Astăzi am făcut un gest atât de simplu, încât părea aproape neînsemnat. Am luat telefonul și am sunat. Nu pentru a cere, nu pentru a reclama, nu pentru a împărți poveri. Am sunat doar ca să las un strop de lumină în sufletul celor pe care îi numesc ai mei. Să întreb dacă sunt bine. Să le aud glasul. Să mai leg un nod la funia aceea veche, împletită din sângele neamului, din amintiri, din copilării împărțite și din promisiunea nerostită că vom rămâne aproape unii de alții.
Am sunat un frate. O soră. Un nepot. Un cumnat. Oameni pe care timpul i-a așezat în albumul vieții mele cu litere de neșters.
Dar telefonul a rămas mut.
Niciun răspuns.
Mi-am spus că poate nu l-au auzit. Poate erau ocupați. Poate zgomotul lumii este mai puternic decât soneria unui telefon. Mi-am găsit explicații, așa cum omul își pune petice pe suflet atunci când începe să simtă frigul dezamăgirii.
Și totuși...
În tăcerea aceea prelungită am auzit ceva ce niciun glas nu mi-ar fi putut spune atât de limpede.
Am înțeles că vinovată sunt eu.
Nu pentru că am sunat prea devreme. Nu pentru că am insistat prea puțin.
Ci pentru că mi-am obișnuit inima să fie deschisă într-o lume în care ușile se mai deschid doar la nevoie.
Telefonul meu este asemenea unei fântâni din marginea satului. Toți îi cunosc locul. Toți știu că apa este limpede. Dar nimeni nu vine să privească oglinda apei. Oamenii se apropie doar când le este sete.
Și poate că aceasta este adevărata mea vină.
Am devenit omul care răspunde.
Nu omul pe care îl caută cineva doar ca să-i spună: „M-am gândit la tine.”
Telefonul meu nu este o pasăre care cântă dimineața. Este clopotul unei primării care bate doar când satul are o problemă. Sună doar când cineva are nevoie de un ajutor, de un sfat, de un sprijin, de o soluție, de un umăr sau de un timp pe care eu îl ofer fără să-l număr.
Nimeni nu mă caută doar pentru a împărți liniștea.
Nimeni nu spune:
— Ce mai faci?
De parcă sufletul meu ar fi fost transformat într-o gară unde trenurile opresc numai pentru a lua provizii, niciodată pentru a admira peisajul.
Există oameni care sunt iubiți.
Și există oameni care sunt folositori.
Între cele două cuvinte este aceeași diferență care există între un pom și lemnul din care, într-o zi, cineva va face focul.
Pomul înflorește pentru frumusețe.
Lemnul încălzește doar după ce este tăiat.
Poate că, fără să-mi dau seama, am acceptat rolul acesta. Am fost mereu disponibilă. Mereu prezentă. Mereu gata să ascult, să rezolv, să înțeleg, să iert. Am fost podul peste care au trecut toți atunci când râurile vieții lor s-au umflat. Dar cine se oprește vreodată să mângâie un pod? Toți îl traversează. Nimeni nu-l întreabă dacă nu cumva pietrele lui au început să crape.
Legăturile de neam seamănă cu rădăcinile unui copac bătrân. Nu se văd, dar țin viața întreagă. Numai că uneori rădăcinile se usucă încet, fără zgomot. Nu din lipsă de pământ, ci din lipsă de apă. Iar apa aceasta este grija. Este interesul. Este întrebarea aceea atât de simplă: „Cum ești?”
Am descoperit astăzi că tăcerea poate fi mai grea decât orice cuvânt. Ea nu țipă. Nu acuză. Nu ceartă. Doar se așază peste inimă ca o ninsoare fără sfârșit, îngropând încet toate florile speranței.
Poate că fiecare apel fără răspuns a fost o oglindă.
Și în oglinda aceea nu i-am văzut pe ceilalți.
M-am văzut pe mine.
Un om care a confundat apropierea cu disponibilitatea.
Care a crezut că iubirea circulă în ambele sensuri, asemenea unui drum național, când de fapt, uneori, ea seamănă cu o stradă cu sens unic.
Am simțit cum în sufletul meu s-a aprins o lumină tristă. Lumina aceea care apare doar când înțelegi ceva ce ai refuzat ani întregi să vezi.
Nu este suficient să fii bun.
Nu este suficient să fii prezent.
Nu este suficient să iubești.
Uneori oamenii se obișnuiesc atât de mult cu bunătatea ta, încât ajung să o considere un fenomen natural, asemenea răsăritului. Nimeni nu mulțumește soarelui că apare în fiecare dimineață. Toți presupun că va fi acolo.
Așa am devenit și eu.
Un răsărit care nu mai impresionează pe nimeni.
Dar chiar și soarele apune.
Și abia atunci lumea observă întunericul.
Poate că nu sunt vinovată pentru tăcerea lor.
Poate sunt vinovată doar că am așteptat prea mult să aud un ecou.
Am aruncat ani întregi pietricele în fântâna relațiilor, sperând că cercurile desenate pe apă vor ajunge și la ceilalți. Dar apa a rămas doar a mea.
Și totuși...
Nu regret că am sunat.
Pentru că un telefon fără răspuns vorbește despre cel care nu răspunde, nu despre cel care a avut curajul să întindă mâna.
Eu am oferit un gând bun.
Am trimis o rază.
Dacă ferestrele au rămas închise, vina nu aparține luminii.
Iar dacă telefonul meu sună adesea doar atunci când cineva are nevoie de ceva, poate că nu acesta este blestemul meu, ci dovada că am fost, pentru mulți, un refugiu. Însă până și refugiile au nevoie, din când în când, să fie locuite de recunoștință, nu doar de urgențe.
Astăzi am înțeles că dragostea adevărată nu se măsoară în câte apeluri răspunzi, ci și în câte apeluri primești fără ca cineva să-ți ceară ceva. Uneori, cel mai prețios dar nu este ajutorul, ci simplul fapt că cineva te caută doar pentru a-ți auzi glasul.
Și poate că, dincolo de toate, adevărata lecție a acestei zile este că sufletul nu trebuie să devină o stație de alimentare pentru nevoile altora. El este o grădină. Iar grădinile nu înfloresc doar fiindcă oferă parfum; ele au nevoie, la rândul lor, de ploaie, de lumină și de mâini care să le îngrijească.
Altfel, într-o zi, florile continuă să zâmbească doar din obișnuință, în timp ce rădăcinile plâng în tăcere.
Foto: Raul Alexandru Mitruți
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu