Lăsați ca să trăiască scriitorii

Lăsați ca să trăiască scriitorii
Ticluind legi la tăcere-i osândiți
Căci astăzi îi ignoră cititorii
Voi îndoctrinare propovăduiți

 

Ce-i trebuie acestuia lectură
Vreți judecata minților s-o opriți
Să fie numai slugi prin bătătură
Iar voi, ciocoi nemiloși vreți să le fiți.

 

Atâta-i omul astăzi, fără vină
Un biet palton umilit cu mersul greu
Că-i lipsește latura cea divină
Ce face din creștin, neîntors ateu.

 

Lăsați poeții liber să trăiască
Și slovele lor sfinte le cumpărați
Că-n lumea nouă cea dumnezeiască
De-ale lor poezii o să fiți salvați.

de Mihaela CD,
membru T.W.U.C, membru L.S.R,
Președinte W.P.A. Canada.

* Versuri din volumul:
Mihaela CD, Furtunile sufletului – poezii din suflet pentru suflet, cap. 8 – „Reflecții”,
Editura Globart Universum, Montreal, Canada, 2026.

Ecoul unui destin literar: In memoriam Ioan Romeo Roșiianu

Ioan Romeo Rosiianu, un reper al conștiinței culturale românești contemporane

Există oameni care scriu pentru a respira, pentru că așa simt că trăiesc. Pentru  aceștia a scrie înseamnă a da sens existenței prin cuvânt, pentru a înălța spiritul prin idee. Ioan Romeo Roșiianu a fost unul dintre acești aleși ai condeiului, un om al verbului viu, truditor neobosit în misiunea sa culturală, mereu în slujba literaturii, a culturii și a semenilor. Iubirea necondiționată pentru cuvântul scris și pentru oameni nu aveau hotare.  
Plecarea sa prematură dintre noi, lasă un gol imens în mediul literar-cultural românesc din țară și din afara granițelor și,  în mod evident în cel maramureșean unde a fost un pilon de bază și un membru de seamă, lăsând în urma sa o moștenire de neșters, care îi va purta numele dincolo de timp.
Născut la 3 august 1969, în Roșiorii de Vede, județul Teleorman, Ioan Romeo Roșiianu și-a construit destinul literar cu o pasiune rară, modelată de un simț profund al responsabilității culturale. A debutat în 1983, în publicația ’’Teleormanul literar și artistic’’, cu un grupaj de poezii care anunțau deja o voce distinctă în peisajul liric românesc.

