Un roman narativ „à these”, în spiritul moralei creștine: PUIU RĂDUCAN

PUIU RĂDUCAN:

„SCORPIA FLĂMÂNDĂ”

(Editura „Mircea cel Bătrân”, Băile Olănești, 2022, 197 p.)

Citind cartea poetului, prozatorului și publicistului Puiu Răducan din Băile Olănești (n. 28 iulie 1951, în Tetoiu-Țepești, Vâlcea), SCORPIA FLĂMÂNDĂ (Editura „Mircea cel Bătrân”, Băile Olănești, 2022, 197 p.), un roman preponderent narativ cu teză de substrucție onto-cosmogonică, ne-au venit în minte multe scrieri din literatura universală, dar, ca să rămânem în cadru național, am aminti, potrivindu-se cu felul scrierii, de viziunea privind „demonismul” din lirica eminesciană, de „kir-ianul”-ismul lui Caragiale, de „satanismul” lui Macedonski, ba chiar de o anumită viziune a Lumii create, părăsită, lăsată de izbeliște din cauza păcătoșeniei sale, de către Pantocratorul devenit, potrivit lui Mircea Eliade, Deus otiosus („De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură...”). Nu-l putem uita nici pe Lucian Blaga, definind alcătuirea omenească drept relație, congruentă, între „trup” și „suflet”, având, tot într-o poezie de tinerețe, viziunea unei pax magna, ce ar ține ființa umană, predispusă la debalansare, în echilibru (o cumpănă între „eul”/ sufletul încercat de acel „strop de dumnezeire” și natura corporală/ trupul („pieptul meu” în care „dracul nicăiri nu râde mai acasă), marele secret al vieții fiind păstrarea stabilității („Pesemne – învrăjbiți/ de-o veșnicie Dumnezeu si cu Satana/ au înțeles ca e mai mare fiecare/ dacă-și întind de pace mâna. Și s-au împăcat/ în mine: împreună picuratu-mi-au în suflet/ credința și iubirea și-ndoiala și minciuna.// Lumina și păcatul/ îmbrățișându-se s-au înfrățit în mine-ntâia oară/ de la-nceputul lumii, de când îngerii/ strivesc cu ură șarpele cu solzii de ispită,/ de când cu ochii de otravă șarpele pândește/ călcâiul adevărului să-l mustre-nveninându-l.” Ideea marelui antagonism onto-creaționist apare la Blaga în cadrul multor texte poetice și dramatice, amintind doar, în contextul cu trimiteri la bogomilism, de drama filosofică „Meșterul Manole” (1927).

Cam în acest orizont mai larg de reflexivitate, pornind de la miturile biblice și mai vechile legende ale popoarelor, dl Puiu Răducan își plasează problematica scrierii, desigur actualizată cu „istorii” concrete de familie de la noi, din ultimii 150 de ani.

Mai concret, tema cărții urmărește felul în care „scorpionismul”, în general duhul răului, se manifestă din plin în anumiți oameni, rădăcinile acestuia pierzându-se în mitul biblic al „păcatului” originar și în diferite legende, credințe, superstiții venind din preistorie... Dintr-un „Cuvânt al autorului”, aflăm că, după ce a publicat „atâtea cărți de proză și poezie, toate cu un suport realist, m-am gândit acum, în perioada «inutilității» (pensiei, n.n.), să scriu despre «facerea» lumii, ba, mai înainte, despre «facerea» planetelor, despre Adam și Eva, despre Domnul, dar și despre Diavol.” Altfel spus, autorul s-a gândit să ne plimbe „din Rai în Iad, prin niște «dansuri», S.F.-uri, (ne)contestate de știință și religie, tăvălite prin întâmplările pamfletiste ale vremurilor pe care le trăim”. Temându-se, oarecum, că Biserica s-ar putea „supăra” pe d-sa scriind despre „exorcismele” practicate acolo („un ritual însoțit de rugăciuni, descântece etc. care are drept scop alungarea duhurilor rele, a diavolului din trupul omului posedat”...de diavol!), autorul uită că Biserica Ortodoxă (cel puțin astfel am văzut recent la Tv atitudinea luată de ierarhia ecleziastică împotriva unor cazuri de „exorcism”, deci sunt „interzise” astfel de practici). E adevărat că există „molitvele( nu „molitfe”!) Sfântului Vasile cel Mare”, rugăciuni puternice care se citesc numai o dată pe an cu prilejul schimbării anului creștin, la 1 Ianuarie, dar acestea sunt departe de a fi considerate (și practicate) „exorcisme”, poate în vremurile mai vechi acest „ritual al exorcizării” era practicat de „acei clerici inferiori, rânduiți și învestiți (nu „investiți”) cu această putere a alungării duhurilor rele”. E adevărat că „problema exorcizării vine din timpuri vechi”, ceea ce îi întărește autorului convingerea că „diavolul este peste tot”, iar cititorul nu are decât să dea „verdictul” răsfoind „cu răbdare paginile acestei noutăți editoriale”. Cu mențiunea expresă că „orice asemănare a acțiunilor pamfletiste și a personajelor pamfletiene (!) descrise în această lucrare este ab-so-lut... în-tâm-plă-toa-re!...”

Și pentru a-și ilustra această teză etică, autorul nostru o ia foarte de departe, din vremurile nebuloase ale Facerii, când, potrivit miturilor biblice, Dumnezeu a creat planetele, reținându-se, între acestea, Soarele și Luna, care i-au creat „probleme” Creatorului de vreme ce iubirea dintre acestea nu însemna, în ordinea creației divine, decât un „incest”. În jurul relației dintre Soare și Lună s-au creat de-a lungul imemorialelor vremuri „cele mai frumoase, misterioase și romantice legende” privind misterul „celor două principii cosmogonice”, cei doi aștri apărând mereu „în antiteză” (simbolizând masculinul și femininul, ziua/ lumina și noaptea/ întunericul, iubirea și ura, căutarea și abandonul, îndepărtarea și apropierea, sau, ca în viziunea romanticilor, conflictul dintre „aspirația cosmicului către pământean” sau „aspirația transcendentului către real”, ca o iubire dintre doi aștri care rămâne „desăvârșită, irepetabilă, nepământeană”, dovadă că „sacrificiul suprem pentru o iubire adevărată se poate trăi doar la nivel cosmic”. Iubirea dintre Soare și Lună, evocată în atâtea legende, și condamnată drept „incest”, ceea ce impune intervenția punitivă a Creatorului, este urmărită de autor în câteva cazuri, inclusiv la Alecsandri și la culegătorul baladei-legendă G. D. Teodorescu, „Soarele și Luna” considerată „capodoperă a literaturii române”. Soarele, „regele aștrilor”, solidar și trist – Luna, intangibilă, „angelică și fragilă în compania stelelor, fidelă doar iubirii Lui”, „contopirea acestora într-o trăire intensă, nepământeană s-a numit eclipsă”... Desigur, toate legendele acestea, autohtone sau orientale (antrenând împărați, zmei, licorni, duhuri ale răului etc.), implicând eminența divină, pe Dumnezeu, sunt, în fond, viziuni populare apocrife – ideea e că, refuzat în dorința lui, de atunci Soarele „umblă toată ziua după Lună să o privească, iar Luna fuge și se ascunde de Soare toată noaptea, iar călugării nu se căsătoresc”...

