Invazia
imbecililor
de Nicolae IUGA
O găselniță de dată recentă, cu un fals
aer de înțelepciune profundă, ne spune că „o imagine poate să spună mai mult
decât o mie de cuvinte”. Există, desigur, foarte mulți autori care împărtășesc
această părere. Alegația poate fi adevărată, dar numai la modul pervers.
Dar
să revenim la cea mai veche și mai acceptată reprezentare a sufletului omenesc.
La Platon (în Phaidros, dar mai cu seamă în Republica)[1],
psihicul are trei componente: gândirea (phrenos), afectivitatea (thymos)
și voința (epithymia). La aproape două mii cinci sute de ani după
Platon, în știința psihologică a secolului XX domină această concepere a
sufletului ca fiind structurat pe trei vectori: cognitiv, afectiv și volitiv.
Congnitivul este la rândul lui o structură supraetajată pe verticală, de la
senzație și percepție, niveluri de cunoaștere pe care le avem în comun cu
animalele, până la reprezentare și gândirea abstractă, gândirea fiind o formă
superioară de cunoaștere, specifică omului
și exclusiv umană.
Imaginea,
chiar și atunci când este intens semnificativă, se adresează de fapt nivelului
percepției și reprezentării individului, nu intelectului și rațiunii, deci se
adresează unor etaje subintelectuale. Registrul imaginii se cuplează cu percepție
și reprezentarea, nu cu intelectul și rațiunea. Sigur, o imagine șocantă poate
să spună mai mult decât – probabil – o mie de cuvinte, dar cuvinte din acelea
care nu vehiculează neapărat un conținut al gândirii. În schimb, pentru oamenii
care gândesc, afimația este valabilă pe dos. Un singur cuvânt poate să spună
mai mult decât o mie de imagini, ba mai mult chiar decât un milion de imagini,
practic cât o infinitate potențială de imagini, deoarece imaginile obiectelor
care se pot subsuma unui concept – ca să fololsim o expresie kantiană – nu sunt
nici numărabile și nici limitate cantitativ. Totul depinde, repetăm, de faptul
dacă omul gândește sau nu. Dacă da, atunci nu; atunci imaginile nu pot și nici
nu au cum să spună mai mult decât cuvintele. Dacă nu, atunci da, atunci
imaginile pot să spună mai mult decât cuvintele.
Imaginea
provoacă mai curând emoții, poate sta la temelia afectivității, nu este un
element de construcție pentru intelect sau pentru rațiune. Imaginea nu este
destinată pentru cei care gândesc, ci ea este pentru cei care reacționează
visceral. Imaginea este ideală pentru manipulare. Prin imagine, individul
subintelectual poate fi manipulat incomparabil mai ușor, mai mult și mai
eficient, decât prin raționamente abstracte, ipotetice, care stimulează
gândirea critică. Consumul preponderent sau excesiv de imagine, prin informare
cvasiexclusivă pe calea audio-vizualului, combinat cu deficitul de lectură,
duce la scăderea bogăției vocabularului și a nivelului intelectual general, așa
cum seceta duce la scăderea pânzei freatice și la veștejirea universului verde
al vieții.
Eminentul
politolog american S. P. Huntington, autorul celebru al teoriei despre Ciocnirea
civilizațiilor, a explicat într-un simplu articol de ziar (în
„Washington Post” nr. din 8 martie 1992) cum anume se face educația
politico-ideologică a adulților americani, de inteligență medie, cu ajutorul
imaginilor. Pe o hartă a lumii, care apărea frecvent pe ecranele televizoarelor
timp de decenii înainte de 1989, era reprezentat „răul metafizic” sau
„diavolul” de la Răsărit, sub forma unei uriașe pete roșii, cuprinzând Europa
de Est și nordul continentului asiatic, adică URSS și țările satelite. Astfel,
americanii de rând înțelegeau mai ușor cine este dușmanul Americii, unde se
află situat și cât este el de mare. Dar după prăbușirea fostei URSS și sfârșitul
războiului rece, iată că poporul american risca să rămână fără un dușman
permanent ușor de reprezentat vizual, care să inspire teamă și care să
justifice anumite măsuri de politică internă și de înarmare. Așa se face că
Islamul a devenit candidatul cel mai adecvat pentru a prelua rolul fostei URSS și
locul petei roșii de pe hartă. Noul inamic a început să apară și mai frecvent
pe ecranele televizoarelor, ca o pată verde alungită enorm pe harta lumii, pe
la mijlocul globului, de la Gibraltar până în Indonezia. Și asta cu zece ani
mai-nainte de înscenarea atentatelor din 11 septembrie 2001. Spre a putea fi
demonizat mai ușor, Islamul mai avea și
avantajul că putea fi prezentat ca și comunismul: mare, anti-occidental,
întemeiat pe sărăcie și pe ură. Fără îndoială că Islamul s-a radicalizat
teribil din 1990 încoace, dar nu putem ignora faptul că această radicalizare a
fost cauzată în primul rând de agresivitatea anti-islamică fără precedent de
care au dat dovadă SUA și statele aservite lor din Europa. Și astfel cercul
vicios se închide aici, ca să se reia după 2014 cu o nouă demonizare a Rusiei,
de astădată nu a URSS, ci a Federației Ruse.
Spre
deosebire de nivelul inferior al imaginii, gândirea propriu-zisă nu are nevoie
de aparența colorată a lumii senzațiilor. Geometria euclidiană ne dispensează
de referențialul obiectelor empirice, pentru că nicăieri în experiență noi nu
am întâlnit cercuri perfecte, triunghiuri perfecte ș.a.m.d. Iar geometria
analitică, începând de la Descartes încoace, face un pas încă și mai departe,
renunțând complet la orice reprezentare figurativă, inclusiv la figurile
geometriei euclidiene. În geometria analitică, după cum se știe, figurile sunt
gândite ca ecuații scrise cu simboluri abstracte.
Prin urmare, gândirea nu are culoare, ca să
zicem așa, sau dacă are una aceasta nu poate fi gândită decât prin comparație,
ca un amestec optic din non-culori, adică un amestec din alb și negru, ceea ce
dă evident cenușiul. Procesul gândirii ca pură raportare la sine face abstracție
de aparența colorată a lumii, la fel și obiectul exterior la care se raportează
gândirea este unul non-empiric și ne-colorat. Este ceea ce îl va fi făcut pe un
gânditor de talia lui Hegel să afirme sugestiv că „gândirea pictează cu cenușiu
pe cenușiu”[2].
În
altă ordine de idei, trebuie să avem în vedere că – așa cum prea bine a spus E.
Cassirer – omul nu trăiește într-un univers pur fizic, ci într-un univers de
simboluri. Limba, mitul arta, religia, formează o țesătură simbolică[3]
atotprezentă și atotputernică. Astăzi se vorbește despre limbaje, la plural
(limbajul cinematografic, al artelor vizuale, al semnelor, al simbolurilor
etc.), dar toate aceste limbaje au la bază limbajul fundamental și unic al
cuvântului, care prezintă particularitatea și prioritatea că este singurul
limbaj cu care omul poate discuta cu sine însuși. Este, poate alături de
limbajul oniric, cea mai veche formă de limbaj. Limbajul verbal este anterior și
originar, celelalte tipuri de limbaj sunt ulterioare și derivate. Limbajul
verbal poate să subziste prin sine însuși, celelalte tipuri de limbaj pot să
persiste numai în măsura în care sunt verbalizate până la inefabil, numai în
măsura în care sunt traduse în limbajul-cuvânt, numai în măsura în care sunt transpuse
în limbaj verbal interior. Un orb, dezvoltat normal din punct de vedere
intelectual, poate gândi despre obiecte pe care nu le vede, spre deosebire de
un văzător imbecil, care poate vedea un film fără să poată gândi nimic despre
el. De altfel, și mitologia religioasă cea mai respectabilă ne spune că una
dintre primele sarcini importante pe care Dumnezeu a dat-o omului proaspăt
creat, spre a fi dusă la îndeplinire, a fost un puternic exercițiu
onomatologic, adică l-a pus pe Adam să dea nume tuturor viețuitoarelor, „și
oricum va numi Adam toată ființa vie, aceasta așa se va numi” (Fac., II, 19).