De atunci, drumul său nu s-a mai despărțit niciodată de literatură. Poet, prozator, eseist, critic literar, jurnalist și editor, el a reușit să împletească toate aceste ipostaze într-o sinteză armonioasă, proprie spiritelor universale. A debut editorial în 1994  cu volumul de poezii „Unghi al durerii” – Casa de Editură Panteon, Piatra Neamț.
De-a lungul decadelor, Ioan Romeo Roșiianu a publicat numeroase volume de poezie și proză, între care amintim câteva  titluri devenite repere: ’’Unghi al durerii ’’(1994), ’Nașterea insomniei ’’(1996), „Lenjerie pentru Sfântul uitat” ( 1997) „Poetul ucis de Cuvinte” ( 1999), „Blestemul care stinge lumânări”(2000), „În căutarea Îngerului pierdut”(2004), „Înnomenirea cuvintelor”(2005), „Scrisori de dragoste neexpediată” (2016), „Scrisori către Izoleta”(2020) și multe altele.  Pe lângă volumele personale de autor, a semnat în calitate de coautor alte 8 volume și a participat la 2 volume colective. A publicat și 5 cărți de critică literară și o carte de publicistică. 
Ioan Romeo Roşiianu a semnat prefața, postfața sau referințe critice la peste 700 de cărţi, a fost inclus în 11 dicționare și în aproape 150 de antologii literare, dintre care peste 25 - ediţii bilingve. A publicat poezie, proză, eseu şi critică literară în toate revistele importante din ţară, la multe din acestea având rubrici sau pagini permanente de critică literară. A fost colaborator permanent la revista ’’Poezii pentru sufletul meu’’ din Montreal precum si colaborator al editurii Globart Universum participând la numeroase antologii. A publicat poezie, proză și eseu îndeosebi în Franţa, Germania, Anglia, Albania, Austria, Canada, SUA, India, Belgia, Ungaria, Italia, Spania, Moldova, Ucraina şi Bulgaria.
Opera sa, diversă și profundă, este străbătută de o vibrație umană autentică, de o necontenită căutare a sensului existentei și de o luciditate care refuză compromisul. Indiferent de stilul si forma  textelor sale, toate sunt unite de un fir comun: credința în puterea cuvântului.
 În paginile scrierilor sale se întâlnesc poezia introspecției, de factură filozofică, a despletirii sensurilor vieții și morții, cu poezia revoltei, însoțită de o luciditate critică impresionantă, îndreptată spre îngeri și demoni deopotrivă. În versurile sale predomină suferința în toate formele sale. Dorul crud si apăsător pentru mamă, părinți, bunici și strămoși este amplificat până la disperare, iar iubirile imaginare împărtășite sau neîmpărtășite, trec printr-o paletă poli cromatică de trăiri abisale ce transformă nostalgia și duioșia în răzvrătire socială și  biblică. Aceste trăiri de intensitate crescândă exponențial, vindecă spiritul și întunecimea din gânduri prin mărturisirea cuvântului aducător de lumină si mântuire, asemeni unei spovedanii.
Spiritul său neobosit s-a manifestat nu doar prin propria creație, ci și printr-o intensă activitate publicistică și editorială. A fost redactor-șef al mai multor publicații din Baia Mare: ziarul  ’’ȘtirileMM’’, revista ’’Credința adevărată’’, fondator  și redactor șef al ziarului online ’’Necenzurat’’, fondator al revistelor „Millenium” și  al revistei ’’eCreator’’, din Baia Mare una dintre cele mai vibrante platforme dedicate promovării literaturii contemporane românești. A fost membru al Ligii Scriitorilor Romani,  membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști  din România si președintele Asociației Social-Cultural Creștine eCreator iar din postura de redactor, redactor şef sau director la editurile „Casa Lux” şi „Odeon” din Bucuresti, „Enesis”, „Iulius” şi „eCREATOR” din Baia Mare a coordonat şi îngrijit apariţia a peste 700 de cărţi, oferind spațiu și vizibilitate multor autori din țară și din diaspora. 
În aceste vremuri tulburi, bizare si haotice în care spiritul solidarității culturale se pierde adesea în zgomotul superficialității, Ioan Romeo Roșiianu a fost un model de generozitate și perseverență, un adevărat promotor al talentului autentic. Contrat acestor timpuri teribile pe care le trăim cu toții, în care valoarea e adesea umbrită de efemer, Ioan Romeo Roșiianu a rămas fidel vocației sale de om al cuvântului liber, al demnității și al culturii.
 Munca sa a fost recunoscută prin numeroase distincții, între care Premiul „Centenarul Marii Uniri” pentru întreaga activitate literară și pentru sprijinul acordat tinerilor scriitori. A obținut multiple diplome, medalii și premii pentru poezie și proză la diferite concursuri și festivaluri din țară și străinătate, dar și șase premii pentru volume de autor. Dar cea mai importantă răsplată a fost, fără îndoială, dragostea și respectul comunității culturale din Maramureș și din întreaga țară, care l-a privit ca pe un reper cultural.
L-am cunoscut ca prieten și colaborator de condei. Un spirit nobil, dăruit și mereu prezent acolo unde cuvântul cerea lumină. În numeroasele noastre colaborări  scriitorul Ioan Romeo Roșiianu s-a dovedit a fi un interlocutor rafinat, exigent și cald deopotrivă, un om care trăia literatura, nu doar o scria. Avea acea putere rară de a te inspira fără să te copleșească, de a construi punți între oameni și idei. În dialogurile noastre despre literatură și despre lume, am descoperit un om profund, foarte îngrijorat pentru libertatea presei și a cuvântului,  dar conștient de misiunea scriitorului într-o societate în derivă, aceea de a veghea, de a nu lăsa tăcerea să devină complicele uitării.
Moștenirea lui Ioan Romeo Roșiianu este vastă, autentică și vie. Ea nu se măsoară doar în numărul volumelor tipărite, ci și în amprenta spirituală pe care a lăsat-o în sufletele celor care l-au citit, l-au ascultat sau au avut privilegiul să-l cunoască. A fost un arhitect al cuvântului, un constructor de sensuri și de destine literare, un om pentru care fiecare scriitor tânăr merita o șansă, fiecare poem merita o citire atentă și fiecare idee  merita o șlefuire din iubire pentru frumos.
Astăzi, când paginile din cartea vieții sale rămân tăcute, iar ecoul glasului său se mută în eternitate, simțim cu atât mai puternic vibrația spiritului său. Ioan Romeo Roșiianu rămâne printre noi prin cărțile sale, prin revistele și proiectele culturale pe care le-a ridicat cu dăruire, prin prietenii și discipolii săi. Ioan Romeo Roșiianu rămâne, mai presus de toate, un reper al conștiinței culturale românești contemporane, un Om care a slujit cu onoare literatura, presa și demnitatea cuvântului.
Închei cu emoție aceste rânduri, știind că ele nu pot cuprinde tot ce a însemnat și va continua să însemne Ioan Romeo Roșiianu pentru noi. Dar poate că el însuși ar fi zâmbit și ar fi spus, cu ironia blândă care-l caracteriza: „Cuvintele știu drumul spre lumină, chiar și atunci când noi ne pierdem printre umbre.” Da, Ioan Romeo Roșiianu știa drumul spre lumină și ni l-a arătat, prin tot ce a lăsat în urmă.