Povestea merge înainte și autorul evocă, după momentul „facerii” universului planetar, preocuparea Domnului de a crea prima pereche de oameni după chipul și asemănarea sa (mai întâi pe Adam, apoi din coasta acestuia pe Eva, prima fiind însă, după o legendă evreiască din Cabala, Lilith, prima „nevastă” care, unindu-se cu diavolul, l-a părăsit pe Adam etc.). După „starea de sfințenie” a acestor creaturi (cuplul adamic), „a sosit ziua în care Adam n-a mai ascultat porunca lui Dumnezeu”. Păcatul „proto-părinților” Adam și Eva conduce, se știe, la „ieșirea” acestora din Rai, conform teologiei creștine, păcatul trecând asupra tuturor urmașilor / oamenilor „în mod ereditar”. Ceea ce nu ar fi fost „specificat” în Biblie, rămânând „echivocă”, este problema fructului „pomului cunoașterii binelui și răului”, varianta „mărului” fiind acceptată unanim în creștinismul european. Dar pe acele vremuri biblice în Orient nu creștea „mărul” (reprezentabil în arte, printr-o mentalitate „ubicuitară”/ ubicuă), desigur, crede autorul, ar fi vorba de „alt fruct, posibil smochine”, cu frunze de smochin trebuie să-și fi ascuns rușinea perechea păcătuitoare până la alungarea din Rai...

O altă interpretare ar fi aceea care, conform lui Leibniz, anticii considerau păcatul respectiv drept o „felix culpa”, adică fericita greșeală din care a izvorât „actul cel mai nobil cu putință, sacrificiul lui Iisus Hristos” (idee de regăsit și la Sfântul Augustin sau Sfântul Toma, crezându-se că din această atingere cu Răul duhul sfânt „lucrează spre binele Universului”). Ispita și căderea în păcat este văzută de autor ca „o umbră fioroasă, murdară mucegăioasă” venită „din hăurile Universului”, pe care Dumnezeu o tot alunga de la Poiana Luminii, dar ea se furișase în „pădurea de tuci” din preajmă „cu intenția clară de a face rău, de a face ca mersul timpului să se măsoare-n lacrimi”. Astfel că, pe Domnul se odihnea „cu capul pe o scamă de nor” după atâta muncă, profitând de faptul că Adam și Eva dormind și ei „la umbra mărului”, Diavolul „s-a transformat într-un șarpe, cu însăși fiica cea mare, Scorpia cea urâtă și rea, strecurând-o în buzunarul de la piept.” Fulgerător s-a suit în mărul ce făcea umbră „copiilor Domnului”, a scos Scorpia din buzunar și „a lipit-o pe un fruct”. Prima trezită din somn a fost Eva care, văzând sus pe creangă „un măr lucios și mare (care) se tot rotea”, a întins mâna luând fructul și mușcând „cu nesaț din savurosul fruct, care ulterior a devenit interzis”. Așa s-at fi „strecurat” Scorpia în trupul „setos” al Evei, altă variantă apocrifă făcând referire la Scaraoschi care, ispitit de „ntrepicioarele” Evei, a dat drumul prin iarbă duhului rău care ar fi pătruns „în trupul Evei”...

„De atunci – scrie autorul -, indiferent care ar fi varianta pătrunderii Scorpiei în trup, Eva a început să-și modifice comportamentul, imediat după-nghițitura bucății de măr, sau a... pătrunderii gândacului...” Sau. „Odată cu pătrunderea Scorpiei în trupul Evei, dracul a ajuns pe pământ și există-n fiecare om...” Deci e clar, scrie autorul, fiecare om „e posesor de diavol”, iar „cu diavol în trup, n-ai cum să nu te comporți ca-n iad”, „cu răul în minte și trup, oamenii au dat viață unor nelegiuiri fără seamăn”, „așa au apărut pe Pământ incesturile, violurile, ca formă, prezență a diavolului, a Scorpiei care macină trupul omului...” Dacă în unele părți ale pământului incesturile „au fost legalizate”, violurile, mult mai numeroase, au fost, îndeosebi în viața creștină, condamnată. Și, pentru a ilustra cu probe, autorul citează din Codul Penal al lui Constantin Mavrocordat prevederea ca făptuitorului să i se taie „scârbavnicul mădular”... Ca și aducerea în discuție a preceptelor creștine, amintind de părintele Ilie Cleopa, convins, din Sfinții Părinți, că Adam „a plâns 600 de ani pentru iertare”, Marele și Bunul Dumnezeu lăsând legi și porunci în decursul omenirii până la Moise... Sau amintind, pe aceeași temă, de lucrarea protosinghelului Ghelasie Spătăcean, stareț al Sfintei Mănăstiri Voivodeni din localitatea Dragu-Sălaj,... Sau considerațiile despre existența în același trup a două duhuri, „duhul sfânt și duhul rău, dar în cantități diferite”, în partea „scorpianică” a lucrurilor cordonul ombilical nerupându-se niciodată...

*

După toată această punere în cadru a celor evocate în carte, autorul – anunțând de la început laitmotivul „Scorpia există!”, care străbate poveștile întâmplate „în ultimii 150 de ani”, cu vagi localizări, - ni se adresează în deplină cunoștință de cauză și cu oarecare „complicitate” de a ne socoti martori: „Dau drumul mai jos unor întâmplări scorpiene de care tu, cititorule, nu ești străin, cunoști foarte multe cazuri de producție scorpiană”, cu specificarea că acest „monstru feminin cu mai multe capete, care scoate flăcări pe nări și al cărei sânge ar avea însușiri miraculoase”, nu are „nicio legătură cu «soția» scorpionului.”

Prima povestire, care ocupă și cea mai mare parte a romanului, este a unei fete, care, născută într-o familie modestă (tatăl „brigadier la C.A.P.”, iar mama casnică), va simți pe propria-i piele răul tratament al tatălui, un alcoolic aflat în „puterea scorpionică”, abrutizându-și familia cu „scandaluri și bătăi” curente. Fata, după absolvirea unei școli profesionale, devenită croitoreasă, va fi curtată de un tânăr, care, sub imperiul poftelor „scorpionice”, va abuza de ea, încă elevă, la 16 ani, în mod bestial, urmând, în sfârșit, să-i devină soție. Scorpie se va dovedi și „Doamna M.”, soacra, care, în loc să-și tragă la răspundere fiul-parazit pentru viața dezmățată („fără serviciu, muieratic, cu plăcerea jocurilor de noroc și toate relele lumii în sânge”, anturaj criminal, scandaluri și bătăi continue – se repeta, într-un fel, atmosfera din familia fetei), dimpotrivă o găsește tot pe noră vinovată de toate cele întâmplate. Povestirea înaintează la persoana întâi, pe zeci de pagini, aflând calvarul unei vieți distruse, al aceleia care va constata că „nu am nicio șansă în fața bestiei cu chip de înger și inimă de satan”. Este de-a dreptul incredibil ceea ce se întâmplă cu tânăra femeie (mamă crescându-și singură copiii, din care unii se nasc morți din cauza bătăilor din care nu se trezea decât „frecată cu apă și oțet””), rareori am întâlnit în pagini de literatură un asemenea tratament barbar, de-a dreptul diavolesc, asupra căruia autorul insistă dezvăluindu-ne cruzimi inimaginabile la care este supusă de cel în care „Scorpia lucra la turație maximă”. De un naturalism vădit, multe scene frizează un senzualism care ne-au amintit de cuplul ce descoperă erosul din „Thalassa” lui Macedonski, de la descrieri de viol la, să zicem, trăirea orgasmului sau a stării de anorgasmie. Iată un pasaj de la p. 30-31: „Frământată de gânduri, care mai de care, dominate de Scorpia lăuntrică, Eva se-ntoarce agale de la Izvor. Cum a văzut «stalagmita» noduroasă, gulerată, nervoasă, gata să scoată fum pe nări, dintre picioarele lui Adam, «fata» a înnebunit de-a binelea. Au apucat-o «mâncărimi» groaznice, necontrolabile, a-nceput să ofteze, își pipăia întrepicioarele cu o mână, cu cealaltă își masa sânii. Herghelia de sânge mânată de Scorpie a-nceput goana nebună.”

Sau acest pasaj de un naturalism „savuros”, care sună curios în gura unei femei mature ce își analizează trăirile fiziologice din actele sexuale avute, o descriere aproape clinică, „ca la carte” și, de aceea, mai puțin literar-estetică și convingătoare ca mărturisire: „Ca orice tânără începătoare într-ale dragostei frumoase ar fi trebuit ca ace moment orgastic de început să fie marcat normal... prin declanșarea incontrolabilă de contracții ale mușchilor vaginului și perineului însoțite de o secreție a glandelor vaginale, urmat apoi de punctul de rezoluție caracterizat și el printr-o cădere a excitației, după cum bine știți./ Această «încălecare» forțată de care am avut parte însă la începuturi, pătrunderea înăuntru-mi fără de voie a «obiectului» lui, a dus la absența orgasmului (anorgasmia) și mult timp aceasta a devenit componentă esențială a frigidității mele. Nu știam ce înseamnă plăcerea orgasmului pe care am «gustat-o» însă destul de târziu...”(p.57).

„Călăul meu”, mărturisește la un moment dat femeia rămasă frigidă, este un individ fără scrupule, care-și împrumută până și femeia unor indivizi din anturajul criminal. Când femeia de doar 18 ani încearcă să-și revină crezând într-un „manierat” pretendent, fost coleg („o altă Scorpie masculină”), va avea o altă decepție, „bulversată și aiurită rău de tot”: va fi violată „de vineri de la prânz fără încetare de șapte bărbați până duminică seara, când am fost trezită cu apă rece” („specialitatea casei!”).

Revenindu-și, puțin, când a stat singură, femeia este „consiliată” de părinți și socri să-și „revină”, drept care mai încearcă o dată să reia traiul conjugal, dar soțul nu poate să-și schimbe firea, agresând-o din nou pe ea și pe copii, intrând într-un anturaj criminal și aducându-și amanta chiar acasă, după care, pe motiv că pleacă la muncă în ... Africa de Sud, apoi în ... Austria, se ascunsese undeva în Banat alături de amantă. Grupul infracțional va fi tras la răspundere și, alături de ceilalți, va face și „călăul” șase luni de pușcărie. Soția lui, mereu amenințată cu moartea și rămasă de frică în relație, află totul, dar va fi tratată mereu cu „scandal și bătăi” de către cel închinat „alcoolului și tutunului”, pierzând repetate sarcini, nașteri „premature” (impresionant decesul nou-născutului în spital sau al copilului împușcat care nu va mai vorbi până la șase ani!). Perspectiva din care protagonista își povestește viața alături de „călăul” său („comportamentul grotesc al soțului meu”) este una ulterioară, când femeia ajunge la maturitate, iar copiii, cu rezultate eminente în școală și cu facultăți terminate, sunt la casele lor: „Copiii, căliți de viață, au rămas cuminți, au învățat carte, au terminat școli bune și grele, chiar facultăți. Toată lumea bine, numai eu, nu...”

În sfârșit, femeia se hotărăște să „bage” divorțul, „care s-a tărăgănat un an de zile, după multe, multe peripeții, șicane și groaznice minciuni” (abia după șapte ani parazitul alcoolic și bătăuș va trebui să plece din apartament). Acceptând prietenia unui bărbat manierat, timp de doi ani („dragoste «criminal» de frumoasă”, care-i relevă adevăratul sens al iubirii!), care la toate întâlnirile din garsoniera prietenei sale îi aducea flori, femeia va fi așteptată în stradă de fostul soț și bătută până la inconștiență, cu deplasare de maxilar, fiind salvată de trecători. Din toate episoadele evocate, rezultă bestialitatea „călăului” și suferința fără margini a femeii, marcându-i tot restul vieții: „Frica trecutului nu-mi dă liniște, pacea de care aș avea nevoie nu-i de găsit!”

Așadar, însăși femeia meditează la soarta hărăzită, constatând, cu cuvintele autorului: „Scorpia este prezentă, Scorpia lucrează, Scorpia este permanent de serviciu, nu are concediu, nu are zile libere, nu ține post alb sau negru!...”

Aceasta ar fi „povestea tristă de viață” (p. 108) a femeii cu viață de calvar conjugal, poveste urmată de altele, bunăoară aceea „halucinantă” a unei tinere, care ar fi dorit să urmeze „Psihologia”, dar, din cauza tatălui, nu devine decât învățătoare, cu aceleași tribulațiuni erotice adolescentine, parcă trase la șapirograf, trăind același „coșmar scorpionic” din partea „masculului feroce” care o adulmecase și a cărui furie / abrutizare „nu cunoaște limite” („Amicul meu terorist, cu Scorpia-i lăuntrică mereu în călduri...”). Nu ar fi crezut că aceleași mâini care știau să mângâie „ar fi capabile să lovească atât de crunt”, supunând-o la perversiuni sexuale. Așadar, un alt caz în care „visul (unei femei) s-a transformat în coșmar” (p.126).

Povestea unei alte tinere femei este întrucâtva asemănătoare, cu soț iubitor de alcool, tutun și femei, „posedat sănătos de scorpie”, cu soacră „Scorpie” și doar cu alinarea copiilor pe care îi are. Tânăra, care-și iubește meseria, este educatoare la o Casă de copii, prilej de a vedea toate relele tratamente pe care colegele sale le administrează micuților instituționalizați – „Scorpiile s-au năpustit asupra lucrului bine făcut” (încă un episod de reținut pentru evidențierea unor mentalități din sistemul de învățământ)...

Același refren peste tot, poate prea ostentativ implementat în scrierea aceasta cu teză etică: „Și totuși, Scorpia există! Există cu tot acidul ei scorpionic, cu tot sufletul ei scorpionic cu tot... De la Eva încoace există Scorpie în fiecare trup...” Există, după cum reflectează o altă femeie („era măritată și mă iubeam cu altul!”, având copii dar neiubindu-și soțul), cam cu aceleași probleme de viață, trăind atât „anii scorpionici de intensitate maximă” ai tinereții, „de un groaznic întuneric”, dar și pe „cei dumnezeiești de-o frumusețe biblică”. Mărturisirea devine, astfel, o despovărare, o eliberare, are cu alte cuvinte valoare terapeutică („Consider o ușurare, Scorpia din mine mi-a dat voie!”)

Observația privind „fărașul de furnici dintre picioare” dă prilejul autorului să evoce, mai pe scurt, și alte cazuri: sunt femeile-Scorpii, unele mame urându-și/ blestemându-și fiii (spre deosebire de femeile-victime evocate în cele 150 de pagini), anateme care se transmit din generație în generație.

„Serialul duhului rău” continuă cu cazul unui tânăr psihopatic de 19 ani care pleacă în străinătate, neîmbrățișându-și mama prezentă la aeroport, pentru ca aceasta, astfel, să nu-l... umilească”. Minte sucită de tânăr care, desigur, când „va ajunge om”, va regreta...Sau frățietate scorpionească între o soacră și o noră, ba încă și altele...

Răul acesta scorpionic se transmite ereditar, din străbunică la nepoți, bunăoară la o femeie cu nouă copii, murindu-i băiatul cel mare într-un accident, iar o fată „avea și ea o mare doză de răutate în trupu-i dumnezeiesc”, fiind „posedată de drac”. Povestirea se întâmplă prin anii '30-'40, neamul respectiv devenind „de râsul oamenilor”. Femeia cu șapte copii, fiecare marcat cu vreun beteșug, „posedată de drac”, rămâne văduvă. Ea nu era decât fiica altei Scorpii, care „asemenea mamei ei ajunge să-și înmormânteze propriul copil”, ba chiar și soțul: „O legătură diavolească de sânge și de neam!” Un atavism scorpionic, de vreme ce se transmite din mamă în fiică, generații întregi în care lucrează malefic aceiași „germeni scorpionici” („din punct de vedere rubedenic!”). „Iată fapte reale scorpionice unde fiica, mama și bunica și-au îngropat propriii copii, ele rămânând în viață.” (p. 178).

Concluzia reflexivă este aceasta: „Te pui cu Scorpia? Crezi că va ceda vreodată? Nu, omule! Nu va ceda! Odată ce stai cu ea la masă, îi aparții!”

„Relatările” respective sunt – ne asigură autorul – „mici fragmente din imperiul diavolesc, locuit de oameni cu chip de om.” Așadar, realitatea Răului în oameni, pe Terra noastră, este mult mai amplă, „suflul scorpionic” atingând impresionante proporții. Cele mai mari nenorociri, ne încredințează autorul, nu au fost aduse Omenirii nici de păcatul Evei, nici de potopul lui Noe, nici de marile războaie ori cutremure, „cea mai mare nenorocire a fost apariția... femeii diavolului, Scorpia roșie”, la facerea ei lucrând cu spor „diavolul cel mare, tartorele Scaraoschi, sute și milioane de ani”, întruchipând în făptura cu nume de om „esența răului”. Lucrând „metodic și permanent”, această fiică a diavolului umblă „cu busuioc otrăvit din neam în neam” și descinde „din străbunica ce și-a înmormântat copilul, din mama ei care și-a înmormântat soțul și primul copil, urmând sora ei care și-a înmormântat și ea copilul”, „satanica scorpie” vărsând o „enormă cantitate de acid scorpionic prin acel cordon ombilical din bunică-n nepoată, răul făcut oamenilor prin descântece și alte spurcăciuni face ca acea porție Dumnezeiască din aceste trupuri să se diminueze enorm.”

Ultimul episod menționează luna martie 1950, când o biată femeie, mamă a nouă copii, încearcă să scape de noua sarcină, dar nu reușește, așa că „nedorit de nimeni, s-a născut și drăcușorul”, intrând pe sub pielea lor. La puțin timp moare tatăl, într-un accident stupid, toți frații „s-au îmbolnăvit de câte-o boală”! Cel mare moare și el. „Drăcoaica”, sătulă de sat, merge la oraș, ajutând o vreme în familia fratelui, apoi „diavolița” se mută la soru-sa, în alt oraș, vine însă vremea să-și „caute disperată pămpălăul” care s-o tolereze, știe ea cum să-l facă... Fata cu 10 clase urmează liceul la seral, lucrează într-o fabrică „de chiloți”, impunându-se cu atitudini „scorpionice”. Se ivește și soțul-pămpălău pe care îl afundă în datorii, prin afacerea pe care o derulează, lăsându-l falit, prin golirea cardurilor, și în sfârșit divorțând „de comun acord, fără surle și trâmbițe”! Sub pretextul că ea, ușuratica, fusese umplută de „păduchi lați” aduși de bărbatu-său de la femei! „Străbunica acestei scorpii și-a înmormântat băiatul cel mare și cel bun”, „fiica ei, soacra prăpăditului de mai sus și-a înmormântat băiatul” („pe cel mare și cel mai bun”, „fiica acesteia, sora scorpiei despre care s-a făcut vorbire mai sus și-a înmormântat băiatul, pe cel mare și cel bun.” (p. 169). Iar „scorpia cea mică, vedeta împielițată de mai sus, era gata-gata să-și ucidă fiul...” Toți copiii morți „în cazurile de mai sus” au avut între 45 și 50 de ani.

Toate aceste „fapte reale” derulate în intervalul unui secol și jumătate „sunt transmise din om în om, din rudă-n rudă. Se știe că-n oameni există Scorpia. Scorpia din cazul de mai jos este Scorpia unui neam, Scorpia aceluiași sânge.” (173).

„Lucrare diavolească!”, desigur, concede autorul, dovadă peremptorie că „Diavolul, Scorpia nu doarme niciodată”! Cu alte cuvinte „să te naști e ușor, să trăiești e deja poveste.”

Structural, onto-existențial, „fiecare are doza scorpionică sub piele, dar nu toți o scot la suprafață în cantitate distructivă”. Să facem ca sufletul nostru să fie străbătut de „lumina dumnezeiască”, invită autorul la modul generic, într-o exhortație etică de reverberații imperios existențiale – altfel zis: „Să stăm departe de Scorpii, să alegem drumul lui Dumnezeu, care nu e presărat cu orgii, însă e îngust și greu de parcurs.” Cu alte cuvinte: ad augusta per angusta („pe poteci înguste spre fapte mari”), potrivit dictonului (deviză a conjuraților) folosit de Victor Hugo în „Hernani” (actul IV)...

Acest îndemn reflexiv, după atâtea „exemple” de scorpionism „curat”, este de natură să ne atragă atenția, mai ales azi când Omenirea se află la marea răscruce a existenței sale pe Terra, din ce cauză „Cerul s-a îndepărtat atât de mult de Pământ”, de ce „Domnul nu mai stă cu fața spre noi”...

Finalul este unul nu atât șugubăț, ludic, cât sarcastic: „Revin în carapacea mea, la fel de scorpionică precum a ta, «cetitoriule», lăsându-te-n duhul tău... să mă înjuri.”

Desigur, nu-l vom înjura pe autor, vom spune chiar că „demonstrația” sa este fluentă, „ionică”, insistând până la saturație asupra „scorpionismului” din unele naturi umane (Eminescu le-a numit „catilinare”, într-o anumită accepție), radiografiate în atavismul în care le frământă duhul scorpionic. Laitmotivul scrierii potrivit căruia „Scorpia există” și e „mereu la pândă”, lucrând neîncetat, face din aceasta o scriere moral-demonstrativă, cu ilustrare onto-existențială, implicând mitul cosmogonic al „Facerii” lumii și al plămădirii din lut a creaturii umane, prin sufletul căreia se rostogolește duhul Răului, dar și „Lumina lui Dumnezeu”, în proporții diferite. Autorul este, într-un fel, un romantic, un sentimental, dar și un observator al realităților, asupra cărora proiectează o reflecție etică, de morală creștină, tinzând prin scrierea sa la o „restaurare” a Omului, la un nou „Organon”, nu atât în sens aristotelic cât inductiv-baconian (Francis Bacon, 1620), prin teza dezvoltată logic și oarecum silogistic, invitând la stăpânirea de către conștiința umană a firii și naturii sale, la o posibilă armonie / echilibru între „cultura minții” și cea „a sufletului”, cum ar zice cercetătoarea Suzana Holan în lucrarea recentă „Cultura minții și cultura sufletului”, comentată de noi („Către un nou Organon – al treilea, în ordinea Umanității…”, după Aristotel și Fr. Bacon!).

