EVANGHELIA DE DUMINICĂ - 30 IULIE 2023

 

Duminica a 8-a după Rusalii (Înmulţirea pâinilor) Matei 14, 14-22

În vremea aceea Iisus a văzut mulțimea de oameni şi I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulțimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuință să se ducă; dați-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi pești. Şi El a zis: Aduceți-Mi-le aici. Şi poruncind să se așeze mulțimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi pești şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulțimilor. Şi au mâncat toți şi s-au săturat şi au strâns rămășițele de fărâmituri, douăsprezece coșuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbați, afară de femei şi de copii. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe țărmul celălalt, până ce El va da drumul mulțimilor.

Evanghelia după Matei ne prezintă episodul înmulțirii celor cinci pâini și a celor doi pești, după ce Mântuitorul Iisus Hristos primise vestea tristă a tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul: „Și venind ucenicii lui (ai lui Ioan), au luat trupul lui și l-au înmormântat și s-au dus să dea de știre lui Iisus” (Mt. 14, 12). Mântuitorul simte nevoia firească de a se retrage și încă „în loc pustiu” (Mt. 14, 13), pentru a se reculege, după aflarea veștii că a murit bunul său prieten şi rudă. Mulțimile însă nu Îi dau pace, se țin după El pe jos, cuprinse de boli și dureri. Poate că mulți dintre noi astăzi, aflându-se într-o situație de doliu sau sufe­rință, ar reacționa cu reproșuri față de cei care nu le respectă intimitatea și ar fi omenește de înțeles. Minunat este însă că Mântuitorul ne arată o lipsă totală de egoism, prin aceea că iese în întâmpinarea mulțimilor din locul Său de reculegere, cuprins de înduioșare: „Și ieșind, a văzut mulțime mare și I s-a făcut milă de ei și a vindecat pe bolnavii lor” (Mt. 14, 14). Mila Domnului, explică Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilii la Matei, este legată și de credința oamenilor: „Mergerea lor după Iisus, părăsirea orașelor, căutarea Lui cu toată sârguința, rămânerea lor pe lângă Hristos, deși-i chinuia foamea, toate arată credința lor”. Comportamentul Domnului Iisus este un model pentru noi, căci ne învață să nu uităm de milă și bunătate covâr­șiți de necazurile noastre. Sufe­rința proprie nu trebuie să ne închidă inima față de nevoile semenilor noștri, ci dimpotrivă, să ne facă să fim și mai empatici și mai miloși.

Hrana spirituală și cea materială

Mila Domnului față de oameni se vede nu doar prin tămăduirile minunate, ci și prin înmulțirea a cinci pâini și doi pești pentru săturarea a cinci mii de bărbați, afară de femei și de copii. Totuși, înainte să le dea să mănânce, Hristos le instruiește sufletele în învățătura dumnezeiască. Hrana sufletească are prioritate înaintea celei materiale, dar numai dacă și receptorul este dornic de mântuire și ne­voință. Mulțimile erau pătrunse de respect și dragoste adâncă față de Mântuitorul, încât uitaseră până și de mâncare. Oamenii sunt însă diferiți, și adeseori o persoană care deține cunoștințe teologice poate cădea în ispita de a căuta să împărtășească hrana sufletească și celor care nu o pot primi, stârnind în sufletul lor revoltă. Dăscălirea până la cicălire mai mult îndepărtează de cre­dință decât să apropie. Soluția practică în astfel de situații este căutarea momentului potrivit în care poți vorbi cui­va despre Hristos, mai ales după ce îl odihnești trupește, dându-i întâi hrana materială, dacă pe cea spirituală nu o poate primi de la început. În acest sens, întâlnim în Patericul egiptean o istorisire din viața Sfântului Antonie cel Mare, care relatează despre niște frați care au venit să îi ceară cuvânt de învățătură. Aceștia își mărturisesc incapacitatea de a împlini poruncile evanghelice, iar Avva Antonie spune să li se dea de mâncare, că sunt neputincioși: „Evanghelia zice: «De te loveşte cineva peste obra­zul drept, întoarce-i şi pe celălalt» (Mt. 5, 39). Zis-au lui: «Nu putem face aceasta». Zis-a lor bătrânul: «De nu puteţi întoarce şi pe celălalt, măcar pe aceea una să o suferiţi». Zis-au lui: «Nici aceasta nu putem». Zis-a bătrânul: «Dacă nici aceasta nu puteţi, nu daţi în locul celei primite». Şi au zis ei: «Nici aceasta nu putem». Atunci a zis bătrânul către ucenicul său: «Fă-le lor puţină fiertură, că sunt neputincioşi». Iar către ei a zis: «Dacă aceasta nu puteţi şi aceea nu vreţi, ce să vă fac vouă? De rugăciuni este trebuinţă»”.

Să ridicăm privirea spre cer

Mușuroaiele de griji ne atrag privirea sufletească spre pământ, încât uităm, la propriu, să mai contemplăm cerul. Nu ne mai bucurăm de frumusețea naturii și de înțelepciunea sădită în ea de Dumnezeu, indiferent că locuim la oraș ori la țară. Prin modul în care săvârșește minunea înmul­țirii pâinilor și a celor doi pești, Mântuitorul ne învață să avem încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de nevoile noastre materiale: „Și poruncind să se așeze mulțimile pe iarbă și luând cele cinci pâini și cei doi pești și privind la cer, a binecuvântat și frângând a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulțimilor” (Mt. 14, 19). Sfântul Ioan Gură de Aur comentează că privirea la cer a Domnului are ca scop să ne arate cinstirea pentru Tatăl ceresc, dumnezeierea Sa, egalitatea cu Tatăl, dar și omenitatea Sa, „dar în același timp să ne învețe să nu ne așezăm la masă până nu mulțumim Celui care ne-a dat hrana”. Interesant este că Mântuitorul le cere ucenicilor să le dea ei mulțimilor să mănânce, atunci când Îl roagă să lase mulțimile să plece în sate, ca să își cumpere de mâncare. Iar Apostolii, cu toate că nu aveau decât cinci pâini și doi pești, nu s-au îngrijorat de unde vor mai face rost de altă mâncare în pustiu, ci îndată au ascultat de Mântuitorul. Sfântul Ioan Gură de Aur observă că „de aici trebuie să învățăm că chiar dacă avem puțin, și acest puțin al nostru să-l dăm săracilor”.

Credința adevărată este cea dezinteresată

Mulțimile Îl caută înfrigurate cu corăbiile pe marea Tiberiadei „în apropiere de locul unde ei mâncaseră pâinea, după ce Domnul mulțumise” (In. 6, 23). Negăsindu-L acolo, s-au îndreptat spre Capernaum, unde Îl găsesc, iar Mântuitorul li se adresează descoperindu-le intențiile tainice ale inimii și îndemnându-i să tindă spre cele spirituale și veșnice, nu spre câștigarea celor materiale și trecătoare. Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să stăm și noi pe lângă Iisus, dar nu pentru darurile materiale, ca nu cumva să fim mustrați ca iudeii cărora le-a zis: „Mă căutați nu pentru că ați văzut minuni, ci pentru că ați mâncat din pâini și v-ați săturat. / Lucrați nu pentru mâncarea cea pierzătoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viața veșnică și pe care o va da vouă Fiul Omului” (In. 6, 26-27).

Să ne cercetăm pe noi înșine dacă nu cumva ne regăsim uneori în această ipostază, de a fi cre­dincioși mai mult din interes pentru binecuvântările materiale pe care ni le dă Dumnezeu. Sau suntem credincioși când ne merge bine, iar la vreme de încercare, deznădăjduim și ne lepădăm? Mulți se spovedesc mărturisindu-și problemele, necazurile, durerile tru­pești și sufletești, nu și păcatele. Sau își mărturisesc păcatele fără să îi doară de ele cum îi dor necazurile. Mulți se împărtășesc pentru a le merge mai bine în lumea aceasta, fără a simți nimic, fără a se căi de păcate. De altfel, este o tendință a noii spiritualități de a se concentra omul pe gânduri și imagini pozitive, ca Universul să concure la împlinirea lor în lumea aceasta. În această perspectivă înșelătoare nu contează mântuirea, ci binele pământesc pe care îl atragi în viața ta.

Dar din dar se face Rai

Binele primit de la Dumnezeu trebuie împărțit cu ceilalți. Astfel preciza și părintele Dumitru Stăniloae: darurile făcute Domnului pentru om nu sunt doar pentru el, ci și pentru slujirea și folosul semenilor. Prin minunea înmul­țirii pâinilor, Mântuitorul ne învață filantropia, dragostea pentru cel sărman și flămând, care este o datorie a Bisericii. Evanghelistul Ioan spune că erau pâini de orz, nu întâmplător alese de Mântuitorul pentru a ne învăța cu simplitatea, nu cu luxul. Și prin faptul că a dat de mâncare tuturor aceleași bucate, Hristos ne învață smerenia, înfrânarea, dragostea și disponibilitatea de a împărți cu ceilalți bunurile personale, ca și când ar fi comune. Și chiar mai mult, ne învață pe toți să mâncăm aceeași hrană inteligibilă, să ne împărtășim din aceeași Pâine vie – Hristos.

Îndemnul făcut ucenicilor ca să dea ei mulțimilor să mănânce reverberează până astăzi în inimile preoților, care au misiunea sfântă de a se îngriji de hrana cea duhovnicească a credincioșilor, fără a neglija și diaconia, grija de pâinea cea de toate zilele a sărmanilor. Sfânta Împărtășanie primită cu vrednicie este pâinea veșnică pe care slujitorii altarelor o vor da credincioșilor, fie în biserică, fie venind în casele lor. Să îi învățăm pe credincioși că vindecarea sufletească vine atunci când mai presus de propria suferință și singurătate aleg să pună mila față de ceilalți suferinzi!

Autor: Pr. Constantin Ghiţă – 30 Iulie 2023

 

Evanghelia de Duminică: Rugăciune și post în locul întrebărilor fără rost

 

Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului) Matei 17, 14-23

În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă. Și l-am adus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l aici la Mine! Și Iisus l-a certat și demonul a ieșit din el și copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, dar a treia zi va învia.

Ce să faci când ai ­necazuri în familie? Reflectând asupra Evangheliei acestei duminici, a vindecării unui copil lunatic sau epileptic, înțelegem cum să reacționăm și noi duhov­nicește când avem cumpene în viață. Avem înaintea ochilor un copil care suferea de demonizare şi de o boală psihică și trupească teribilă. Nici nu mai contează de ce s-a întâmplat una ca aceasta unui copil, însă știm că suferea din pruncie (Marcu 9, 21). Nu ni se spune de unde această boală. De altfel, sunt nenumărate si­tuațiile în care nici medicina, nici teologia nu pot da un răspuns clar la întrebarea: de unde suferința? Trăim într-o lume căzută sub stăpânirea celui rău, dar nu fără de nădejde. Aceasta este situația dată, ne arată Evanghelia. Ce facem să o rezolvăm? Nu ne lamentăm inefi­cient, ci Îl chemăm pe Mântuitorul în rugăciune, cu smerenie, credință și post. Sunt și alte circumstanțe grele: unii nu pot avea copii, alții au, dar le mor de tineri, alții suferă din pricina unor copii care își bat părinții, îi fură, îi scot afară din case, îi abandonează în azile sau îi părăsesc pentru ca să aibă grijă de bătrânii altora pentru un pumn de arginți. Departe de a judeca pe cineva, acestea sunt ipostaze care provoacă durere. Important este cum rezolvăm ecuația vieții, ce soluții avem.

Legătura dintre păcate și suferință

Filosofarea cu privire la cauze nu ajută neapărat, decât dacă, după identificarea păcatului ca și cauză duhovnicească a su­ferinței, omul se pocăiește. Este însă o preocupare umană constantă cu privire la posibilele cauze spirituale care stau în spatele unor drame. Așa este cazul orbului din naștere pe care îl vindecă Mântuitorul, în timp ce ucenicii Lui se întrebau dacă orbirea este din cauză că a păcătuit el sau părinții lui: Iisus a răspuns: „Nici el nu a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu” (Ioan 9, 2-3). Cu altă ocazie însă, Mântuitorul, după ce îl vindecă pe bolnavul de la scăldătoarea Vitezda, îi atrage atenția să nu mai păcătuiască: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14).

În Evanghelia acestei duminici se sugerează discret că ar fi vorba de unele cauze duhovnicești pentru care s-a demonizat copilul din pruncie. Păcatele părinților par să fi adus asupra copilului un necaz ca acesta. De aceea, Mântuitorul, înainte de a scoate demonul, îl ceartă pe tată (Matei 17, 18). Să luăm aminte așadar, pentru boli grave ca epilepsia, pot exista cauze spirituale precum unele păcate ale părinților – violența verbală și fizică față de copii, alcoolismul, desfrânarea, hula etc. De altfel, Sfinții Părinți identifică în focul și apa în care îl împingea demonul pe copil simboluri pentru păcatele mâniei și desfrâului, dar și ale răcelii sufletești, egoismului, ușurătății, indiferenței și ne­credinței care îi ispitesc pe tineri, și de care părinții trebuie să îi ferească.

Oamenii așteaptă de la preot să facă vindecări minunate

Oricum ar fi, pătruns de ghimpele suferinței, omul așteaptă de la ucenicii Domnului vindecarea și iertarea. Ce durere cumplită în inima unui tată pe care demonul care îl stăpânea, îl tăvălea pe pământ și încerca să îl omoare aruncându-l când în foc, când în apă (Matei 17, 15)! Iată de ce, coborând Mântuitorul de pe muntele Taborului, unde Își arătase slava Sa înaintea ucenicilor Petru, Iacob și Ioan, Se întâlnește cu acest tată care Îl trage cumva la răspundere: De ce oamenii Tăi nu sunt în stare să îmi vindece fiul? Ucenicii, care poate că mai făceau minuni în numele Domnului Iisus Hristos, se arătau neputincioși în acest caz. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază însă responsabilitatea fiecăruia: dacă tu, cel aflat în necaz, ai avea credință puternică, tu însuți ai fi în stare să îți vindeci membrul bolnav al familiei, și nu numai: Atât de mare este puterea Mea, că pot să dau şi altora puterea de a face minuni. Deci, dacă crezi cum trebuie, şi tu poţi vindeca şi pe fiul tău şi pe alţii mulţi.

Pe de altă parte, chiar și ucenicii se cutremură văzându-se ne­putincioși în alungarea acestui soi de demon care adusese băiatului muțenie și surzenie (Marcu 9, 17, 25). De ce nu ne ascultă Domnul rugăciunile pentru vindecarea celor bolnavi? Răspunde Mântuitorul că puterea de vindecare a celor bolnavi o au cei cu credință puternică, dar care și postesc: Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?/ Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Matei 17, 19-21).

În zilele noastre, din cauza neputinței de a vindeca prin rugăciune pe cel bolnav, preotul este adesea hulit și considerat fără credință. Duhul Sfânt același este, și ieri, și azi. Recunoscând cu o sinceritate care poate fi dureroasă, preotul care nu a putut lucra taina vindecării trupești și sufletești în nimeni în viața lui suferă de lipsă de credință puternică, rugăciune personală sau postire. Oricum ar fi, pentru a lupta cu necazul, trebuie să se implice și familia celui bolnav. Aceasta trebuie să postească, să se roage, să se spovedească și să se încredințeze voii lui Dumnezeu. Numai cu această pregătire pot fi citite pentru un bolnav demonizat Molitvele Sfântului Vasile.

Puterea rugăciunii împreună și a credinței dincolo de agonie

De altfel, în capitolele evanghelice care urmează acestei vindecări, Domnul Iisus insistă pe puterea rugăciunii mai multora: „dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri./ Că unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20). Așadar, chiar dacă preotul ar avea harisma vindecărilor trupești, trebuie să ceară și familiei respective să se roage pentru vindecare, atât din smerenie, cât și pentru responsabilizarea celor cuprinși de suferință.

În alt loc, Mântuitorul vorbește despre credința în rugăciune: „Și toate câte veți cere rugându-vă cu credință, veți primi” (Matei 21, 21). Tatăl din Evanghelie este cuprins de îndoieli, mai ales după ce va fi trecut pe la mulți care au încercat să îi tămăduiască fiul fără izbândă. Mai mult, nici ucenicii Mântuitorului nu îl pot ajuta. De aceea, cu inima îndoită I se adresează Mântuitorului: „De poți ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi. / Iar Iisus i-a zis: De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede./ Și îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 22-24). Vedem aici un tată care luptă cu el însuși ca să aibă credință în Dumnezeu, care lasă deoparte propriile păreri și simțăminte. Cumva este firească zdruncinarea în credință a unui tată care umbla pe drumuri de ani și ani, fără a găsi pe cineva capabil să îi tămăduiască fiul. Minunat este însă că deși nu mai avea resursele sufletești pentru a crede, își depășește agonia punându-și soarta sa și a fiului său în mâinile Mântuitorului. Îndată urmează exorcizarea demonului și vindecarea copilului de către Domnul Iisus Hristos.

Să ne ducem crucea bolii cu smerenie, fără revoltă

Tragem concluzia că niciodată nu trebuie să deznădăjduim. Sunt boli pe care le vindecă doctorii, altele pe care le pot tămădui preoții cu multă credință, rugăciune și post, dar și boli pe care Dumnezeu le lasă omului din diverse motive duhovnicești. Așa vorbea Sfântul Apostol Pavel de un „ghimpe în trup” lăsat de Dumnezeu, adică de o boală, pentru ca să nu se mândrească cu revelațiile primite. Alteori sunt pur și simplu învăluite în taină motivele suferinței: nici bolnavul nu a păcătuit, nici părinții acestuia. Răbdând însă și pocăindu-se, atât bolnavul, cât și familia se sfințesc. Nu contează așadar să identificăm exact motivul bolii, nici nu putem întotdeauna. Este însă mult mai important ceea ce facem în situația în care suntem și pe care nu am ales-o noi neapărat. Revolta decât tulbură, oricum nu aduce nici un răspuns. Ceea ce putem alege și dă măsura vieții noastre duhovnicești este modul în care reacționăm. Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă să nu pierdem vremea mântuirii speculând cu privire la cauzele posibile ale unei boli. Mai degrabă să ne pocăim, să avem credință și să postim, rugându-ne unii pentru alții.

Pr. Constantin Ghiţă – 21 August 2022