Cu alte cuvinte, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu puterea de simbolizare a
limbajului-cuvânt, instrument divin cu care Dumnezeu Însuși, se spune, a creat
lumea în întregul ei.
Au
existat niște salturi deosebite în istoria comunicării între oameni: se
inventează tiparul pe la jumătatea secolului al XV-lea și cu acesta – vorba lui
M. McLuhan – intrăm în „Galaxia Gutenberg”: apare presa scrisă. Pe la sârșitul
secolului al XIX-lea se inventează telegraful și telefonul și, ceva mai târziu,
radioul. Posibilitățile de comunicare cresc exponențial, dar comunicarea rămâne
totuși una prin cuvânt, iar cuvântul nu este numai un mijloc de comunicare, ci și
un instrument al gândirii. Omul primește informații prin cuvânt și, tot prin
cuvânt, este nevoit să gândească asupra lor, altfel nu poate să înțeleagă
nimic.
Schimbarea
cu adevărat radicală în defavoarea gândirii, așa cum arată Giovanni Sartori[4],
se produce odată cu apariția televiziunii, în a doua jumnătate a secolului XX.
Abia acuma comunicarea se face preponderent prin imagine, nu prin cuvânt, vocea
care însoțește imaginea trece în plan secundar și imaginea în cel principal,
iar imaginea, spre deosebire de cuvânt, este numai un mijloc de comunicare,
fără a fi și un instrument al gândirii. Omul se transformă, treptat, dintr-un
animal care și gândește, într-un animal care doar vede, în homo
videns. Astfel, ajungem să trăim într-o lume de „văzători”, fără a avea
însă și clarvăzători. Simplificând, omul posedă două forme de cunoaștere, cunoașterea
sensibilă și cunoașterea inteligibilă. Și timp de mii de ani, progresul cunoașterii
la scara întregii omeniri a fost de la sensibil la inteligibil. Asta până la
apariția televiziunii, care a inversat această tendiță istorică fundamentală.
Televiziunea ne duce îndărăt, de la inteligibil la sensibil.
Păcatul
mare și impardonabil împotriva Spiritului este că se produce o confuzie gravă,
totală, între a vedea și a gândi. Consumatorul exclusiv de programe de
televiziune, precum și producătorul de programe TV, pot să ia locul
intelectualului și gânditorului pe scena publică, pot să treacă drept
gânditori, ba chiar se pot pune pe sine, în imaginarul colectiv, mai presus
decât gânditorii reali, considerați demodați.
După cum s-a arătat, cazul televiziunii nu
poate fi tratat prin analogie[5], pentru
că televiziunea nu are termen de comparație și nici nu este o simplă extindere
a instrumentelor de comunicare care au precedat-o. Televiziunea răstoarnă
raportul dintre a înțelege și a vedea în favoarea verbului din urmă. În
televiziune, de regulă explicațiile verbale nu sunt suficiente în sine, ci au
sens numai în funcție de imaginile derulate pe ecran. Televiziunea vine să
creeze un ceva ce nu au reușit nici creștinismul primitiv și nici dictaturile
secolului XX, anume „omul nou”. Copiii mici și lipsiți de discernământ moral
văd scene de violență la TV și le asimileasă ca pe un model de succes. Și
aceasta este doar o parte a problemei. Partea cea mai gravă este alta. Copilul
format într-un univers centrat pe vizual nu devine niciodată matur cu adevărat,
la maturitate și de aici până le senectute și senilitate va fi un individ uman
care nu va avea nici exercițiul, nici obișnuința și nici plăcerea lecturii, ci
pe aceea a jocurilor video. Bineînțeles, diferența dintre vârsta mintală și cea
cronologică va crește continuu. El va rămâne toată viața un video-copil,
incapabil de gândire critică pe cont propriu și de raționamente abstracte.
Cultura „omului nou” înseamnă declasificare la sub-cultură. Reiterând, păcatul
împotriva Spiritului este că acest om nou, infantilizat prin imagine și
atrofiat cultural, își alienează astfel cea mai mare parte a culturii
universale, a literaturii universale, depozitată în cartea tipărită.