Problema moral-creștină pe care se fundamentează lucrarea este, desigur, de larg interes și ecou onto-cosmogonic, iar „istoriile de viață” evidențiază aproape ostentativ tipologia „bestiei cu chip de om” (p. 151), care străbate, atavic, generații întregi, omenirea chiar, de la punctul originar al Creației până în contemporaneitate. Autorul este, deopotrivă, un observator de moravuri dar și un reflexiv de factură sentimentală, punând mult suflet în „administrarea” poveștilor de viață evocate. De unde acea sensibilitate chiar „poetică” din unele pasaje: „plângeau nourii din colivia cerului”, „pădurea de tuci supraveghea” (p. 27), „cu intenția de a face rău, de a face ca mersul timpului să se măsoare-n lacrimi” (28), „herghelia de sânge mânată de Scorpie a-nceput goana nebună” (31), „într-o seară când veneam de la iubitul meu cu brațul plin de flori, ca mireasa de la altar, aud în urma mea pași” (100), „Totul depinde de puterea Scorpiei, cât de mult îi lăsăm hățurile libere” (141), „mândruța cu fărașul de furnici între picioare” (153), Scorpia, Scorpie rămâne! Locul ei împrăștie mirosuri ucigătoare, privirea ei usucă până și floarea, palma aspră nu știe să mângâie, iar sufletul vândut răului lasă să curgă peste oameni veninul amar și ucigător!” (164), „Și de-o faci odată, el ei ești, al Scorpiei, o faci și-a doua oară și a 99 oară! Te dirijează precum șinele tramvaiului” (174), „Scorpia lăuntrică lucra, o întărâta precum bățul pe câine printre ulucile gardului” (175), „Foarte repede li s-a urcat în cap, s-a culcușit în suflet, asemenea unui odor, dar mai rea decât cancerul și sida la un loc” (182), „Pune bestia ochii pe bietul băiat, precum vipera pe broască sau uliul pe porumbel, își ascute ochii, gura, sprâncenele, și-l înfășoară pe sărman în minciuni, mai rău pe muscă plasa păianjenului...” (187), „Cât păr pe broască ori pe capul spânului, atâția bani a trimis” (193)... După cum poetic (și ilustrativ ca sens moral-reflexiv și invitație la transfigurare și ideativ) este și motto-ul lucrării din Alexandre Dumas: ”Dacă veți compara durerile vieții reale cu bucuriile vieții închipuite, n-aveți să mai doriți să trăiți niciodată și veți dori să visați veșnic.”

Remarcăm și forțarea unor lexeme noi, de revăzut la o viitoare ediție: „personajelor pamfletiene”, „mireasă scaraoțchieană”, „germeni scorpianici”, „domenii scorpianice”, „d. p. d v. rubedenic”, „mentalitate ubicuitară”/ ubicuă, „își pipăia întrepicioarele” etc.

Dincolo de calități și aspecte ce pot fi îmbunătățite în maniera ținutei artistice, cartea dlui Puiu Răducan este deosebită sub aspect narativ și ideatic, orientându-se sui generis, într-un devălmaș peisaj reflexiv după o morală creștină străveche, ba chiar după o filosofie a Creației, de plan onto-cosmogonic. Autorul dovedește simț epic, are fluență în povestirea faptelor, în manieră cronologică și subiectivă. Poate, lucrarea, care curge ca un șuvoi de fapte și întâmplări pe aproape 200 de pagini, ar avea nevoie de o structurare pe capitole.

Deși teza (ca o baliză mereu la datorie, aceeași în jocul narativ al valurilor, reiterând fără preget un gând structurant-obsesiv!) se cerea mult mai ascunsă și nu atât de „demonstrativă”, această lucrare, ce pune în ramă auctorială un set de „povestiri reale de viață”, scrise și ele în manieră „ionică” (N. Manolescu), adică tot la persoana întâi, este binevenită, tocmai pentru că ea intră în rezonanță cu lucrări celebre și cunoscute din cultura română și străină, privind demonologia și căile/șansele de restaurare a omenescului. Și asta într-un moment când Omenirea însăși se află la o răscruce de milenii și nu tocmai sigură pe viitorul ei, amenințată fiind atât din interior (Ființa însăși în devenirile/ „pervertirile” ei existențiale), cât și din exterior (probabilitatea loviturii asteroide, debalansarea/ clivajul plăcilor tectonice, poluarea, pericolul distrugerii atomice etc.).

ZENOVIE CÂRLUGEA

Tg.-Jiu, 6-7 aprilie 2023

O CARTE DE COLECȚIE

 

Azi o să vă prezint CARTEA NUNȚII DE AUR, semnată de VASILE BELE, apărută la Ed. Armonii Culturale, Adjud 2016. O carte dedicată părinților lui, Aurel și Ana, cu prilejul aniversării celor 50 de ani de căsătorie, din respect pentru aceștia. Și eu am trăit sub semnul iubirii necondiționate a părinților și bunicilor, cu emoția pe cea mai înaltă treaptă ce mi-a fost acceptată s-o accesez, așa că am citit această carte, pătrunsă de un puternic fior de respect și iubire față de aceștia.

 Cuvântul de început al autorului, „Părinților mei – un simplu, dar mare, cuvânt de Mulțumire”, alături de frumoasa prefață „O viață de om – o clipă pe obrazul nemuririi”, semnată de Gheorghe A. Stoica,  ne călăuzesc spre marele eveniment, la care prin acest volum, participăm și noi. 

Iată ce frumos, a aducere aminte, ne vorbește Gheorghe A. Stoica:  „Omul nu este lăsat pe pământ să fie singur” decreta către începuturile ființei umane, însuși Creatorul, iar „Ceea ce unit Dumnezeu, omul să nu despartă” – frumos ne învăța biserica strămoșească, pe parcursul măreț și sacru al slujbei de cununie, una din cele șapte sfinte taine instaurate de însuși Mântuitorul nostru și lăsate nouă veșnică moștenire: Botezul, Mirungerea, Mărturisirea, Euharistia, Hirotonia, Cununia și Maslul (p. 3).

         În tradiția și filozofia de viață a românilor, Cununia  de aur, are semnificația ei aparte, o reuniune de familie, un prilej de recunoștință față de Dumnezeu.

Cartea e atent concepută pe mai multe capitole, cuprinzând organizarea, obiceiurile și tradițiile de nuntă, mesaje de felicitare și urări de bine, toate conturând frumoasa familie românească, care trăiește și își crește copiii demn, sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

Descoperim pe rând frumusețea și autenticitatea multor momente ale evenimentului.Totul începe cu Stărostitul – orația de nuntă, care îmi sugerează o rostire în care nu ai cum să nu te te oprești din mers sau din ce ai de făcut, pentru a afla vestea cea mare, încununată cu un salut creștinesc: „Aflăm pe Dumnezeu cu dumneavoastră!- la care răspunsul este –Dumnezeu vă-aduce-n pace!”,  continuând:  „Cu emoție, dar și cu mare bucurie, / vă spunem tuturor: / - Bine ați venit la această veselie! / Bine ați venit alături de noi / alături de mire și de mireasă / Într-o zi atât de frumoasă…..  Îi o nuntă mai măreață, /Îi o nuntă mai frumoasă/ Că tata-i mire și mama mireasă”.(p.27).