Mihaela CD

 

Lumina sufletului de artist

                                                          de Mihaela CD

Un artist, fie că este pictor, dansator, balerin, instrumentist, poet, sculptor, scriitor, dramaturg sau solist, poartă în sine o taină greu de definit: sensibilitatea artistică.

Această sensibilitate este nu doar o trăsătură personală, ci o veritabilă cheie de acces către un univers al creativității artistice care scapă privirii comune. Artistul nu se mulțumește  doar să trăiască realitatea, ci o filtrează prin mecanisme interioare proprii, o transfigurează și o restituie lumii sub forma unei opere de artă. În acest proces, el devine un mediator între vizibil și invizibil, între materie și spirit, între banal și sublim.

Sensibilitatea artistului  este deopotrivă chin, dar și destin pentru că îl arde în interior, îi modelează și îi  transformă întregul sens al vieții sale. Pictorul nu vede doar culori și forme, ci descifrează vibrația lor interioară și o trăiește intens. Un tablou de Monet, spre exemplu, nu redă pur și simplu un colț de grădină, ci lumina, emoția și trecerea ireversibilă a timpului. La fel, balerinul nu se mișcă doar în acord cu muzica, ci își transformă propriul corp în poveste, fiecare pas devenind expresia unei emoții pe care cuvintele nu o pot cuprinde. Instrumentistul, prin arcușul care mângâie corzile viorii sau prin suflul care dă viață unei trompete, aduce la suprafață stări tainice ale sufletului omenesc pe care el însuși le trăiește. Poetul, prin alchimia cuvintelor lui, reușește să îmbrace în versuri sensibile, trăiri diverse dar atât de universale, încât fiecare cititor se regăsește în ele.

Această capacitate artistică deosebită, nu este întotdeauna un privilegiu ușor de purtat. Sensibilitatea artistului înseamnă  ardere internă puternică și o vulnerabilitate permanentă. El simte mai mult, vede mai mult, este afectat mai intens de frumusețe dar și de durere. Însă tocmai această vulnerabilitate a lui, îl transformă în creator sensibil, pentru că îl obligă să caute  noi forme prin care să dea sens și echilibru haosului interior.

Un element definitoriu pentru sufletul de artist este universalitatea limbajului său. Muzica, dansul, pictura, poezia nu au nevoie de traducere pentru că ele se adresează direct inimii într-un limbaj universal al emoțiilor. O sonată de Beethoven sau o sculptură de Brâncuși sunt înțelese dincolo de cuvinte, pentru că ating zonele cele mai adânci ale sensibilității umane. Artistul se transformă astfel într-un traducător al nevăzutului, un mesager al frumosului care reușește să facă accesibile tuturor  aceste experiențe intime, transformându-le în emoții colective.

A merge la un spectacol de balet, la un concert de muzică clasică, la o lansare de carte sau la un vernisaj de pictură nu înseamnă doar a umple un scaun gol sau a petrece o seară in mod diferit ci înseamnă a fi martor la actul de dăruire al unui suflet sensibil de artist.

Aplauzele nu sunt simple gesturi de politețe, ci sunt confirmări ale faptului că mesajul transmis a ajuns la destinație, că emoția împărtășită a fost primită. Ele reprezintă combustibilul care hrănește inspirația și curajul artistului de a continua mai departe pe drumul ales.