Lui Umberto
Eco, un foarte important scriitor, semiotician și filosof italian
contemporan, i s-a conferit titlul de
Doctor Honoris Causa al Universități din Torino în iulie 2015, ocazie cu care
scriitorul a ținut disertația obișnuită în astfel de împrejurări, în care a
criticat în termeni duri așa-numitele „rețele de socializare” de tip facebook[6].
După
afirmațiile lui Eco făcute cu acea ocazie, rețelele de socializare sunt nefaste
pentru că dau drept de cuvânt în spațiul public unor imbecili, care înainte
vorbeau numai la bar, după un pahar de vin, dar fără să dăuneze unor
colectivități mai extinse, în timp ce acuma au același drept de cuvânt ca și un
laureat al Premiului Nobel[7].
La această remarcă a lui Eco ar mai fi încă multe de adăugat.
S-ar
putea face bunăoară o comparație utilă cu Televiziunea, în sensul că apariția
rețelelor de socializare și a obiceiului ca foarte mulți indivizi să-și
deschidă pagini aici, nu au făcut decât să agraveze psihopatologia vieții
cotidiene declanșată de televiziune, să cronicizeze ceea ce anterior se afla
doar în fază acută. Atât la televiziune cât și pe internet poate să apară în
principiu oricine, inclusiv prostul satului, dar problema este că apare în
calitate de pretins purtător al adevărului. Orice individ, oricât de redus ar
fi din punct de vedere intelectual, la televiziune sau pe rețelele de
socializare poate să aibă un adevăr al său pe care să îl enunțe și să aibă adepții
proprii. Televiziunile promovează indivizi care atrag audiență, indiferent de
calitatea lor intelectuală. Pe facebook, încă și mai grav, oricine se poate
promova pur și simplu pe sine, își poate deschide o pagină, în anumite condiții,
unde poate să posteze în principiu orice. Bineînțeles că aici predomină
aspectele vieții personale, numai în mică măsură sunt abordate probleme
intelectuale sau mediatice de interes general. Oricine poate reacționa la
postări, arătând că-i place sau nu și, eventual, postând la rândul său
comentarii. Când ating limitele proprii ale (in)suficienței de limbaj, membrii
rețelei pot posta așa-zise „emoticoane”, imagini prefabricate potrivite pentru
vârsta mentală a copiilor, fără să mai fie nevoiți să facă eforturi
intelectuale de a elabora expresii verbale proprii. Facebookul este un fenomen
aflat în expansiune, cifra utilizatorilor săi apropiindu-se de un miliard de
persoane[8].
Dar latura benignă a socializării cu persoane cunoscute și a posibilității de a
face cunoștințe noi la scară globală nu este singura. Există și o latură
malignă, prin care practica păcătuiește împotriva Spiritului.
S-a
arătat că facebookul ar prezenta pericolul divulgării către terți (servicii
secrete etc.) a unor informații care țin de viața privată a utilizatorilor. Nimic
mai neadevărat. Majoritatea utilizatorilor și mai ales a utilizatoarelor de
facebook profită de oportunitate ca să-și etaleze de bunăvoie viața intimă și
să-și pună poalele în cap. La fel cum pe site-urile de matrimoniale de exemplu
unii beneficiari își expun la vedere totul, inclusiv organele genitale, tot
astfel pe rețelele de socializare utilizatorii își prezintă propria viață
cotidiană pas cu pas, fără să-și pună problema dacă este relevantă sau nu,
pentru că până la urmă tot poate interesa pe cineva apropiat, fapt care în
literatura propriu-zisă, de ficțiune, ar fi imposibil. Dacă într-un weekend au
ieșit să servească masa la un local cu o anumită persoană, fac poze cu
telefonul și le pun pe facebook. Oamenii nu mai au viață personală și nici
enigme sufletești. Se produce o nivelare și o uniformizare devastatoare.