În versuri, emoționante continuă prezentarea vieții lor, copiii și nepoții, mulțumind lui Dumnezeu  că „prin ajutorul său  / Am ajuns azi la serbare / Am ajuns la nuntă mare/ ne-om distra, ne-om veseli / O zi, două, poate tri”…„la anul și la mulți ani, / Sănătate și mulți bani! Pentru mire și mireasă /Sănătate să aveți / Zile lungi să petreceți /Împreună, bucuroși, / Și iarăși zic – sănătoși”!(p. 45).

Gânduri emoționante din partea celor cinci copii și din partea nepoților și strănepoților.50 de ani de căsnicie, în care o familie frumoasă și-a crescut copiii cu iubire și demnitate, atrăgând stima și respectul satului, a celor din jur și a celor care i-au cunoscut, cum ar fi: Ghiță Blindar, interpret de muzică populară din Țara Codrului, Silvia Tămășan, interpret de muzică populară și prieten de familie, sau Marița Gligor – poet popular care dedică sărbătoriților un frumos poem.

Jocul găinii, presărat cu strigături, aruncatul grâului, urările de noroc cu bucurie, ne sunt prezentate în mai multe variante, într-o bogăție folclorică rar întâlnită. O minunată colecție cu orații de nuntă cuprinzând momentele importante: discuția cu părinții despre iubirea lor, târguitul miresei,  la mireasă,  la nănași, dezgătatul miresei, cu variantele lor populare, specifice zonei.

Urmează Urări de La mulți ani,  fericire și bucurii tuturor, semnate de VASILE BELE, mirii să aibă parte doar de fericire, iertare, înțelegere, dragoste, respect, noroc, bine, împliniri și bucurii, toate sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Călăuză să le fie Soarele, care la nunta lor a coborât în mijlocul horei românești, care mă duce cu gândul la satul cosmic, cu soarele lui, locul în care românul este fericit.

Încheie frumos: „până când ne vom întâlni din nou, Dumnezeu să vă aibă în paza Lui, să trimită darul și harul, dar și binecuvântarea asupra dumneavoastră”(p.133).

Poetul VASILE BELE, vestit staroste, a bucurat inimile românilor cu dorul de casă și  la Madrid, la o nuntă tradițională, prezentând autenticitatea și magia nunților maramureșene.

Mereu mă bucur că Dumnezeu a binecuvântat acest popor cu oameni precum VASILE BELE, care să ducă și să transmită mai departe aceste tradiții românești, bijuterii de aur din inimile românilor, într-o regăsire cosmică și pământeană, într-o pace lăuntrică, pe care cartea o oferă din plin sufletelor noastre.

Vreau să mă alătur și eu nuntașilor și să urez părinților poetului VIAȚĂ LUNGĂ, SĂNĂTATE și BUCURII, sub Binecuvântarea lui Dumnezeu, mulțumindu-le cu recunoștință că au crescut așa copiii frumoși, mândri și demni, care să ne reprezinte și să vă reprezinte cu cinste! Vă iubesc, Părinți ai lui VASILE BELE, ca de altfel pe toți părinții și bunicii noștri, pe care îi consider niște Sfinți!

Mulțumesc autorului pentru această sărbătoare, pentru acest spectacol unic de poezie, viață și armonie! Fie ca mesajul volumului să ajungă la cât mai mulți cititori, să ne mai încântați cu viitoarele  apariții editoriale și Dumnezeu să ne ajute să ne mai întâlnim sănătoși și să ne bucurăm de prietenia noastră literară!

                               AURELIA RÎNJEA

 

 

MOARA DE AUR

 

Cu mare  emoție, Cititorule, intru în templul din cuvinte al volumului SINGURĂTATEA POETULUI, scris de GELU DRAGOȘ, apărut la Ed. Grinta, 2021, un dăruitor de cultură, care prin Moara sa literară hrănește sufletele atât de însetate ale românilor din întreaga lume.

Poezii din „sângele nostru”, cum însuși ne spune, în care încă de la început își exprimă neputința:  „Nu ştiu decât o poartă prin care să te apropii / Nu ştiu decât o poartă prin care mai poţi trece / Ca vântul care suflă şi tremură, doar plopii, / Dincolo e poetul... nemuritor şi rece”  (Nu știu), aducându-mi pe Eminescu spre cinstire în fața noastră sau pe Lucian Blaga: „Când poezia şi poetul devin o osie de lemn /  în Lancrăm scutură cireşii, iar florile-şi usucă vlaga, / când eu mă trag cu el pe roată şi bate clopotul, e semn /  că-mi va seca din ochi cerneala, la curtea dorului de Blaga” (Corăbii de cuvinte).

Într-o puternică conexiune cu natura, poetul se vede  „rouă / iarbă / izvor / vis / Sunt nenăscutul / dorinţă / plânset / carne / Sunt o întâmplare / drum / strigăt / rană / Sunt păpădie / Adiere / Nor / lacrimă / curcubeu / Sunt răsărit / ochi / zid / copac / cuib / Sunt eu / prunc / copil / adolescent / bărbat / moşneag / Sunt un puzzle / piatră / sudoare / rouă topită / iarbă cosită / Sunt...” (Sunt…).

Hăituit în Galaxia Gutemberg, poetul constată că „trec anotimpurile peste noi”… „se rup prieteniile” … „ne ardem viaţa între nimicuri”… „devenim uşor prizonierii propriei vieţi” … „ne trăim iubirile în sms-uri, pe facebook sau mess / privim titlurile cărţilor pe internet dar uităm să învăţăm povestea”, trăgând concluzia că „mai mare dar decât Viaţa / E doar jertfa lui Isus pe Crucea Golgotei”. Vremurile, pandemia îl pune pe român față în față cu Dumnezeu,  „Vin Doamne la Tine, vin...”  (Fără perspective).

În Poetul IV, acesta ni se confesează: „Cu buzele însetate de adevăr /şi străpuns de privighetori / am căutat să m-adăp / din fântânile oamenilor; / dar am simţit amarul gust al victoriilor neînsemnate. / De atunci am învăţat / singurătatea / şi să m-adap / din propriile lacrimi...”.  De ce o face?   O dată pentru că simte nevoia acestei mărturisiri, apoi pentru că singurătatea este o temă existențială acerbă a lumii noastre, o planetă unde oamenii nu știu să trăiască și fac din ea o catastrofă.

În Poetul X, acesta ne spune: „…Privesc pe fereastră cum ninge de sus, / E alb peste tot, mi-amintesc de pruncul Isus; / N-am azi, n-am mâine, nimic n-am acum. / Ascult cum ninge, privesc / Iar fereastra de amurg s-a umplut...”, versuri într-o curgere lină, care ți se așterne în suflet ca o zăpadă neatinsă.

O umbră de tristețe te învăluie treptat, în „ţara bogată și plină de atâţia săraci, disperaţi!” (Lacrimă) sau ne vorbește despre „mierea din cuvinte”… „Ţi-ai strămutat credinţa-n poezie / şi versul l-ai înveşmântat cu harul / de-a nemuri, urcând spre veşnicie, / talpa de lut, pe care stă Ardealul”, amintindu-ni-l pe Coșbuc, într-o împletire de drumuri ce toamna atât de frumos „duc la moară” (Carte către badea George). De asemenea,  dedică  in memoriam lui Marin Sorescu poemul Crepuscul  sau Poesis - Gelu Dragoș, Întoarcerea către niciunde,  in memoriam Marcel Cătunescu.

