Cât timp poate trăi un om fără să mănânce?!

Durata supravietuirii unei persoane in aceste conditii variaza in functie de greutatea ei, de gene si de starea generala de sanatate. Esentiala este insa hidratarea, explica medicul Alan Lieberson.

Lipsa totala de hrana, dar cu hidratare adecvata poate insemna chiar si 40 de zile de supravietuire, sau mai mult. Au existat cazuri de grevisti ai foamei care au murit dupa 46-73 de zile.

In cazul infometarii partiale, completata de hidratare, durata poate fi extinsa la luni sau chiar ani de zile, cum s-a intamplat in perioadele de foamete, sau in lagarele de concentrare.

In aceste cazuri insa, este greu de estimat limita de supravietuire, pentru ca nu poate fi cunoscut exact aportul caloric.

Este evident ca organismul poate incetini metabolismul, pentru a conserva energia, iar tiroida are un rol esential in acest mecanism de protectie.

Fenomenul poate explica prezenta genei care provoaca diabetul. In trecut, ea permitea oamenilor sa reziste in perioadele de foamete, reducand consumul de energie al organismului.

Cazuri de infometare aproape totala apar si la oamenii bolnavi, la anorexici sau la cei care tin diete extreme. De asemenea, la bolnavii de cancer decesul apare deseori dupa ce ei slabesc aproximativ 45% din greutatea corporala initiala.

Obezii care vor sa slabeasca repede si care ajung sa consume doar 400 de calorii pe zi risca sa moara din cauza infarctului. Aceste probleme cardiace apar frecvent si in cazul anorexiei.

Spre deosebire de aceste situatii, medicii stiu mai multe despre efectele infometarii totale si ale lipsei de hidratare.

De obicei, aceste cazuri apar in cazul bolnavilor incurabili, cand familia decide ca nu mai trebuie tinuti artificial in viata. Medicii opresc alimentarea lor cu fluide. De obicei, moartea survine dupa 10-14 zile de la oprirea perfuziei.

Sursa: Bizare Diverse

                                                                 dr. Iulian COZA

Grigore Man, un prieten

Pe profesorul şi omul de cultură Grigore Man l-am cunoscut în urmă cu aproape o jumătate de secol. Era activist cultural la raionul Şomcuta şi, având treabă în Dumbrăviţa, m-a rugat să-i arăt drumul. N-a fost de acord să aşteptăm o maşină de ocazie la Piaţa Izvoarele din Baia Mare, aşa că am pornit pe jos, prin Groşi, de-a curmezişul peste hotar, până la podul peste Chechişel de pe şoseaua spre Târgu Lăpuş. Mărturisesc şi azi că a scos sufletul din mine în drumul acela. Am rămas de atunci prieteni. El a urmat iniţial un institut pedagogic. L-am reîntâlnit întâmplător în 1970, în Bucureşti. Eu eram militar, el venise la sesiune, căci a urmat apoi filologia la Universitatea din capitală. Aflând că profesez ca dascăl în Preluca Veche, mi-a propus ca după lăsarea la vatră, în septembrie, să-l caut în Baia Mare. Întâlnirea a avut drept rezultat numirea mea ca director în Crăciuneşti. După evenimentele din '89 am devenit colegi la Inspectoratul Şcolar. După o vreme el a fost promovat inspector general adjunct şi apoi inspector general. Trecerea la Muzeul Judeţean Maramureş a fost pentru el de bun augur. A găsit răgazul necesar să dea publicităţii lucrări care-l preocupau de ani buni. Au apărut astfel cărţile „Biserici de lemn din Maramureş,” „Săpânţa,” „Simboluri sacre şi profane,” „Litiera cu muze,” „La porţile sacrului”. Mi-a mărturisit în toamna trecută că îl preocupă în continuare problemele religioase din Ardeal şi mai are în lucru cărţi pe această tematică. Din păcate n-a mai apucat să le finalizeze. Într-o perioadă a lucrat ca redactor la o televiziune locală, unde realiza emisiuni culturale. Am avut onoarea să fiu invitat la una dintre ele. Cărţile publicate şi activitatea gazetărească îl recomandă ca om de erudiţie culturală, care a adus servicii acestui domeniu. A plecat fără veste, aproape de locul naşterii. Era născut în 1941, în Târlişiua.

DRAGOMIR IGNAT