Motto: “ Aicea zace adormit
Ucis de-a dorului săgeată
Un mic studinte pricăjit
Francois Villon numit odată”
Poetul Francois Villon
pe numele său adevărat Francais de Montcorbier s-a născut la Paris
în anul 1431, ziua nu se cunoaşte cu precizie. Locul şi anul morţii rămân şi
ele necunoscute, dar după toate indiciile a murit foarte tânăr, fiindcă după
anul 1461 nu se mai ştie nimic de el. Aşadar a murit la vârsta de 30 de ani. De
altfel, într-o Franţă devastată de Războiul de 100 de ani, oamenii
reprezentativi, oamenii cu suflet şi spirit liber nu puteau fi decât
nefericiţi, prigoniţi, fără un scop pe termen lung. Să nu uităm că vorbim
totuşi de secolul XV!
Deşi avea ceva
carte, „escolier” adică student la
Sorbona , viaţa lui a semănat mai mult cu a unui vagabond de
drumul mare. Debutează tragic în iureşul vieţii într-o bandă de jefuitori, ceea
ce-l aduce la un pas de spânzurătoare, nu o singură dată, ci de trei ori! Acest
fapt îl determină să scrie poezia „Epitaful în chip de baladă” în care se vede
altruismul faţă de tovarăşii lui de rele: „Frăţânilor ce rămâneţi în viaţă/nu
ne purtaţi în inimi vrăjmăşie,/căci dacă mila voastră ne răsfaţă/şi Dumnezeu
mai bun o să vă fie./Priviţi cum stăm cinci-şase-ntr-o frânghie:/ni-i carnea,
ce-o-mbuibarăm altă dată/de multă vreme hoit, de viermi mâncată,/iar oasele-s
cenuşe-n fiecare,/Nu râde de osânda-nfricoşată/ci să-L rugaţi pe Domnul de
iertare”.
În acest sens,
criticul literar Edgar Papu nota despre Villon: „Nici această experienţă
capitală nu l-a putut smulge din existenţa sa dezordonată. S-a expus astfel,
singur, unor ani grei de temniţă, care desigur că l-ar exterminat dacă nu i-ar
fi venit salvarea din partea lui Ludovic al XI-lea, cu ocazia încoronării sale.
Se pare, însă, că închisoarea a lăsat urme adânci într-însul, deoarece, după
toate probabilităţile, a mai trăit doar foarte puţin după eliberare”. Cert este
faptul că au rămas poeziile lui! Am curajul să spun că este începutul
modernismului în poezia universală prin acest Francois Villon. Prin
sinceritatea versurilor, mesaj, lucididatea şi curajul celor scrise se apropie
de Baudelaire sau Rimbaud de mai târziu. Şi iarăşi am să mă folosesc de spusele
lui Edgar Papu: „În ceea ce priveşte procedeele lui Villon, vom găsi unele
trăsături care îi marchează puternic personalitatea. Villon este un poet
laborios, care îşi dozează cu grijă efectele şi îşi cizelează versul până la
desăvârşire. Clădită pe substratul unei trăiri deosebit de intense, poezia sa
dezvoltă jocul celei mai ascuţite inteligenţe, dirijată către obţinerea
finisajului artistic perfect”. În acest sens vă propun poemul „Ci unde-s
tinerii berbanţi?” (Octele 29-34 din Testamentul cel Mare): „Ci unde-s tinerii
berbanţi/pe care i-am urmat cândva,/buni vorbitori, buni muzicanţi,/la port şi
mers asemenea?/Zac unii întinşi sub lespedea/de piatră, oale şi ulcele./(Ia-i,
Doamne-n Rai, la dreapta Ta!/Fereşte-i pe cei vii de rele!)/O parte încă-s
printre noi,/domni mari, adevăraţi stăpâni;/o alta, cerşetori şi goi,/uitând şi
gustul sfintei pâini”.
Găsim în poezia
lui versuri cu titlu de aforisme sau principii de viaţă. Iată câteva exemple:
„Când n-ai ce da, n-ai nici răsplată” sau „Când nu fac rău, nu spun că-l fac”
ori ,,Nevoia face furii/din oameni şi, înfometat,/pe lup îl scoate din păduri”.
Asemenea marilor
poeţi de mai târziu, se inspiră din folclorul Evului Mediu, adică din vorbele
concetăţenilor din anii 1440-1460, numai că poetul Villon trece la enumeraţia
morală: „…săraci ca şi avuţi,/mireni şi popi, deştepţi, netoţi,/şi mari şi
mici, frumoşi şi sluţi,/zgârciţi sau darnici, drepţi sau hoţi/şi
doamnele-ncântând pe toţi/purtând pe ele, după cin,/podoabe greu să le
socoţi/se vor sfârşi peste puţin.” („Eu m-am născut în sărăcie”).
Poetul
„rătăcitor” pătrunde în unele din baladele sale dureros de adânc şi profund în
ceea ce înseamnă existenţa omului pe pământ: „”De moarte domnii n-au
scăpare,/cum n-are nimeni pe pământ;/sau iuţi sau plini de întristare,/la fel
s-au spulberat în vânt!” în „Balada cu acelaşi tâlc, în vechiul grai franţuz”.
Pentru a afla
atmosfera acelor vremuri a Franţei conduse de Ludovic al XI-lea vă propun să
citiţi următoarele balade: „Balada doamnelor din alte vremuri”, „Balada
domnilor din alte vremuri”, „Balada femeilor din Paris”, „Jalba îndreptată de
Villon către Monseniorul de Bourbon”. Aşadar putem vorbi şi de un poet-cronicar
al acelor timpuri!
Despre ce a
însemnat Francois Vilon pentru Franţa este destul să amintesc faptul că regele
Francisc I care l-a semnalat lui Clement Marot de Cahors, ultimul, în prefaţa
ediţiei Villon din 1533, din ordinul aceluiaşi rege, îl numeşte pe poetul
trubadur: „Cel mai bun poet parizian ce se află” iar despre opera lui afirmă:
„Este atât de măiastră, atât de plină de sfaturi bune şi atât de zugrăvită în
mii de culori, încât timpul ce şterge totul nu a putut să o şteargă până acum
şi cu atât mai puţin o va şterge de acum înainte, când bunele scrieri franceze
sunt şi vor fi mai cunoscute şi mai întâmpinate ca niciodată”.
Aş mai adăuga
faptul că Villon este primul poet care îşi compune versurile din ceea ce a
îndurat în copilărie: „Eu m-am născut în sărăcie,/mlădiţă dintr-un neam de
rând./Nici taica n-a avut moşie,/nici moşul său, Horaţ, nicând./Nevoia ne-a
păscut pe rând/şi unde zac ai mei străbuni/(să-i ţină Domnu-n cerul sfânt)/nu
văd nici sceptre, nici cununi”.
Poetul este la
fel de actual şi astăzi deoarece ne confruntăm cu aceleaşi necazuri, sărăcie
multă, corupţie şi mai multă iar versurile lui sunt un balsam pentru inima
celui trist şi temător de Dumnezeu, aşa cum a fost şi Francois Villon.
Bucuriile, dar mai ales necazurile, iubirile risipite prin bordeluri (aminteşte
totuşi de o Maria şi îi dedică câteva poezii), hoinăreala cu autorităţile,
toate acestea au dus la un sfârşit neaşteptat, la doar 30 de ani, dar rămâne
nemuritor prin drumul deschis în poezia
franceză. Iar finalul îi aparţine tot lui Villon: „Pre veci să-l hodineşti pre
el/şi în lumina din vecie,/că n-avu troc, nici farfurie/şi nici un fir de
pătrunjel./La faţă, ras; pe cap, la fel/(nap jupuit părea-n chelie…)/Pre veci
să-l hodineşti pre el!/Cu legi l-au surghiunit mişel,/cu sapa-n tur i-au dat,
să ştie/că nu-i stă bine ca să vie/mereu să strige: Fac apel!/Pre veci să-l
odihneşti pe el!!”.
N-am pretenţia că
am spus totul despre poet, doar am încercat să vă readuc în minte şi inimă un
mare spirit al secolelor trecute, care prin forţa versurile sale ne face să fim
mai blânzi, mai aproape de Dumnezeu şi jertfa lui Isus pe Crucea Golgotei.
Gelu Dragoş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu