Trăiește clipa!

                                                                   -Eseu-

 Există în viața fiecărui om un moment de revelație, acela în care după un cumplit maraton prin labirintul vieții, în sfârșit înțelege că timpul nu este o resursă inepuizabilă, ci o curgere ireversibilă, când tăcerea lumii devine mai grăitoare decât tumultul ei, iar inima învață, pentru întâia oară, lecția simplității: aceea că totul trece. Iar atunci, nimic nu rămâne neschimbat sub lumina zilei, nici fericirea, nici durerea, nici gloria. Doar clipele trăite cu adevăr poartă gravat în ele greutatea eternității.

A trăi clipa nu înseamnă a ignora viitorul, ci a recunoaște fragilitatea prezentului și a-l onora cu prezență deplină. Să trăiești clipa este un act de curaj spiritual, o plecăciune în fața vieții care se scurge și renaște, neobosită, din propria-i moarte.

Când lumea ce gravitează în jurul tău este obsedată de performanță, control și imagine, a fi conștient de propria trecere nu este un act de resemnare, ci unul de eliberare. Omul modern, uită adesea că el însuși este o respirație în marea respirație a universului fiind prins în mecanismul neostoit al competiției, își trăiește adesea existența ca pe o demonstrație continuă. Se crede stăpân peste timp, ziditor de perenitate, uitând că și zidurile de marmură se preschimbă la un moment dat în praf.  În numele ambiției, își sacrifică liniștea, sănătatea și, uneori, chiar sensul.

Nevoia de a fi indispensabil este o iluzie subtilă care îți hrănește orgoliul, dar îți secătuiește sufletul.  Atunci când, inevitabil, timpul își cere tributul, lumea NU se oprește. Totul se reconfigurează, sistemele se adaptează, iar locurile rămase goale sunt rapid ocupate. Această constatare, deși amară, aduce cu sine o concluzie clară: nimeni nu este centrul universului, ci doar un fir în urzeala lui.

A trăi clipa înseamnă, în fond, a-ți recâștiga demnitatea de ființă conștientă, pentru că Nu în acumulare se află sensul, ci în autenticitate. Nu în aplauze, ci în tăcerea interioară. Nu în titluri, ci în faptele mărunte care lasă urme în inimile celorlalți. Ne pierdem în goana după succes și confirmări, încercând să dăm strălucire eului, dar uităm că adevărata măsură a ființei nu se află în ceea ce posedă, ci în lumina pe care o răspândește în jur. Odată ce orgoliul amuțește, sufletul reînvață miracolul prezenței, acela de a simți clipa cum pulsează, vie, între două bătăi de inimă. Ființa umană atinge plenitudinea atunci când încetează să mai trăiască pentru imagine și începe să trăiască pentru esență.

Există o taină care ne este scrisă nouă, tuturor pământenilor, și anume, plecarea din această lume! Trecerea spre veșnicie nu este o pedeapsă, ci o binecuvântare divină. Venim pe lume fără nimic și plecăm fără nimic, venim singuri și plecăm singuri, căci nimic nu ne aparține și noi nu aparținem nimănui decât lui Dumnezeu.

Timpul ne învață că permanența este o iluzie, iar faptul că nimic nu durează ne obligă să privim lumea cu ochii unui călător care știe că nu va mai reveni în același loc. Orice construcție omenească, carieră, reputație ori putere se dizolvă sub presiunea anilor. Singurul lucru care rămâne este vibrația binelui pe care l-am semănat. De aceea, a trăi clipa nu este o chemare la hedonism, ci la conștiență. Este invitația de a privi fiecare zi ca pe un dar unic, celest, irepetabil, și de a o umple cu sens, nu cu grabă. Trăind fiecare clipă, orice dimineață este o sărbătoare a efemerului iar fiecare atingere  este un vers dintr-o poezie pe care o scriem și o uităm deopotrivă.

A trăi clipa înseamnă a asculta murmurul nevăzut al lucrurilor, a înțelege că și o frunză căzută are rostul ei în ordinea cosmică. Și paradoxal, cu cât accepți mai profund că ești trecător, cu atât trăiești mai deplin. Când renunțăm la iluzia controlului, începem să simțim. Când renunțăm la dorința de a fi nemuritori, descoperim frumusețea curgerii. Când omul se desprinde de ideea că este de neînlocuit, el descoperă ușurința de a fi. Învățând să nu mai domine, începe să dăruiască; renunțând la nevoia de validare, începe să iubească.  Libertatea nu se află în putere, ci în acceptare. În tăcerea dintre două gânduri, între două respirații, se ascunde o lume întreagă, o lume a plenitudinii, unde timpul încetează să mai fie dușman și devine maestru.

„Trăiește clipa”  nu este un slogan  ci mai degrabă o filosofie a echilibrului, un act de înțelepciune cosmică. Este înțelegerea faptului că nimeni nu poate opri zborul păsării și nici lumina care se destramă în apus. Înseamnă să-ți asumi prezentul cu luciditate, fără teama pierderii și fără masca perfecțiunii. Înseamnă să îți lași amprenta nu prin ceea ce deții, ci prin ceea ce devii. Înseamnă să trăim cu ochii deschiși spre frumusețea clipei, să iubim fără teamă, să dăruim fără măsură, să fim prezenți în fiecare respirație ca într-o rugăciune.

Și când, într-o zi, cortina se va trage peste scena vieții, nu  vor conta nici zgomotul aplauzelor ,nici urmele pantofilor noștri, ci tăcerea blândă pe care am lăsat-o în sufletele celor care ne-au atins și lumina pe care am lăsat-o aprinsă în ceilalți. Adevărata nemurire nu stă în monumente, ci în faptele bune făcute, in amintirea unei priviri calde, în vibrația unui cuvânt rostit sau scris din inimă, în clipa aceea în care am fost cu adevărat vii.

Trăiește clipa, nu ca pe o promisiune a timpului, ci ca pe o rugă a existenței. Fii deplin în ceea ce ești, pentru că doar ceea ce este trăit cu intensitate devine, pentru o clipă, veșnicie.

Mihaela CD

Narcisa Iorga: “Nu pretind a fi fermier, dar cu ce se mănâncă munca pământului știu bine.”

Am 20 ha de teren, moștenire (reală) de la bunicii mei. Nu pretind a fi fermier, dar cu ce se mănâncă munca pământului știu bine.

În copilărie, bunicii mă luau cu ei pe câmpuri și-mi arătau unde au avut pământ, ca să știu, să nu mă dezrădăcinez, să nu mă cred fără rost și să sper că odată și odată îl voi avea înapoi. Vara, când eram în vacanță, mă trimiteau cu vaca, atunci când venea rândul la cireada organizată în sat, chiar și când aveam 16 ani. Nu concepeam să spun că nu vreau sau că nu pot. M-au învățat cum să sap, cum să curăț grajdul, chiar dacă nu mă lăsau să și fac: doar, așa, să știu, ”că nu e nicio rușine să muncești”. Ei au muncit toată viața. Au dormit ascunși prin păduri, de frica rușilor. Au pierdut tot, din cauza comunismului. Au murit cu pensii de 100 lei, după tot ce au avut, obținut doar prin muncă grea, nu prin sforării politice. Știu tot ce au pătimit. Mi-au povestit, i-am văzut cum au trăit și cum au iertat, dar n-au uitat niciodată. I-am iubit. Îi venerez. Nu voi renunța niciodată la casa moștenită de la ei, nici la pământ! Încerc să transmit fiului meu aceeași dragoste pentru pământ, ca pentru rădăcinile înfipte în sufletele și mâinile muncite ale străbunicilor lui, rădăcinile familiei, pe care nimeni, niciodată, nu ți le poate tăia.

Să nu vă aud că mă catalogați în vreun fel la modă, azi! Nu sunt!

Ce văd acum în media și pe facebook, cu privire la fermieri, mă întristează. Poate că nu toți cei ce protestează simt ca mine dragostea pentru pământ. Poate că unii văd în pământ doar un mijloc de a obține bani. Poate că pentru mulți înseamnă doar un mod de a trăi, neștiind să facă altceva. Și? Doar pentru asta trebuie ignorați? Batjocoriți? Îngrădiți?

Nu înțeleg de ce ”influencerii” susțineau prin mai multe postări zilnice, înflăcărați, de-a lungul a luni de zile, niște proteste, iar pe acesta, al fermierilor, fie îl ignoră, fie îl trimit în ridicol. Eh, nu înțeleg… E doar o expresie. Înțeleg prea bine. Fermierii nu au fost scoși în stradă de servicii. Atunci, să moară!

Când râdeți de fermieri, vă rog să aveți în vedere că, atunci când cumpărați la supermarket o pungă de 5 kg de mere din Polonia cu 6 lei, acela nu este prețul real de producție. E prețul subvenționat de statul polonez, care permit fermierului să vândă la preț atât de mic. Ai noștri nu primesc nimic. Ba dimpotrivă: li se ia. Să vă gândiți dacă dvs. ați accepta măcar să culegeți 5 kg de mere pentru 6 lei, nu mai vorbesc de toate lucrările agricole care sunt necesare până ca mărul acela să fie cules de dvs. Să vă gândiți că și meseria de agricultor e una de care nu vă puteți lipsi, chiar dacă unii credeți că se poate trăi și doar cu marfă din import. Să vă gândiți că cineva din familia dvs. a avut cândva o legătură puternică cu pământul, că îi simțea și căldura, și umezeala, și setea, și înghețul, ca și când ar fi fost el însuși.

Dacă nu ați avut astfel de oameni în familie, abia atunci vă înțeleg. Dar vă compătimesc!

Autor: Narcisa Iorga

Un eseu de prof.univ. dr. Ștefan Boboc

 "Aceasta este vremea molimei în care nebunii îi conduc pe orbi." Shakespeare, Regele Lear

"Ministrul Energiei face tot felul de afirmații care dovedesc că nu are nici o legătură cu România.

El susține că producem cca. 80% din necesarul consumului intern, dar depindem de importul de gaz rusesc sau, că dacă prețul gazului pe piața internă nu ar fi cel egal cu cel de pe piața europeană, producătorii interni ar exporta gazul și am rămâne fără gaz pentru consumul intern.

Acest „specialist” nu are nimic de spus nimic despre BRM, chipurile piața reglementată pe care ar trebui să se formeze prețul corect al gazului românesc.

Această piață, un amestec de „produse financiare” nu are nici o legătură cu descoperirea prețului, este construită să justifice un preț care se stabilește în altă parte.

Această piața este controlată de cei care se străduiesc de ani de zile să exporte gazul românilor.

Au reușit acum, cu așa zisa liberalizare.

Acest individ vorbește de transpunerea unei directive europene, o directivă ca multe alte legi europene transpuse pe piața românească care nu au adus nici un beneficiu pentru români.

Acum era cazul să se folosească acest avantaj, al celui de-al doilea producător de gaz din Europa, pentru a mai recupera o parte din decalajul ce ne desparte de țările dezvoltate, țări care au utilizat totul în avantajul lor.

Individul nu va înțelege niciodată că piața energiei este o parte din piața internă, din care mai fac parte: piața financiară, piața bunurilor (alimente, îmbrăcăminte, încălțăminte, mobilă, electrocasnice etc.) piața transporturilor, piața serviciilor de consum, piața serviciilor de sănătate, piața forței de muncă ș.a.m. d.

Luate pe rând aproape pentru toate constatăm că aceste piețe interne ajută țările dezvoltate, sărăcind și mai mult populația românească.

Exportăm capital și resurse și importăm otrăvuri alimentare și gunoaie.

Exportăm medici, forța de muncă tânără și calificată, terenuri fertile, păduri, cereale, produse agricole ecologice și importăm dobânzi uriașe, gunoaie, mașini la mâna a doua, haine purtate, medicamente și suplimente inutile și ne vin acasă românii bolnavi și epuizați.

Așa funcționează piețele, domnule V.P., dar dvs. nu aveți întrebări, aveți numai constatări.

Integrarea acestor piețe în cele ale U.E. presupune negociere, empatie și grijă pentru poporul tău.

Suntem europeni de mii de ani și nimeni nu poate contesta acest adevăr, numai că ne este călcată demnitatea de cei nedemni să ne reprezinte."

Prof. univ. dr. Ştefan Boboc

Moment poetic. ESEU - ION GEORGESCU MUSCEL

de câte a văzut

s-a murdărit oglinda

un veghetor sorbeşte în eter

neghioabe fapte cu pretenţie de modă

nimic nu-i mai cu sens decât să mă-nsoresc

de zâmbetul din ochii tăi

sau să mă las cuprins de-un peisaj

ce mă inundă până în rărunchi

în viaţă orice rană prinde coajă

şi-o vorba rea regrete plăsmuieşte

din zi în zi înţelepciunea scade

prostia şi trufia par a creşte

din mila Domnului istoria rămâne

în coadă de peşte.

    

                            Baden / Canada

       NOTA:

       Va invitam sa deschideti pagina cu creația poetului-artist:

        http://www.georgescumuscel.com

Francois Villon – precursorul marii poezii moderne franceze

   

                                                     

                         Motto: “ Aicea zace adormit

                         Ucis de-a dorului săgeată

                        Un mic studinte pricăjit

                        Francois Villon numit odată”

Poetul Francois Villon pe numele său adevărat Francais de Montcorbier s-a născut la Paris în anul 1431, ziua nu se cunoaşte cu precizie. Locul şi anul morţii rămân şi ele necunoscute, dar după toate indiciile a murit foarte tânăr, fiindcă după anul 1461 nu se mai ştie nimic de el. Aşadar a murit la vârsta de 30 de ani. De altfel, într-o Franţă devastată de Războiul de 100 de ani, oamenii reprezentativi, oamenii cu suflet şi spirit liber nu puteau fi decât nefericiţi, prigoniţi, fără un scop pe termen lung. Să nu uităm că vorbim totuşi de secolul XV!

Deşi avea ceva carte, „escolier” adică student la Sorbona, viaţa lui a semănat mai mult cu a unui vagabond de drumul mare. Debutează tragic în iureşul vieţii într-o bandă de jefuitori, ceea ce-l aduce la un pas de spânzurătoare, nu o singură dată, ci de trei ori! Acest fapt îl determină să scrie poezia „Epitaful în chip de baladă” în care se vede altruismul faţă de tovarăşii lui de rele: „Frăţânilor ce rămâneţi în viaţă/nu ne purtaţi în inimi vrăjmăşie,/căci dacă mila voastră ne răsfaţă/şi Dumnezeu mai bun o să vă fie./Priviţi cum stăm cinci-şase-ntr-o frânghie:/ni-i carnea, ce-o-mbuibarăm altă dată/de multă vreme hoit, de viermi mâncată,/iar oasele-s cenuşe-n fiecare,/Nu râde de osânda-nfricoşată/ci să-L rugaţi pe Domnul de iertare”.

În acest sens, criticul literar Edgar Papu nota despre Villon: „Nici această experienţă capitală nu l-a putut smulge din existenţa sa dezordonată. S-a expus astfel, singur, unor ani grei de temniţă, care desigur că l-ar exterminat dacă nu i-ar fi venit salvarea din partea lui Ludovic al XI-lea, cu ocazia încoronării sale. Se pare, însă, că închisoarea a lăsat urme adânci într-însul, deoarece, după toate probabilităţile, a mai trăit doar foarte puţin după eliberare”. Cert este faptul că au rămas poeziile lui! Am curajul să spun că este începutul modernismului în poezia universală prin acest Francois Villon. Prin sinceritatea versurilor, mesaj, lucididatea şi curajul celor scrise se apropie de Baudelaire sau Rimbaud de mai târziu. Şi iarăşi am să mă folosesc de spusele lui Edgar Papu: „În ceea ce priveşte procedeele lui Villon, vom găsi unele trăsături care îi marchează puternic personalitatea. Villon este un poet laborios, care îşi dozează cu grijă efectele şi îşi cizelează versul până la desăvârşire. Clădită pe substratul unei trăiri deosebit de intense, poezia sa dezvoltă jocul celei mai ascuţite inteligenţe, dirijată către obţinerea finisajului artistic perfect”. În acest sens vă propun poemul „Ci unde-s tinerii berbanţi?” (Octele 29-34 din Testamentul cel Mare): „Ci unde-s tinerii berbanţi/pe care i-am urmat cândva,/buni vorbitori, buni muzicanţi,/la port şi mers asemenea?/Zac unii întinşi sub lespedea/de piatră, oale şi ulcele./(Ia-i, Doamne-n Rai, la dreapta Ta!/Fereşte-i pe cei vii de rele!)/O parte încă-s printre noi,/domni mari, adevăraţi stăpâni;/o alta, cerşetori şi goi,/uitând şi gustul sfintei pâini”.

Găsim în poezia lui versuri cu titlu de aforisme sau principii de viaţă. Iată câteva exemple: „Când n-ai ce da, n-ai nici răsplată” sau „Când nu fac rău, nu spun că-l fac” ori ,,Nevoia face furii/din oameni şi, înfometat,/pe lup îl scoate din păduri”.

Asemenea marilor poeţi de mai târziu, se inspiră din folclorul Evului Mediu, adică din vorbele concetăţenilor din anii 1440-1460, numai că poetul Villon trece la enumeraţia morală: „…săraci ca şi avuţi,/mireni şi popi, deştepţi, netoţi,/şi mari şi mici, frumoşi şi sluţi,/zgârciţi sau darnici, drepţi sau hoţi/şi doamnele-ncântând pe toţi/purtând pe ele, după cin,/podoabe greu să le socoţi/se vor sfârşi peste puţin.” („Eu m-am născut în sărăcie”).

Poetul „rătăcitor” pătrunde în unele din baladele sale dureros de adânc şi profund în ceea ce înseamnă existenţa omului pe pământ: „”De moarte domnii n-au scăpare,/cum n-are nimeni pe pământ;/sau iuţi sau plini de întristare,/la fel s-au spulberat în vânt!” în „Balada cu acelaşi tâlc, în vechiul grai franţuz”.

Pentru a afla atmosfera acelor vremuri a Franţei conduse de Ludovic al XI-lea vă propun să citiţi următoarele balade: „Balada doamnelor din alte vremuri”, „Balada domnilor din alte vremuri”, „Balada femeilor din Paris”, „Jalba îndreptată de Villon către Monseniorul de Bourbon”. Aşadar putem vorbi şi de un poet-cronicar al acelor timpuri!

Despre ce a însemnat Francois Vilon pentru Franţa este destul să amintesc faptul că regele Francisc I care l-a semnalat lui Clement Marot de Cahors, ultimul, în prefaţa ediţiei Villon din 1533, din ordinul aceluiaşi rege, îl numeşte pe poetul trubadur: „Cel mai bun poet parizian ce se află” iar despre opera lui afirmă: „Este atât de măiastră, atât de plină de sfaturi bune şi atât de zugrăvită în mii de culori, încât timpul ce şterge totul nu a putut să o şteargă până acum şi cu atât mai puţin o va şterge de acum înainte, când bunele scrieri franceze sunt şi vor fi mai cunoscute şi mai întâmpinate ca niciodată”.

Aş mai adăuga faptul că Villon este primul poet care îşi compune versurile din ceea ce a îndurat în copilărie: „Eu m-am născut în sărăcie,/mlădiţă dintr-un neam de rând./Nici taica n-a avut moşie,/nici moşul său, Horaţ, nicând./Nevoia ne-a păscut pe rând/şi unde zac ai mei străbuni/(să-i ţină Domnu-n cerul sfânt)/nu văd nici sceptre, nici cununi”.

Poetul este la fel de actual şi astăzi deoarece ne confruntăm cu aceleaşi necazuri, sărăcie multă, corupţie şi mai multă iar versurile lui sunt un balsam pentru inima celui trist şi temător de Dumnezeu, aşa cum a fost şi Francois Villon. Bucuriile, dar mai ales necazurile, iubirile risipite prin bordeluri (aminteşte totuşi de o Maria şi îi dedică câteva poezii), hoinăreala cu autorităţile, toate acestea au dus la un sfârşit neaşteptat, la doar 30 de ani, dar rămâne nemuritor  prin drumul deschis în poezia franceză. Iar finalul îi aparţine tot lui Villon: „Pre veci să-l hodineşti pre el/şi în lumina din vecie,/că n-avu troc, nici farfurie/şi nici un fir de pătrunjel./La faţă, ras; pe cap, la fel/(nap jupuit părea-n chelie…)/Pre veci să-l hodineşti pre el!/Cu legi l-au surghiunit mişel,/cu sapa-n tur i-au dat, să ştie/că nu-i stă bine ca să vie/mereu să strige: Fac apel!/Pre veci să-l odihneşti pe el!!”.

N-am pretenţia că am spus totul despre poet, doar am încercat să vă readuc în minte şi inimă un mare spirit al secolelor trecute, care prin forţa versurile sale ne face să fim mai blânzi, mai aproape de Dumnezeu şi jertfa lui Isus pe Crucea Golgotei.

                                                                          Gelu Dragoş

                                       

Eseu

Invazia imbecililor

                                                                                           de Nicolae IUGA

            O găselniță de dată recentă, cu un fals aer de înțelepciune profundă, ne spune că „o imagine poate să spună mai mult decât o mie de cuvinte”. Există, desigur, foarte mulți autori care împărtășesc această părere. Alegația poate fi adevărată, dar numai la modul pervers. 

            Dar să revenim la cea mai veche și mai acceptată reprezentare a sufletului omenesc. La Platon (în Phaidros, dar mai cu seamă în Republica)[1], psihicul are trei componente: gândirea (phrenos), afectivitatea (thymos) și voința (epithymia). La aproape două mii cinci sute de ani după Platon, în știința psihologică a secolului XX domină această concepere a sufletului ca fiind structurat pe trei vectori: cognitiv, afectiv și volitiv. Congnitivul este la rândul lui o structură supraetajată pe verticală, de la senzație și percepție, niveluri de cunoaștere pe care le avem în comun cu animalele, până la reprezentare și gândirea abstractă, gândirea fiind o formă superioară de cunoaștere,  specifică omului și exclusiv umană. 

            Imaginea, chiar și atunci când este intens semnificativă, se adresează de fapt nivelului percepției și reprezentării individului, nu intelectului și rațiunii, deci se adresează unor etaje subintelectuale. Registrul imaginii se cuplează cu percepție și reprezentarea, nu cu intelectul și rațiunea. Sigur, o imagine șocantă poate să spună mai mult decât – probabil – o mie de cuvinte, dar cuvinte din acelea care nu vehiculează neapărat un conținut al gândirii. În schimb, pentru oamenii care gândesc, afimația este valabilă pe dos. Un singur cuvânt poate să spună mai mult decât o mie de imagini, ba mai mult chiar decât un milion de imagini, practic cât o infinitate potențială de imagini, deoarece imaginile obiectelor care se pot subsuma unui concept – ca să fololsim o expresie kantiană – nu sunt nici numărabile și nici limitate cantitativ. Totul depinde, repetăm, de faptul dacă omul gândește sau nu. Dacă da, atunci nu; atunci imaginile nu pot și nici nu au cum să spună mai mult decât cuvintele. Dacă nu, atunci da, atunci imaginile pot să spună mai mult decât cuvintele. 

            Imaginea provoacă mai curând emoții, poate sta la temelia afectivității, nu este un element de construcție pentru intelect sau pentru rațiune. Imaginea nu este destinată pentru cei care gândesc, ci ea este pentru cei care reacționează visceral. Imaginea este ideală pentru manipulare. Prin imagine, individul subintelectual poate fi manipulat incomparabil mai ușor, mai mult și mai eficient, decât prin raționamente abstracte, ipotetice, care stimulează gândirea critică. Consumul preponderent sau excesiv de imagine, prin informare cvasiexclusivă pe calea audio-vizualului, combinat cu deficitul de lectură, duce la scăderea bogăției vocabularului și a nivelului intelectual general, așa cum seceta duce la scăderea pânzei freatice și la veștejirea universului verde al vieții.

            Eminentul politolog american S. P. Huntington, autorul celebru al teoriei despre Ciocnirea civilizațiilor, a explicat într-un simplu articol de ziar (în „Washington Post” nr. din 8 martie 1992) cum anume se face educația politico-ideologică a adulților americani, de inteligență medie, cu ajutorul imaginilor. Pe o hartă a lumii, care apărea frecvent pe ecranele televizoarelor timp de decenii înainte de 1989, era reprezentat „răul metafizic” sau „diavolul” de la Răsărit, sub forma unei uriașe pete roșii, cuprinzând Europa de Est și nordul continentului asiatic, adică URSS și țările satelite. Astfel, americanii de rând înțelegeau mai ușor cine este dușmanul Americii, unde se află situat și cât este el de mare. Dar după prăbușirea fostei URSS și sfârșitul războiului rece, iată că poporul american risca să rămână fără un dușman permanent ușor de reprezentat vizual, care să inspire teamă și care să justifice anumite măsuri de politică internă și de înarmare. Așa se face că Islamul a devenit candidatul cel mai adecvat pentru a prelua rolul fostei URSS și locul petei roșii de pe hartă. Noul inamic a început să apară și mai frecvent pe ecranele televizoarelor, ca o pată verde alungită enorm pe harta lumii, pe la mijlocul globului, de la Gibraltar până în Indonezia. Și asta cu zece ani mai-nainte de înscenarea atentatelor din 11 septembrie 2001. Spre a putea fi demonizat mai ușor, Islamul mai avea și  avantajul că putea fi prezentat ca și comunismul: mare, anti-occidental, întemeiat pe sărăcie și pe ură. Fără îndoială că Islamul s-a radicalizat teribil din 1990 încoace, dar nu putem ignora faptul că această radicalizare a fost cauzată în primul rând de agresivitatea anti-islamică fără precedent de care au dat dovadă SUA și statele aservite lor din Europa. Și astfel cercul vicios se închide aici, ca să se reia după 2014 cu o nouă demonizare a Rusiei, de astădată nu a URSS, ci a Federației Ruse.

            Spre deosebire de nivelul inferior al imaginii, gândirea propriu-zisă nu are nevoie de aparența colorată a lumii senzațiilor. Geometria euclidiană ne dispensează de referențialul obiectelor empirice, pentru că nicăieri în experiență noi nu am întâlnit cercuri perfecte, triunghiuri perfecte ș.a.m.d. Iar geometria analitică, începând de la Descartes încoace, face un pas încă și mai departe, renunțând complet la orice reprezentare figurativă, inclusiv la figurile geometriei euclidiene. În geometria analitică, după cum se știe, figurile sunt gândite ca ecuații scrise cu simboluri abstracte.

             Prin urmare, gândirea nu are culoare, ca să zicem așa, sau dacă are una aceasta nu poate fi gândită decât prin comparație, ca un amestec optic din non-culori, adică un amestec din alb și negru, ceea ce dă evident cenușiul. Procesul gândirii ca pură raportare la sine face abstracție de aparența colorată a lumii, la fel și obiectul exterior la care se raportează gândirea este unul non-empiric și ne-colorat. Este ceea ce îl va fi făcut pe un gânditor de talia lui Hegel să afirme sugestiv că „gândirea pictează cu cenușiu pe cenușiu”[2].

            În altă ordine de idei, trebuie să avem în vedere că – așa cum prea bine a spus E. Cassirer – omul nu trăiește într-un univers pur fizic, ci într-un univers de simboluri. Limba, mitul arta, religia, formează o țesătură simbolică[3] atotprezentă și atotputernică. Astăzi se vorbește despre limbaje, la plural (limbajul cinematografic, al artelor vizuale, al semnelor, al simbolurilor etc.), dar toate aceste limbaje au la bază limbajul fundamental și unic al cuvântului, care prezintă particularitatea și prioritatea că este singurul limbaj cu care omul poate discuta cu sine însuși. Este, poate alături de limbajul oniric, cea mai veche formă de limbaj. Limbajul verbal este anterior și originar, celelalte tipuri de limbaj sunt ulterioare și derivate. Limbajul verbal poate să subziste prin sine însuși, celelalte tipuri de limbaj pot să persiste numai în măsura în care sunt verbalizate până la inefabil, numai în măsura în care sunt traduse în limbajul-cuvânt, numai în măsura în care sunt transpuse în limbaj verbal interior. Un orb, dezvoltat normal din punct de vedere intelectual, poate gândi despre obiecte pe care nu le vede, spre deosebire de un văzător imbecil, care poate vedea un film fără să poată gândi nimic despre el. De altfel, și mitologia religioasă cea mai respectabilă ne spune că una dintre primele sarcini importante pe care Dumnezeu a dat-o omului proaspăt creat, spre a fi dusă la îndeplinire, a fost un puternic exercițiu onomatologic, adică l-a pus pe Adam să dea nume tuturor viețuitoarelor, „și oricum va numi Adam toată ființa vie, aceasta așa se va numi” (Fac., II, 19). Cu alte cuvinte, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu puterea de simbolizare a limbajului-cuvânt, instrument divin cu care Dumnezeu Însuși, se spune, a creat lumea în întregul ei. 

            Au existat niște salturi deosebite în istoria comunicării între oameni: se inventează tiparul pe la jumătatea secolului al XV-lea și cu acesta – vorba lui M. McLuhan – intrăm în „Galaxia Gutenberg”: apare presa scrisă. Pe la sârșitul secolului al XIX-lea se inventează telegraful și telefonul și, ceva mai târziu, radioul. Posibilitățile de comunicare cresc exponențial, dar comunicarea rămâne totuși una prin cuvânt, iar cuvântul nu este numai un mijloc de comunicare, ci și un instrument al gândirii. Omul primește informații prin cuvânt și, tot prin cuvânt, este nevoit să gândească asupra lor, altfel nu poate să înțeleagă nimic.

            Schimbarea cu adevărat radicală în defavoarea gândirii, așa cum arată Giovanni Sartori[4], se produce odată cu apariția televiziunii, în a doua jumnătate a secolului XX. Abia acuma comunicarea se face preponderent prin imagine, nu prin cuvânt, vocea care însoțește imaginea trece în plan secundar și imaginea în cel principal, iar imaginea, spre deosebire de cuvânt, este numai un mijloc de comunicare, fără a fi și un instrument al gândirii. Omul se transformă, treptat, dintr-un animal care și gândește, într-un animal care doar vede, în homo videns. Astfel, ajungem să trăim într-o lume de „văzători”, fără a avea însă și clarvăzători. Simplificând, omul posedă două forme de cunoaștere, cunoașterea sensibilă și cunoașterea inteligibilă. Și timp de mii de ani, progresul cunoașterii la scara întregii omeniri a fost de la sensibil la inteligibil. Asta până la apariția televiziunii, care a inversat această tendiță istorică fundamentală. Televiziunea ne duce îndărăt, de la inteligibil la sensibil.           

            Păcatul mare și impardonabil împotriva Spiritului este că se produce o confuzie gravă, totală, între a vedea și a gândi. Consumatorul exclusiv de programe de televiziune, precum și producătorul de programe TV, pot să ia locul intelectualului și gânditorului pe scena publică, pot să treacă drept gânditori, ba chiar se pot pune pe sine, în imaginarul colectiv, mai presus decât gânditorii reali, considerați demodați.

               După cum s-a arătat, cazul televiziunii nu poate fi tratat prin analogie[5], pentru că televiziunea nu are termen de comparație și nici nu este o simplă extindere a instrumentelor de comunicare care au precedat-o. Televiziunea răstoarnă raportul dintre a înțelege și a vedea în favoarea verbului din urmă. În televiziune, de regulă explicațiile verbale nu sunt suficiente în sine, ci au sens numai în funcție de imaginile derulate pe ecran. Televiziunea vine să creeze un ceva ce nu au reușit nici creștinismul primitiv și nici dictaturile secolului XX, anume „omul nou”. Copiii mici și lipsiți de discernământ moral văd scene de violență la TV și le asimileasă ca pe un model de succes. Și aceasta este doar o parte a problemei. Partea cea mai gravă este alta. Copilul format într-un univers centrat pe vizual nu devine niciodată matur cu adevărat, la maturitate și de aici până le senectute și senilitate va fi un individ uman care nu va avea nici exercițiul, nici obișnuința și nici plăcerea lecturii, ci pe aceea a jocurilor video. Bineînțeles, diferența dintre vârsta mintală și cea cronologică va crește continuu. El va rămâne toată viața un video-copil, incapabil de gândire critică pe cont propriu și de raționamente abstracte. Cultura „omului nou” înseamnă declasificare la sub-cultură. Reiterând, păcatul împotriva Spiritului este că acest om nou, infantilizat prin imagine și atrofiat cultural, își alienează astfel cea mai mare parte a culturii universale, a literaturii universale, depozitată în cartea tipărită.

          Lui Umberto Eco, un foarte important scriitor, semiotician și filosof italian contemporan,  i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa al Universități din Torino în iulie 2015, ocazie cu care scriitorul a ținut disertația obișnuită în astfel de împrejurări, în care a criticat în termeni duri așa-numitele „rețele de socializare” de tip facebook[6]. 

            După afirmațiile lui Eco făcute cu acea ocazie, rețelele de socializare sunt nefaste pentru că dau drept de cuvânt în spațiul public unor imbecili, care înainte vorbeau numai la bar, după un pahar de vin, dar fără să dăuneze unor colectivități mai extinse, în timp ce acuma au același drept de cuvânt ca și un laureat al Premiului Nobel[7]. La această remarcă a lui Eco ar mai fi încă multe de adăugat.

            S-ar putea face bunăoară o comparație utilă cu Televiziunea, în sensul că apariția rețelelor de socializare și a obiceiului ca foarte mulți indivizi să-și deschidă pagini aici, nu au făcut decât să agraveze psihopatologia vieții cotidiene declanșată de televiziune, să cronicizeze ceea ce anterior se afla doar în fază acută. Atât la televiziune cât și pe internet poate să apară în principiu oricine, inclusiv prostul satului, dar problema este că apare în calitate de pretins purtător al adevărului. Orice individ, oricât de redus ar fi din punct de vedere intelectual, la televiziune sau pe rețelele de socializare poate să aibă un adevăr al său pe care să îl enunțe și să aibă adepții proprii. Televiziunile promovează indivizi care atrag audiență, indiferent de calitatea lor intelectuală. Pe facebook, încă și mai grav, oricine se poate promova pur și simplu pe sine, își poate deschide o pagină, în anumite condiții, unde poate să posteze în principiu orice. Bineînțeles că aici predomină aspectele vieții personale, numai în mică măsură sunt abordate probleme intelectuale sau mediatice de interes general. Oricine poate reacționa la postări, arătând că-i place sau nu și, eventual, postând la rândul său comentarii. Când ating limitele proprii ale (in)suficienței de limbaj, membrii rețelei pot posta așa-zise „emoticoane”, imagini prefabricate potrivite pentru vârsta mentală a copiilor, fără să mai fie nevoiți să facă eforturi intelectuale de a elabora expresii verbale proprii. Facebookul este un fenomen aflat în expansiune, cifra utilizatorilor săi apropiindu-se de un miliard de persoane[8]. Dar latura benignă a socializării cu persoane cunoscute și a posibilității de a face cunoștințe noi la scară globală nu este singura. Există și o latură malignă, prin care practica păcătuiește împotriva Spiritului.

            S-a arătat că facebookul ar prezenta pericolul divulgării către terți (servicii secrete etc.) a unor informații care țin de viața privată a utilizatorilor. Nimic mai neadevărat. Majoritatea utilizatorilor și mai ales a utilizatoarelor de facebook profită de oportunitate ca să-și etaleze de bunăvoie viața intimă și să-și pună poalele în cap. La fel cum pe site-urile de matrimoniale de exemplu unii beneficiari își expun la vedere totul, inclusiv organele genitale, tot astfel pe rețelele de socializare utilizatorii își prezintă propria viață cotidiană pas cu pas, fără să-și pună problema dacă este relevantă sau nu, pentru că până la urmă tot poate interesa pe cineva apropiat, fapt care în literatura propriu-zisă, de ficțiune, ar fi imposibil. Dacă într-un weekend au ieșit să servească masa la un local cu o anumită persoană, fac poze cu telefonul și le pun pe facebook. Oamenii nu mai au viață personală și nici enigme sufletești. Se produce o nivelare și o uniformizare devastatoare.

            Această nivelare a vieții personale ar rămâne în definitiv o problemă personală a celor care o practică, dacă nu ar conduce și la o confuzie gravă în ceea ce privește Adevărul în genere, la ștergerea oricărei diferențe între adevăr și fals. Pe de o parte, utilizarea rețelelor de socializare devine obligatorie și pentru omul creator pentru că, în caz contrar, el riscă să fie eliminat din cursa pentru comunicarea Adevărului. Cărțile, tipăriturile în general, nu mai sunt citite de nimeni. Dar pe de altă parte, Adevărul ca atare se pierde în babilonia cumplită a internetului, își pierde mesajul, unicitatea și relieful, riscă la modul cel mai serios să treacă total neobservat, să fie acoperit și sufocat de o sumă foarte mare de foarte mici nimicuri. Mai ales că omul format la școala unei culturi televizuale, acel homo videns al lui Sartori, care reprezintă o majoritate tot mai mare și mai covârșitoare în lumea de azi, evident nu va putea face diferența între mesajele importante și cele neimportante, între adevăr și fals în sens larg, ci dimpotrivă, va prefera să pună lucrurile nesemnificative dar mai apropiate de înțelegerea sa, mai presus decât acelea cu adevărat semnificative. De aceea omul cotidian mediu (care în definitiv constituie și Dasein-ul lui Heidegger) va fi mai curând complice cu neadevărul, se va manifesta solidar cu neadevărul, nu cu adevărul, care este prea dificil pentru înțelegerea sa. La o adică, acesta va lupta de partea neadevărului și împotriva adevărului. În atari condiții, scriitorul autentic, cel care ar avea cu adevărat ceva de spus, se simte descurajat și demobilizat. Vede cu claritate că scriitura sa este inutilă.

            De altfel și breasla scriitorilor și-a modificat mult statutul social și mentalul propriu în ultimele vreo trei-patru decenii. În regimurile dictatoriale, scriitorii – așa cum erau ei, puțini, dezbinați și cenzurați – aveau o notorietate reală și o influență socială foarte puternică. Nu erau încă la concurență cu vedetismul gol de azi. De aceea, pentru a-i ține sub control ideologic, la adresa lor reprezentanții puterii combinau bățul cu zăhărelul, reprimarea cu promovarea politică, amenințările cu privilegiile. Azi nu mai este necesar ca scriitorii să fie marginalizați sau cumpărați de către putere. Într-o lume a confuziei totale și a păcatelor multiple împotriva Spiritului, influența lor este practic nulă. Cred că sunt foarte puțini acei scriitori care își mai fac iluzii că ar avea o influență care ar trebui să nu-i lase indiferenți pe politicieni. Mai degrabă cu facebookul se poate realiza, uneori, o mobilizare electorală sau protestatară eficientă. Unele țări din nordul continentului african au fost destabilizate prin manifestații convocate pe rețele de socializare. Numărul scriitorilor considerați ca atare a crescut în continuu, în proporție inversă cu numărul cititorilor lor. S-a ajuns și la punctul critic, ca scriitorii să se citească și să se asculte numai între ei, dar balamucul este că lucrurile nu s-au oprit aici. Au trecut și dincolo de acest punct, nu se mai citesc nici măcar între ei. În absența unei critici care să trieze valorile, impostura a proliferat și în lumea scriitoricească, încât am ajuns să avem inclusiv scriitori analfabeți. Sunt unii care scriu numai din vanitate patologică și în perspectiva, destul de  nesigură de altfel, că Uniunea de profil le va da cândva o pensie.                          

                    

---

[1] Platon, Opere, vol. V, ESE, București, 1986, p. 226.

[2] G. W. F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, trad. rom. Virgil Bogdan și Constantin  Floru, Ed. Academiei, București, 1969, p. 20.

[3] Ernest Cassirer, Eseu despre om, Humanitas, București, 1994,  p. 47.  

[4] Givanni Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziue și post-gândirea,  Ed. Humanitas, București, 2005, p. 20 și urm.

[5] Idem, p. 25.

[6] http://www.gazetaromaneasca.com/societate/societate/web/umberto-eco-lreelele-de-socializare-dau-cuvantul-unor-legiuni-de-imbecilir.html

[7] Ibidem.

[8] https://ro.wikipedia.org/wiki/Facebook

Educaţie. Concurs de eseuri

Tinerii, cu vârste până în 25 de ani, se pot înscrie la Concursul Internaţional de Eseuri pentru Tineri - ediţia 2013, unde vor trimite lucrări pe tema "The power of culture to create a better future" în limbile: engleză, franceză, spaniolă sau germană. Termenul limită de trimitere a compunerilor e 30 iunie, a.c.

    Se vor acorda trei premii: I - diplomă şi 100.000 de yeni (1.140 dolari), II - diplomă şi 50.000 de yeni (570 dolari), III şi menţiune  - diplomă şi cadou.

    Detalii suplimentare aflaţi pe www.goipeace.or.jp/english/activities/programs/1301.html.

                                                                                  G.D.L.

Fantasticul şi obsesia irealului

 Din capul locului trebuie să spunem că marii maeştri ai producţiilor artistice ce cultivă fantasticul sunt romanticii. Afirmaţia devine neîndoielnică doar dacă se au în vedere următoarele trei elemente complementare:

            1)Preocupările de acest gen nu-i caracterizează doar pe romantici, căci creatori precum Dante, Rabelais, Shakespeare, Hieronymus Bosch sau Albrecht Dürer şi-au demonstrat din plin enormele lor disponibilităţi înspre cultivarea magistrală a fabulosului, miraculosului şi fantasticului cu mult înainte de afirmarea romantismului. Tot astfel, gustul pentru ireal n-a încetat odată cu dispariţia romantismului, probă în acest sens fiind proza fantastică de largă circulaţie internaţională a lui Jorge Luis Borges şi Mircea Eliade;

            2)Producţiile romantice s-au realizat în cadrul unui program (curent) unitar, care – rulând copios pe cele două coordonate principale: pasiunea şi fantezia – a încurajat cultivarea fantasticului, colosalului şi dizgraţiosului, a protestului, misterului, aventurii şi antiteticului;

            3)Romanticii de pretutindeni (Walter Scott, Byron, Shelley, Hoffmann, Edgar Allan Poe(foto), Victor Hugo, Puşkin, Lermontov, Eminescu) au dat maximum de strălucire literaturilor lor naţionale, prin nobleţea ideilor promovate şi prin farmecul fără egal al verbului utilizat drept vehicul pentru concepţia lor artistică.

            Fără-ndoială că pentru scopul propus în această scriere, cel mai reprezentativ romantic mi se pare a fi Edgar Allan Poe (1809-1849) . Influenţat de literatura gotică engleză, care, începând cu romanele de groază ale Annei Radcliffe, se delecta cu senzaţionalul redat în scene încărcate de mister şi coşmar, de asemenea influenţat de romantismul tenebros german şi, nu în ultimul rând, de folclorul negrilor din sudul Statelor Unite, unde şi-a petrecut copilăria, E.A.Poe a cultivat cu o măiestrie nemaiîntâlnită până la el, atât suspansul de factură poliţistă (Crimele din Rue Morgue, Secretul Mariei Rôget, Scrisoarea furată), cât şi misterul avântat spre coşmar şi groază, pe direcţia celor „patru s”: straniu→spectral→sinistru→sepulcral (Metzengerstein, Masca morţii roşii, Hruba şi pendulul, Prăbuşirea casei Usher, Inima care-şi spune taina).

            Dar dintre toate scrierile lui Poe, în care marele romantic american cultivă misterul în evoluția sa spre halucinant, nici una dintre ele nu poate să rivalizeze cu suprema măiestrie atinsă de Prăbușirea casei Usher pe direcția celor „patru s”, acțiunea încheindu-se cu prăbușirea în eleșteu a sfărâmăturilor casei Usher, luminate de „luna plină care apunea roșie ca sângele”, după ce Roderick Usher, ultimul proprietar al acestui „lăcaș al tristeții” și „victimă a groazei anticipate”, moare atunci când cadavrul surorii sale, lady Madeline, se prăbușește peste el.

            Demonologia și oniricul sunt alte două direcții predilecte ale romanticilor, unde Poe și-a dovedit cu prisosință colosala sa înzestrare, atât în proză cât și în poezie. Astfel, dacă în savuroasa povestire Bon-Bon asistăm la întâlnirea dintre filosoful birtaș Pierre Bon-Bon și diavolul gentleman, întâlnire care, cu diferențele de rigoare privind conținutul conversației și consecințele vizitei întreprinse de Necuratul, ne duc cu gândul la memorabila întâlnire dintre Ivan Karamazov și demon, visul devine un motiv statornic în poezie (Un vis dintr-un vis, Un vis, Tărâm de vis), iar în proză (Îngropat de viu) o sursă de coșmaruri și suferințe dilatate până la absurd, atunci când visele își trag seva din lecturile despre morți aparente și sunt întreținute de-o imaginație maladivă.

            Așa cum s-a întâmplat și cu alți artiști romantici, pentru Edgar Allan Poe viața a fost extrem de zgârcită. Zgârcită în ceea ce privește liniștea și fericirea, dar foarte generoasă în ceea ce privește eșecurile și încercările dureroase (moartea mamei și soției). Indiscutabil că în această suită de experiențe amare trebuie căutată setea lui Poe de macabru și fascinația exercitată asupra lui de moarte, fie atunci când moartea pătrunde și face ravagii în locuri considerate inexpugnabile de către organizatori (Masca morții roșii), fie în stare de transă sau moarte aparentă, fie în procesul de descompunere al domnului Valdemar, pe corpul căruia se experimentează înfricoșătoarele procedee ale mesmerismului, magnetismul de natură animală.

            Căci e un lucru știut că Edgar Allan Poe s-a arătat foarte interesat de cele mai năstrușnice invenții ale timpului, precum călătoriile cu balonul, ori ingenioasa șarlatanie cu jucătorul „programat” de șah, și că pe linia ascendentă a tradiției anglo-saxone, el și-a pus fantezia la treabă pentru a construi un fabulos sistem spațio-temporal, care să-i permită explorarea Cosmosului până la Lună și retur (Hans Phall), respectiv călătorii cu un vas-fantomă (Manuscris găsit într-o sticlă – povestire inspirată de Coleridge), ba chiar până în străfundul oceanului (O pogorâre în Maelström), fantastica experiență trăită de marinarul scăpat ca prin minune din infernul lichid.

            Toate astea explică îndeajuns enormul respect arătat operei lui Poe de către ilustrul nostru compatriot I.L.Caragiale, care chiar a tradus din franceză Balerca de Amontillado, precum și consistenta influență exercitată de marele romantic american asupra clasicului român, atât în ceea ce privește procesele psihice în marșul lor de la obsesii până la crimă (Inima care-și spune taina, Pisica neagră), cât și în studiul efectiv al comportamentului nebunilor în acel sanatoriu unde bolnavii reușesc să-i pună la popreală pe paznici și sanitari (Sistemul doctorului Catran și al profesorului Pană).

            Ca o concluzie generală, trebuie să subliniem ba umanismul și sensul etic al unora dintre scrierile lui Poe pe direcția restabilirii adevărului (Tu ești ucigașul!) ori al răzbunării (Balerca de Amontillado, Hopa-Hop sau opt urangutani înlănțuiți), ba umorul suculent al autorului și grotescul dus până la absurd în Sistemul doctorului Catran și al profesorului Pană, unde se demonstrează negru pe alb putința răsturnării valorilor în lume, binele fiind îngenuncheat de răul biruitor.

            N.B.Este cât se poate de evidentă influența decisivă a lui Poe asupra literaturii americane. Practic, literatura nord-americană a demarat cu acest mare și complex artist!

            O influență însemnată, deși nu la fel de categorică, a exercitat E.A.Poe în literatura anglo-saxonă, mai exact în întreaga literatură universală, căci noua modalitate a simțirii moderne, începută în Europa de simboliști, purcede din opera acestui genial nedreptățit de soartă și semeni.

            Dincolo de înnoirile impuse în tehnica de analiză, investigație psihologică și în cea de cultivare a senzaționalului, opera lui Edgar Allan Poe a contribuit la identificarea și afirmarea a trei noi falange în literatura universală:

            a)Literatura de aventură și anticipație, care, continuând superbele fantezii ale lui Rabelais și J.Swift, a cunoscut mai apoi realizări de prestigiu prin Samuel Butler (Erewhon și Întoarcerea din Erewhon), Jules Verne (Cinci săptămâni în balon, Copiii căpitanului Grant etc.), Hermann Melville (Moby Dick), Robert Luis Stevenson (Comoara din insulă), Herbert George Wells (Omul invizibil, Primii oameni în lună, Mașina timpului etc.), W.Wilkie Collins (Piatra lunei), Pierre Boulle (Planeta maimuțelor);

            b)Literatura de investigație psihologică, cu uriașul ei salt datorat lui F.M.Dostoievski, iar în secolul XX cu remarcabila contribuție a lui Franz Kafka, Marcel Proust, Thomas Mann, William Faulkner, James Joyce, Virginia Woolf;

            c)Literatura polițistă, o literatură mult gustată de cam toate categoriile de cititori, care, după modelul celebrului detectiv C.Auguste Dupin al lui Poe, a ajuns ca prin prodigioasele opere ale lui Arthur Conan Doyle, Agatha Christie și Georges Simenon să facă nemuritoare deducțiile unor personaje proverbiale precum Sherlock Holmes, Poirot și Maigret.

            Sighetul Marmației,                                                                  George Petrovai

                12 sept. 2012