Mai mult decât atât, sprijinul concret  prin cumpărarea unui tablou, a unei cărți, a unui album, este necesar și  totodată esențial. Prin gestul acesta nu achiziționăm un obiect, ci o parte din sufletul  artistului creator, o expresie a unicității sale, care devine apoi, prin achiziție, parte din viața noastră. Astfel, arta nu rămâne doar pe scenă sau în săli de expoziție, ci pătrunde în intimitatea noastră, aducându-ne și nouă echilibru și frumusețe.

Dar de ce avem oare nevoie de artă?

Într-o societate dominată de viteză, zgomot și superficialitate, arta este un spațiu de refugiu și de regenerare spirituală. Ea ne reamintește că omul nu este doar un mecanism social sau economic, ci o ființă vie, un suflet însetat de frumos, de sens, de transcendență. Prin creațiile lor, artiștii ne invită să încetinim, să privim mai atent, să simțim mai profund. Un vers de Nichita Stănescu, un concert de Enescu sau un tablou de Grigorescu nu sunt doar produse culturale, ci punți către esența noastră umană.

Lumina din sufletul artistului este transmisă publicului pentru că, în fond, sufletul de artist este o flacără vie, arzândă, care pâlpâie pentru ceilalți. Artistul creează nu pentru sine, ci pentru a împărtăși celorlalți. El nu se eliberează doar pe sine prin actul creației, ci și pe cei care îi primesc creația. De aceea, a susține un artist nu este doar un act de generozitate, ci o datorie culturală și spirituală, este modul prin care menținem vie scânteia frumosului în lume, prin care asigurăm continuitatea unei tradiții care, de la marile fresce ale Renașterii până la poezia modernă, a înălțat mereu spiritul uman.

Așadar, un suflet de artist este un dar pentru omenire. El își exprimă frumusețea interioară prin forme diverse, culori, sunete, cuvinte, mișcări, dar toate converg spre același scop: de a lumina sufletul celor din jur. Sprijinindu-l, încurajându-l, aplaudându-l și cumpărându-i creațiile, nu facem altceva decât să ne susținem pe noi înșine, ca oameni. Pentru că acolo unde există artă, există și speranță, iar acolo unde există un suflet de artist, lumea întreagă devine mai luminoasă.

Bucurați-va de lumina sufletului de artist!

 

Întoarcerea la frumos și bun-simț

                                                           de Mihaela CD

Trăim într-o epocă  ciudată umplută până la refuz de lucruri bizare,  în care excesul, zgomotul și superficialul par să fi pus stăpânire pe viața de zi cu zi. Ne întrebăm stupefiați până unde mai  putem oare suporta? Muzica stridentă, versurile vulgare, moda blugilor rupți și atitudinile de sfidare au devenit norme pe care societatea, sătulă și obosită, începe să le respingă instinctiv. În locul acestor manifestări de goliciune culturală, tot mai mulți oameni caută, cu o sete firească, întoarcerea la frumos și la bun-simț.

Această orientare nu este un capriciu trecător, ci o nevoie profundă a spiritului uman. Omul are nevoie de armonie, de echilibru, de repere solide. În fața avalanșei de superficialitate, mulți redescoperă liniștea și noblețea poeziei, rafinamentul muzicii clasice, eleganța teatrului adevărat și puterea spirituală a credinței. Într-o lume care promovează instabilitatea și relativismul, frumosul și bunul-simț sunt acele ancore de care e  neapărată nevoie pentru stabilitate,  acele locuri de refugiu pentru suflet.

Arta, atunci când este autentică, nu doar că încântă ochiul sau urechea, ci modelează si caracterul. Ea cultivă sensibilitatea, formează gustul și întărește legătura cu valorile perene. Poezia, cu puterea ei de a spune mult în puține cuvinte, ne învață să privim dincolo de aparențe. Muzica clasică, prin armoniile ei desăvârșite, ne ridică spre înțelesuri mai înalte și ne redă încrederea că frumusețea nu se pierde, chiar dacă uneori pare uitată.

Întoarcerea la frumos și bun-simț înseamnă, de fapt, întoarcerea la noi înșine. Este dorința organică de a regăsi echilibrul pierdut, de a trăi în acord cu valori care ne înnobilează și ne dau sens. Înseamnă a spune „nu” vulgarității și superficialului, pentru a face loc luminii interioare, nobleței și adevăratei culturi.

Atunci când credeam că nu mai este nicio șansă  să ne mai revenim, constatăm cu  bucurie ca lumea este într-adevăr sătulă de kitsch și de impostură. Însă această saturație este doar începutul unei renașteri. Din ce în ce mai mulți oameni caută eleganța, respectul, credința, bunul gust și arta adevărată. Este un semn că nu am pierdut bătălia pentru sufletul omului modern, ci dimpotrivă, că am ajuns la un punct de cotitură: acela al redescoperirii autenticului.

Întoarcerea la frumos și bun-simț nu este cum ar crede unii, o nostalgie, ci o NECESITATE. Este răspunsul firesc al sufletului intoxicat de tot ce este urât și vulgar, este modul său de a spune: STOP, AJUNGE!

Ai tinde să crezi că tineretul este cel care nu vrea eleganță și  bun simț complicându-se să înoate în mocirla vulgarității, însă  realitatea recentă ne arată că, tot mai mulți tineri caută cu disperare acel frumos care să le dea un sens, un drum, o cale de urmat, o satisfacție și o bucurie a sufletului. Fie  că vorbim despre credință, muzică, artă sau modă,  sufletul își căută busola, tânjește după valori autentice.

Orice modă se schimbă  iar vulgaritatea pierde teren!  Și tocmai de aceea, astăzi, mai mult ca oricând, frumosul și bunul-simț au puterea de a salva ceea ce este esențial în om: demnitatea, armonia și bucuria de a trăi.

Să renaștem în lumină!

 

POESIS - MIHAELA CD

 

Colind  pentru românii de pretutindeni 

Dragi români de  pretutindeni

Vreau   acum   să  vă  colind

Si prin versuri scumpi prieteni

Să  v-ajungă   al   meu    gând

 

Când se   apropie   Crăciunul

Răsună: O ce veste minunată !

Din suflet cântă  tot românul

Colinda   sfântă   de  altădată

 

Să  vă  adunați    cu    toții

Eu   vă   doresc  la   fiecare

Împreună-n   dragi   emoții  

Colindând  cu mic cu mare 

 

Că nu-i  limbă mai duioasă

Ca  si    limba  cea  română

Nici  datină mai  frumoasă  

Decât    colinda    străbună

 

S-aveți    desfătare-n    casă

Oameni buni să vină-n prag

Bucate   gustoase   pe masă

Să  petreceți   toți  cu  drag

 

De   v-aflați   in  depărtare

Ori  sunteți   la   voi  in  sat

Să primiți   a   mea   urare

 Crăciun     Binecuvântat !

 

Enigma lui Moş Crăciun …

Afară-i frig, ninge cumplit şi-i viscol greu
În seara de Ajun de taină stau în casă
Ca-ntr-un tablou şed lâng-un şemineu
O dulce copiliţă cu-a sa mamă frumoasă

.
Tata-i plecat cu treabă, târziu are să vie
Fetiţa-i curioasă şi are mii de întrebări,
De Moş Crăciun acum detalii vrea să ştie
De ce întârzie, de unde vine, din ce zări. . .

.
El e cu barba albă, moşu-i bătrân săracul,
Oare câţi ani poate s-aibă? Nici nu ştiu!
Cum poate-un biet bătrân să ducă sacul,
Să umble afară-n frig, că-i ger şi e târziu?!

.
Mi-e frică, n-aş vrea să se-mbolnăvească
Te rog acum, mămico dragă, să îmi spui
Putem să-i punem o hăinuţă la fereastră?
N-o fi fost bolnăvior cândva la viaţa lui?

.
Dar stai, mămico dragă, că n-am terminat
Multe-aş mai vrea să ştiu de Moş Crăciun,
Dar mai cu seamă o enigmă am de dezlegat
Cum merge el la toţi copiii în noaptea de Ajun?

.
Mama, cu oarece sfială, vorbele-şi tocmea:
Aşa a fost de când e lumea şi pământul
Prin frig venea-n Ajun şi-n vremea mea
Cu săniuţa sa trasă de reni, zbura ca vântul!

.
Că-i foarte generos şi bun o ştie fiecare
La toţi copiii el se duce în noaptea de Ajun
Desigur i-o fi greu atâtea jucării în sac să care
Dar se descură el, că doar e Moş Crăciun!

.
Atent privea copila cu ochii mari şi suflet bun
Apoi cu glas oftat se-apucă iarăşi de-ntrebat:
Tata-i puternic! Nu-l poate ajuta pe Moş Crăciun?
Mămico, te rog, sună-l acum!. . . zise copila suspinat.

 

 Întrebări de Crăciun … despre Moş Crăciun

Cu glasul tremurând şi vorba-i scurtă

Copilul a-ntrebat c-un sughiţat:

– Dar Moş Crăciun la geam stă şi-ascultă

De-am fost cuminte şi n-am mai ţipat?

.

– Da, Moşul ştie tot, aude pe fiecare

Îi zise mama cu tonul apăsat

Răspunzând puiului la-ntrebare

În timp ce se pregăteau de culcat.

.

Cu ochii, copilul fixează fereastra

Se uită lung şi iarăşi se gândeşte

– Mămico, dezleagă-mi dilema asta

Moş Crăciun nicicând nu-mbătrâneşte?

.

– Poi,Moş Crăciun e un Moş fermecat

Aşa-i lăsat de bunul Dumnezeu

Răspunse mama cu tonu-i aplecat

– Tot Moş a fost, când l-am cunoscut eu.

.

Şi stă copilul un răgaz şi se gândeşte

Şi-apoi întreabă iar cu glas duios:

– Mămico, ai observat cât se asemuieşte?

Moşul cred că-i, de fapt, ISUS HRISTOS!

.

Mama mirată-l studiază…

– Copile, ce spui puiule, acum?!

Bineînţeles că bunătatea-l motivează

Aşa e dat, Moşul e bun, e MOŞ CRĂCIUN!

.

– Nu, mamă dragă, tu n-ai înţeles!

Zise copilul plin de mirare

– Că Moşul ştie tot, bineînţeles

Exact ca şi Isus auzul are!

.

Aude toate rugile…la toţi!

La fel le ştie ca şi Moş Crăciun

Isus ne apără de rele şi de hoţi

Iar Moşul vine-n seara de Ajun

.

Şi mama stă pe gânduri… să răspundă?!

Copilul vrea răspunsuri neîncetat…

Şi-ncepe-ncetişor cu vocea-i blândă:

– Da, harul său în Moş Craciun e întrupat.

Moș Crāciun la fereastrā 

În fața casei, sub fereastrā,

Vād niste urme fragede de pași…

Moș Crāciun, a lāsat în glastrā

O micā scrisoricā c-un rāvaș…

 

Ne-a scris cuminți sā ne purtām

Cāci lungā cale are sā strābatā

C-a fost bolnav, sā nu-l stresām

Și va veni de-i bine și-o sā poatā

 

C-a obosit și el… sā tot împartā

Tot venind… inca din copilārie

Sā batā drum din poartā în poartā

Si nu-i prea tinerel, precum se știe

 

Dar i-am lāsat indata un rāspuns,

Și-n biletel i-am mulțumit frumos:

-Nu vrem de indoieli sā fii strāpuns

Tu, Moș Crāciun, sā ne fii sānātos!

Vine Moșul la copii 

Se-aud pe dealuri zurgălăi

Și sānii fug nāmeții sā-i despartā

Aleargā tropotind prin vāi

Cu Moș Crāciun cadouri sā împartā

.

Renii-s plini de aburi vii

Pe nāri le suflā-nflācārarea

Cāci chiar și-n vremile pustii

Ei rolu-și fac urmând chemarea

.

Și Moșul în trāsura-i de argint

Își potrivește ceasu-i fermecat

Ca-n noaptea magicā în sprint

La toți copiii să ajungă neapărat.

 

 

Rapsodii ale sufletului

 Despre femeie s-a scris întotdeauna și se va scrie în continuare, deoarece "cea care face lumea este femeia. Ea este suverană în această lume; nimic nu se face decât prin ea și pentru ea", afirma Anatole France în "Grădina lui Epicur".

      Femeia i-a inspirat pe Goethe, pe Dante, pe Da Vinci. Și chiar i-a născut. Ea este Autoarea. Numai ea a apărut "odată cu viața"(Dostoievski), ea este început, dar e și sfârșit, este miracol, încântare și lacrimă, dar și suferință.

       Femeia a fost și va rămâne un imbold spre creație, spre desăvârșire spirituală, începând cu "Donna Angelicata"( dantescă) și ajungând la "das Ewig-Weibliche" (Goethe)- "eternul feminin care se înalță în tării", femeia a fost o sursă permanentă de  inspirație; bărbatul atinge sublimul în iubire cu femeia, dar cunoaște atât de repede neîmplinirea, suferința.

       Iubirea, acest miracol al vieții, întâlnită încă din cele mai vechi timpuri, ( o istorie a civilizației relatează că cel mai vechi mesaj scrijelit de mâna omului ar fi o solie de dragoste), este o forță integratoare, un proces de cunoaștere, o adevărată deschidere către lume, o punte de legătură între trecut și prezent.

       Amintindu-ne de cuplurile celebre din literatura universală, Romeo și Julieta, Tristan și Isolda, Manon Lescaut și Des Grieux, putem afirma cu certitudine că adevărata iubire presupune trăire intensă, pasiune, dăruire, sacrificiu suprem, dar și zbucium lăuntric.

       Erosul subliniat în artă reclădește intensitatea și profunzimea sentimentelor, începând cu "Cântarea Cântărilor" sau cu mitul lui Pygmalion și al Galateei, cu versurile lui Sappho:"Simt un fir de foc șerpuind sub piele", aruncându-se în mare de pe stâncile Lesbosului, sau cu Taj- Mahalul, mausoleul ridicat din dragoste, un impresionant templu al iubirii, cea mai cunoscută operă de arhitectură din India, continuând cu celebra pânză a lui Ingres, "Izvorul", sau cu lirica elegiacilor latini, de la Catul până la Ovidiu.

       Poetul Properțiu recunoaște că femeia, simbol al frumuseții, dincolo de timp, rămâne unică:"Amăgitoare e, femeie, credința-n frumusețea ta,/ Căci doar beția mea, odinioară, neasemuită, te făcea".

       De exemplu, Balzac studia viața unui sentiment în raport cu banii și puterea, Stendhal a văzut în iubire un mod de a fi; Dostoievski a demonstrat că iubirea poate fi o poartă deschisă spre infernul uman.

       Exemplele pot continua din literatura universală, dar aș vrea să fac câteva referiri și la personajele feminine din literatura română.

       Femeia a fost mereu un simbol al frumuseții, al gingășiei, al eternului feminin (Otilia, Adela, Doamna T., Ela), al dragostei și al devotamentului( Vitoria Lipan, Mara), chiar dacă, de cele mai multe ori, a avut un destin tragic și a cunoscut suferința ( Ana din nuvela "Moara cu noroc", Ana din romanul "Ion").

       Femeia rămâne eterna poveste , simbol al purității, chiar dacă nu are acces la idee, nu-i înțelege aspirațiile bărbatului, împinge la ură și violență ( Matilda din " Cel mai iubit dintre pământeni").

       Eroinele scriitorului Marin Preda se autodistrug( Nineta, Căprioara, Simina) sau seamănă distrugerea (Mimi în "Risipitorii", Matilda, Suzy), fiind purtătoarele unor aure false.

       Aspirația spre femeie este aspirația spre ficțiune.

       Femeile își pierd strălucirea de la început ( personajele feminine din romanul "Cel mai iubit dintre pământeni"), dar și Otilia din romanul "Enigma Otiliei" ( Felix o vede într-o fotografie și nu o mai recunoaște), iar Ela din romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", nu mai e "acel exemplar unic" de la începutul romanului; Ștefan Gheorghidiu o privește în final cu " indiferența cu care privești un tablou"

       Chiar  și Cătălina din poemul "Luceafărul", "acea fecioară între sfinți", unică prin frumusețe, devine în final "chip de lut".

       Niciuna dintre eroine nu se dovedește a fi ce păruse la început.

       Chiar dacă femeia își pierde strălucirea în final sau cunoaște situații-limită pe care le parcurge , devine o permanentă sursă de inspirație, un adevărat miracol al vieții.

       Orice s-ar spune, "salvarea ne-o aduc cultura și femeia".( Dostoievski)

       Femeia a fost înzestrată cu o forță divină, doar ea „dansează-n ritmul vieții peste tot”, fiind „stâlpul vieții pe cărare”, așa cum afirma poeta Mihaela CD în volumul fascinant de versuri dedicat femeii, iubirii, frământărilor lăuntrice, emoțiilor profunde.

        Femeia a fost și va rămâne o eternă primăvară, un început fără sfârșit, a vieții cheie, o adevărată minune.

        Volumul de versuri "Suflet de femeie" este o încântare, un cântec uneori trist, alteori vesel, o melodie fascinantă ce se aude din depărtare, de peste ocean, o simfonie de culori, dar și de sentimente pure, profunde, un balsam al sufletului.

        Gingașă, profundă, diafană, " un descânt de primăvară", doar femeia poartă în suflet mări infinite, fluvii fără sfârșit; uneori e pace, alteori taifun, dar iubește cu fiecare fibră a sufletului, cu fiecare respirație.

         Pentru Mihaela CD, iubirea este o supratemă, în culori vibrante se scaldă, plutind " în dansul fericirii" pe aripile vieții.

         Dorința arzătoare a poetei este de a trăi cu intensitate fiecare clipă, fiorul inegalabil al iubirii, "clipele de candoare", pentru că numai iubirea "va trăi între veșnicii"; iubitul este pentru poetă "un râu cu apă lină", o bucurie nesfârșită a câmpurilor verzi.

           Dar, orice am face în această existență, gândul ne duce spre anii copilăriei.

           Copilăria reprezintă, pentru fiecare dintre noi, un dar neprețuit pe care-l păstrăm într-un colț înlăcrimat al inimii, "e clinchet și surâs", inocență și puritate, " un gingaș sunet de vioară", " un copil norocos și iubit".

           Mihaela CD își amintește cu dor și nostalgie de copilăria ireversibilă, de cei dragi care au luat drumul eternității: copilăria stă departe într-o căsuță, "cu draga bunicuță" cu glasul lin și tandru, cu bunicul desprins din basme, cu ochii blânzi și chipul așezat sau cu măicuța "de vreme istovită", pe care o colindă din depărtare , cu sufletul plin de dragoste și recunoștință.

           Copilăria a alunecat vertiginos pe strunele timpului, lăsând loc tinereții, "cu zâmbete și foc în priviri": "eram cândva tinerei, viteji, frumoși", parcă totul a fost un vis , păstrat acum doar în suflet, pierdut în ceața veacurilor.

            Elementele cosmice se îmbină cu cele terestre, fiind personificate: " vreau dezmierdarea stelelor pe cer", iar luna dansează " în versuri melodioase" pe harpa norilor.

            Toate trec în zbor, anii se duc alergând, " vremea roz" e trecută și ea, "timpul în clepsidră se scurge", se încheie viața, iar cerul " ne moare puțin câte puțin".

            Chiar și timpul are o conotație aparte, o cromatică deosebită: uneori e gri, alteori e roz, străbătând în doi "a vieții troiene", atunci când stările sufletești sunt contradictorii.

            Natura este în strânsă concordanță cu sufletul trist al poetei, sub povara amintirilor de altădată: " plânge-o salcie plăpândă", un pescăruș "plutește-n zbor", copacii plâng în trecut, "plânge firul ierbii".

            Natura este veselă când renaște, iar infinitele siderale cerești zâmbesc : dansul primăverii plutește, iar cerul s-a colorat în senin.

            Din păcate, viața noastră este "o arie de operă scurtă" , dată cu un singur sens. Chiar dacă "viața curge- n râuri", Mihaela CD înalță o rugă către cer, către divinitate : " Tu, Doamne, fă să fie-n lume bine".

            Autoarea crede cu toată ființa în binele ceresc, în iubire și soare , în lumină, deoarece nu a uitat nicicând dulcele grai românesc, colțul de rai , natura paradisiacă, vatra strămoșească : "în suflet purtăm o primăvară", dar și florile inimii în culori înmiresmate.

            Poetul, acel mesager al frumosului, al cuvântului, devine inimă și plânset, o doină de dor sau "un vers plutind pe-o barcă", pentru că se  contopește cu durerile semenilor.

            Numai poetul arde pe altarul veșniciei, cu fruntea pe cuvinte, scrutând nemărginirea: "Acesta e poetul cu-al său har/Primind dar valoros de libertate/Ce luptă folosind divinul par/ Al slovelor sclipind de bunătate".

              Fiecare om are în lume o menire, un dar divin.

              Menirea Mihaelei CD este sacră: are harul cuvântului, dar și al iubirii față de semeni, față de divinitate, harul dărurii necondiționate.

             Mihaela CD trăiește intens, respiră prin fiecare vers, prin fiecare slovă dăltuită cu migală. Totul izvorăște din pasiune, dar și din iubire, acea iubire pe care o simțim din depărtare, de peste ocean.

             Poeta Mihaela CD lasă posterității o moștenire spirituală -operele de mare valoare, opere ce vor dăinui dincolo de spațiu și timp, rapsodii ale sufletului: "C-am adunat în pană-mi scriitura/Ropote de simțăminte vii și trăiri /Și-atunci când va să-mi vie viitura /Eu am să las doar rime moșteniri".

               Prof. Violeta Bobocea

               Membru Liga Scriitorilor

               Membru UZPR