Această
nivelare a vieții personale ar rămâne în definitiv o problemă personală a celor
care o practică, dacă nu ar conduce și la o confuzie gravă în ceea ce privește
Adevărul în genere, la ștergerea oricărei diferențe între adevăr și fals. Pe de
o parte, utilizarea rețelelor de socializare devine obligatorie și pentru omul
creator pentru că, în caz contrar, el riscă să fie eliminat din cursa pentru
comunicarea Adevărului. Cărțile, tipăriturile în general, nu mai sunt citite de
nimeni. Dar pe de altă parte, Adevărul ca atare se pierde în babilonia cumplită
a internetului, își pierde mesajul, unicitatea și relieful, riscă la modul cel
mai serios să treacă total neobservat, să fie acoperit și sufocat de o sumă
foarte mare de foarte mici nimicuri. Mai ales că omul format la școala unei
culturi televizuale, acel homo videns al lui Sartori, care reprezintă o
majoritate tot mai mare și mai covârșitoare în lumea de azi, evident nu va
putea face diferența între mesajele importante și cele neimportante, între
adevăr și fals în sens larg, ci dimpotrivă, va prefera să pună lucrurile
nesemnificative dar mai apropiate de înțelegerea sa, mai presus decât acelea cu
adevărat semnificative. De aceea omul cotidian mediu (care în definitiv
constituie și Dasein-ul lui Heidegger) va fi mai curând complice cu
neadevărul, se va manifesta solidar cu neadevărul, nu cu adevărul, care este
prea dificil pentru înțelegerea sa. La o adică, acesta va lupta de partea
neadevărului și împotriva adevărului. În atari condiții, scriitorul autentic,
cel care ar avea cu adevărat ceva de spus, se simte descurajat și demobilizat.
Vede cu claritate că scriitura sa este inutilă.
De
altfel și breasla scriitorilor și-a modificat mult statutul social și mentalul
propriu în ultimele vreo trei-patru decenii. În regimurile dictatoriale,
scriitorii – așa cum erau ei, puțini, dezbinați și cenzurați – aveau o
notorietate reală și o influență socială foarte puternică. Nu erau încă la
concurență cu vedetismul gol de azi. De aceea, pentru a-i ține sub control
ideologic, la adresa lor reprezentanții puterii combinau bățul cu zăhărelul,
reprimarea cu promovarea politică, amenințările cu privilegiile. Azi nu mai
este necesar ca scriitorii să fie marginalizați sau cumpărați de către putere.
Într-o lume a confuziei totale și a păcatelor multiple împotriva Spiritului,
influența lor este practic nulă. Cred că sunt foarte puțini acei scriitori care
își mai fac iluzii că ar avea o influență care ar trebui să nu-i lase indiferenți
pe politicieni. Mai degrabă cu facebookul se poate realiza, uneori, o
mobilizare electorală sau protestatară eficientă. Unele țări din nordul
continentului african au fost destabilizate prin manifestații convocate pe rețele
de socializare. Numărul scriitorilor considerați ca atare a crescut în
continuu, în proporție inversă cu numărul cititorilor lor. S-a ajuns și la
punctul critic, ca scriitorii să se citească și să se asculte numai între ei,
dar balamucul este că lucrurile nu s-au oprit aici. Au trecut și dincolo de
acest punct, nu se mai citesc nici măcar între ei. În absența unei critici care
să trieze valorile, impostura a proliferat și în lumea scriitoricească, încât
am ajuns să avem inclusiv scriitori analfabeți. Sunt unii care scriu numai din
vanitate patologică și în perspectiva, destul de nesigură de altfel, că Uniunea de profil le
va da cândva o pensie.
[1] Platon, Opere, vol. V, ESE, București, 1986, p. 226.
[2] G. W. F. Hegel, Principiile
filosofiei dreptului, trad. rom. Virgil Bogdan și Constantin Floru, Ed. Academiei, București, 1969, p. 20.
[3] Ernest Cassirer, Eseu despre om,
Humanitas, București, 1994, p. 47.
[4] Givanni Sartori, Homo videns.
Imbecilizarea prin televiziue și post-gândirea,
Ed. Humanitas, București, 2005, p. 20 și urm.
[5] Idem, p. 25.
[7] Ibidem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu