Dacă asta nu-i trădare națională, nimic nu e!

Conferința de presă a președintelui României legată de explozia dronei ucrainene în terminalul portului Constanța. Analistul Dan Diaconu intervine și arată fața reală a situației, evident diferită de invitații agreați de Nicușor Dan, care o să prezinte versiunea oficială a celor care îi plătesc.

„În ceea ce privește dronele marine, Nicu Psihicu a afirmat că Ucraina nu poate fi învinovățită deoarece e stat agresat, iar vina o poartă agresorul, adică Rusia.

Prin declarația asta Nicu Psihicu și-a dat foc la valiză. Cum adică? Faptul că Ucraina e „agresată” de Rusia îi dă dreptul să mă agreseze pe mine? Asta e esența.

Am avut o dronă de proveniență clar ucraineană pentru care sunt suspiciuni rezonabile că avea ca intenție detonarea Oil Terminal și provocarea unui dezastru imens. Iar Nicu Psihicu, prins cu mâța-n sac, spune că Ucraina nu poate fi acuzată.

Adică aperi agresorul României din poziția de președinte? Dacă nici asta nu-i trădare înseamnă că am luat-o razna”.

Dan Diaconu

Unde educație nu e, nimic nu e!

Ah, da… Parlamentul României, templul democrației, unde ar trebui să răsune idei, nu ecouri de mahala. Și totuși, iată-ne: microfonul, acel martor sincer, mai onest decât CV-urile lustruite ale unor aleși cu școli și diplome cumpărate, a spus adevărul în locul deputatului maramureșean de data asta, dar în locul lui se puteau afla 80% din cei ajunși sub cupola edificiului.

E fascinant cum unii oameni reușesc performanța de a purta costum de mii de euro peste un vocabular de șantier. Parcă vezi scena: discurs rigid, cuvinte mari, poate chiar citite cu degetul pe foaie... și apoi, când creierul obosește, iese la suprafață esența.

Brută. Necenzurată. Autentică, dacă vrei. Pentru că aici se încadrează expresia „P*** mea” auzită joi seara în plenul reunit al Parlamentului în timp ce se scremea să țină un discurs.

Nu vă grăbiți să-i luați apărarea, să-i găsiți scuze pentru că nu e vorba doar de o scăpare. E radiografia perfectă a unui sistem în care forma a învins fondul. În care diplomele sunt mai degrabă accesorii decât dovezi, iar educația, un detaliu opțional. Când ajungi să fii surprins nu de gafă, ci de faptul că încă ne mai mirăm de ea, înseamnă că standardele s-au prăbușit de mult.

Iar scena cu mâna pusă pe microfon e aproape simbolică. Tentativa stângace de a acoperi nu doar o vorbă, ci ani întregi de impostură. Doar că, la fel ca microfonul acela „prea sensibil”, realitatea nu mai poate fi redusă la tăcere.

Poate cea mai mare ironie? Nu că a spus-o. Ci că, probabil, în mintea lui, problema era că s-a auzit...

Grigore CIASCAI