Unele poeme au câte un motto, ales cu grijă, cum ar fi „Lumina se revarsă mai presus de om” (D. Fânăţeanu), poem în care   se adresează direct Timpului, care este uneori: „răule”, „infernule”, „nebunule”, în mâinile căruia se află destinul (Timpule, blestematule!).

În fiecare primăvară poetul ne spune că gândește „ca un copil pe pajişti” (Nelinişte), lucru care nu ne surprinde, pentru că numai cu copilul interior de mână, un scriitor poate crea, purtând deschis canalul de comunicare cu Dumnezeu. 

Emoționante poeme pentru Ana, soția poetului, cu care „am ridicat o casă / visând lalele pestriţe / împreună cu Ana am zămislit doi copii / ce ne sunt / lumina vieţii” (Aşa am trăit eu) sau  „cu mâinile ei suave asemeni Fecioarei Maria / o am lângă mine dintotdeauna pe Ana / mereu visul meu / s-a zorit şi împlinit...” (Poemul Anei).

Impresionantă este și povestea Morii: „bunicul meu dinspre / mamă a fost morar / ce moară mai avea pe Someş / aşa m-am născut şi eu şi fratele meu / şi nu pot trăi fără moara mea / eu macin numai şi totu-n cuvinte / când n-am ce pune în coş mă macin pe mine / cuvânt cu cuvânt / os cu os / fir cu fir / picătură cu picătură / în lut mă transform… (Moara lui Laurenţiu), o tradiție care dăinuie și pe care o duce mai departe.

Seva vieții, o găsește autorul în literatura marilor poeți:  „Mă adăp cu marii poeţi / Eminescu, Vieru, Păunescu / Şi parcă nu mi-e de ajuns / Esenin, Puskin, Mayakovsky”… „Poeziile sunt ca lipitorile / Îţi sug seva vieţii / Pentru un poem reuşit aş vrea să mor / De colţii mistreţului lui Doinaş!” … sau „poezia-i inima retrasă-n cuvinte de dor”… „mi-e dor de limba lui Alecsandri şi mai mult de a lui Eminescu…” (Concluzie tardivă).

În poemul Latinitate, dedicat Zilei Limbii Române, îi invocă pe „Dromihete, Deceneu / Decebal şi Burebista”, iar pentru el istoria „înseamnă limba română / ”dulce ca un fagure de miere"/ dor, glie, demnitate, iubire / cinstire de eroi!”

Femeia o vede ca o Poartă a raiului, despre care scrie pe fila sufletului cu „al iubirii vers”, din care își clădesc împreună propriul lor univers (Pentru femeia ce-o aştept).

Un respect cuvenit e acordat pâinii, în poemele  Pâinea cea de toate zilele, dedicat domnului Ioan Mătieş și  Pământul ca o pâine imensă!, unde prin cuvintele lui Dumnezeu, înțelepciunea este adusă la loc de cinste: „Cea dintâi e pâinea care te hrăneşte când eşti însetat de Domnul, / Urmează Pâinea cu miez de pace şi adevăr în ea, / Apoi e Pâinea regală „Dă-i Cezarului ce-i a Cezarului”. / Pe urmă e Pâinea tocmai bună de scris un poem pe ea; / Dar Pâinea de piatră a lui Brâncuşi e veşnică la voi, românii / O spune şi brutarul Satului cosmic Mihai Olos… / Nu uita totuşi, că PÂINEA e darul Tatălui ceresc pentru voi, muritorii”!

Gânduri de o profunzime incontestabilă „Dacă lui Isus i-am scoate cuiele, / prin credinţă şi faptele noastre, / Găurile rămân?”  „Mai dă-mi un timp...  Dumnezeule, mai lasă-mi timp măcar / să-mi adun comoară şi-n cer / căci tu o spui în Cartea cea sfântă: „O iubire sfârşeşte aici, alta începe dincolo?!” (Poveste de neadormit copiii).  Poetul stă față în față cu Dumnezeu, într-o confesiune profundă, dreaptă și sfântă.

De asemenea el își exprimă îngrijorarea în legătură cu maltratarea limbii române, virusată azi și vine cu rugămintea: „Îmblânziţi şi iubiţi cuvintele limbii române / Cât mai avem minte spaţiu şi timp...” (Rugăminte); „în inimă îmi creşte un clopot de dor şi alean” (Doar noi...).

Emoții  adânci în poemele Clipe de neuitat, și Contemplare, asupra acestui secol al marilor „nebunii şi nebuni!” 

În Clopotele Învierii, poetul însingurat ne spune: „singur şi vorbesc sângeriu, / Mă mistuie dorul de Tine. / În satul străbătut de Someş / Bat clopotele Învierii. / În căutarea Fiului Iisus / Mă rog pe amândoi genunchii. / Bat clopotele bisericii din sat /  Dar Dumnezeul meu ori a plecat  / Ori a uitat de mine...”.

Firesc poetul descoperă că Dumnezeu nu-l părăsește, cu el fiind într-o comunicare permanentă, făcută cu smerenie.

Poetul se recunoaște un „lup singuratic” (Iubire), alteori devine o „floare de colţ”, în poemul cu același titlu.

Singurătatea este generalizată: „câtă spaimă în oameni / de singurătate şi moarte / în umbra binelui ei, oamenii / îşi ridică ziduri de piatră / morţile se repetă ciclic / cuvintele respiră covid 19 / şi toate acestea / în întunericul minţilor noastre, ai picioare de plumb” și zburăm doar „spre asfințit”. (Singurătatea pietrei), care și ea intră în compasiune cu starea de spirit a portului.   

Treptat, atmosfera devine  reală, densă, în care „lacrimile sunt abandonate, … Nimeni  prin-prejur/ doar vântul” (Înspre tine), în care poetul încearcă doar să definească asemănările dintre oameni.

Trecerea timpului, anotimpurile ademenitoare din care poetul alege veșnicia, ne încântă peisagistic în culorile curcubeului, în încercarea de a desena orizontul: un porumbel, un ghiocel, un înger, chipul iubitei,  în culori calde și reci, pe pânza enormă a vieții, pe care o colorează „În nuanţele ochilor tăi”  (Culori în alb-negru).

O lume pandemică este descrisă în poeme precum Somnolența, Pandemică, Covid – 19, în care se simte „Trecător prin lume, călător, mă zbat ca o himeră / să nu fiu răpus de virus, de oamenii din jur..” și cu puține clipe de vindecare.

Pentru el viața este „o leoaică singură în tot ceea ce faci şi îi iubeşti pe cei ce te ating cu drag...” (Viața tumultoasă),  în care oamenii ridică între ei  ziduri, pe care  el vrea să le spargă,  în care doar în vis evadează în natura atât de dragă, în dansul greierilor, pe Dealul Peşterilor, în copilărie, unde și el avea o vulpe, precum cea din copilărie mea, pe care căutând-o, era să mă pierd prin pădure, dar care și acum mă urmărește parcă, într-o căutare de sine, regăsindu-mă în cele din urmă în poezie.

Un frumos poem e adresat Bunicului, în care acesta știe că „Somnul îi e fragmentat / de bubuitul obuzelor / Ceea ce îi întăreşte convingerea / că se moare în multe-multe feluri”  (Armata Bunicului), în Țara în care se umblă desculț  și „se păşeşte doar prin rouă”, în care Umbre şi generaţii  transmit nepoților înțelepciunea populară: „Umbra mea puternică azi este puntea ta spre lumină. / Umbra singurătăţii mele are lumină prin tinereţea ta; / Umbra singurătăţii mele are suflet prin prezenţa ta;…  / Umbra mea, din păcate, e tot mai luminoasă, are multe goluri, / umbra-mi scade, se micşorează şi  drag nepot, a ta creşte! / Creşte! Devine mare, aproape falnică! Ca în poveste! /  Şi umbra mea se topeşte,  se pierde-n neant de tot... Rămâi în schimb tu moroşanule, românule, dragule, / Patria română cu tine e în lumină, are viitor, oriunde  ai fi...”.

         Doar un român, un moroșan adevărat, poate coborî cerul în picioare, desculț prin iarba verde, în triluri de ciocârlie „pasăre cu ochi de floare” (Ciocârlia), într-un „tărâm de vis, strune de viori, / dansuri de curcubeie, / prune coapte, roşie lumină, / greieri răspândiţi prin mirişti, / zbor de cocori, cântec de măiastră, / ai intrat definitiv în sângele meu… /  Dincolo de stele, de gând, / patria e ţinutul vorbelor alese, / e lumea fermecată a copilăriei, / e vatra casei, e cartea de citire, / e rostul lumii mele, e-un univers închis!” (Patria), în care credința în Dumnezeu e mereu trează, astfel nefiind niciodată singur.

Cartea conține superbe comparații și construcții estetice: „Timpul aici gâfâie din greu ca o locomotivă pe Vaser” (Fără perspective); „Soarele lucrează doar cu o bujie” (Iarna 2012); „Privesc oglinda din odaia  ce-a-mbătrânit odată cu mine” (Poveste de neadormit copiii); „Întotdeauna va creşte iarba peste umerii străbunilor noştri” (Constatare); „doar eu visez să dorm cu tine / clepsidră...” (Poetul III); „Îmi uitasem toate gândurile acasă” (Eu ştiu că va veni şi vremea noastră).

Descopăr cu mare bucurie în acest volum încă o dată filonul de aur românesc, din sufletul maramureșenilor! Un univers pur românesc, în care valorile și tradițiile acestui popor sunt prețuite și transmise generațiilor viitoare.

O înțelepciune populară prezentată poetic, cu sfințenie și artă, de către domnul GELU DRAGOȘ.

Poetul știe în sufletul lui că viața este și rămâne un drum către noi înşine, o fereastră deschisă către Marea Singurătate, un examen pe care îl trecem fiecare de unul singur, faţă în faţă cu Sinele propriu, în care martor este Dumnezeu. O singurătate care de fapt însemnă marea libertate. Doar Tu şi El.

Oamenii scriu când sunt singuri. O terapie și o misiune personală de a dărui din ceea ce ei sunt.  Din totdeauna se știe că revelațiile se primesc doar în singurătate. Cu cât lumea interioară a cuiva este mai bogată, cu atât acel om își dorește singurătatea. A te teme de singurătate este dovada imaturității spirituale și a incapacității de a înțelege adevăratele sensuri ale condiției umane. Singurătatea pe unii îi înnebunește, iar pe alții îi preface în îngeri. Pandemia ne-a dovedit-o din plin. Singurătatea doare, dar solitudinea e perfectă. Ea înseamnă prezenţa fiinţei tale și a lui D-zeu.

Singurătatea poetului este profundă, cosmică și infinită. Greu de înțeles pentru unii, ușor de înțeles pentru cei care o trăiesc.

Și după două decenii de scris literar, vă pot spune că viaţa se măsoară în gânduri curate şi în acte de creaţie. Libertatea unei femei (a mea, ca poet) însă se măsoară în singurătate, în frumuseţe şi în bogăţia ei spirituală. În inima ta se află esenţa vieţii. Acolo trăim, cu mintea topită în inimă, în casa lui Dumnezeu, acolo ne găsim liniştea și inspiraţia.

Cuvintele poetului din acest volum, măcinate în Moara sa de Aur, sunt hrană vie pentru toți oamenii și pentru cei singuri, pentru români, pentru cititori!

Mulțumim poetului GELU DRAGOȘ pentru darul său de suflet și așteptăm următorul volum să ne bucure și să ne lumineze!

 

                                         AURELIA RÎNJEA

 

 

 

 

 

 

INVITAȚIE LA LECTURĂ! Azi, poeții VASILE BELE și NELU DANCI!

Multă sănătate și cele mai frumoase gânduri din orașul lui Nichita!

„ÎNTÂLNIRE DE SUFLET CU MARAMUREȘENII”

Volumul LITERATURĂ POPULARĂ, semnat de VASILE BELE și NELU DANCI, apărut la Ed. Mircea ce Bătrân, Băile Olănești, 2021, este prefațat de Puiu Răducan, care adresează „Cuvinte de suflet” cititorilor și prietenilor săi scriitori din Maramu‵, scrise „cu ochii degetelor”, adresându-le cuvinte de laudă și prețuire, acestor minunați „truditori întru cultură, artă, poezie populară”, cu o bogată activitate literară, din această splendidă și specială zonă a României, păstrătoare de obiceiuri și tradiții românești.

Cartea este într-adevăr un dar de neprețuit, pe care am primit-o la Întâlnirea literară de la Brașov, din septembrie 2021, unde cu dor și bucurie ne-am revăzut după o perioadă lungă și grea, cea a pandemiei.

Capitolul I cuprinde CATRENE – DIALOGURI LITERARE. O atmosferă încă de la început, tipic românească: „Tristian sau plopt‵ ișan / Io port clop de moroșan / Ori pă un‵e io mă duc / Bărbat îs și nu-s butuc” (p. 25).

Fiecare catren e urmat de un dialog fabulos, inedit, care include pe lângă cei doi autori și pe Sanda Dale, Daniela Vâlceanu, Virginia Boroșan Blagovici, Grigoraș Ciocan, Olimpia Sava, Lăcrămioara Elefteriu, Tamara Tomiris Gorincioi, Puiu Răducan și alții. Catrenele sunt adresate diferitelor persoane, semnificative din viața autorilor: doamna Sânziana, Măriuța, celor ce-și sărbătoresc ziua numelui de Sfântul Ioan, Cristina și Vasalie, Doamna Rodica, verișoara Aurica, Maricica, doamna Florentina, doamna Sanda.

Urări cu încărcătură puternic românească: „LA MULȚI ANI, IONI, IONI, / SĂNĂTATE LA COCONI, / FERICIRE MULTĂ-N CASĂ / HORINCĂ BUNĂ PE MASĂ” (Vasile Bele p. 56).

Volumul face referiri la obiceiuri, zile de sărbătoare, nunți, la portul popular, Dragobetele, la iubire și momentele de Împreună.

„ - De nu ar fi mândrele, / N-aș călca potecile / Numa′ rele frumușele,

Să tot stai noaptea cu ele…” (Puiu Răducan, p. 77) și „– De n-ar fi mândruțele, / Eu aș dormi nopțile, / Dar îmi stă gândul la ele / Și apoi fac numa′ rele” (Vasile Bele, p. 78)

Capitolul II continuă cu POEZIE POPULARĂ - DIALOGURI LITERARE INEDITE, referitoare la pandemie, viața în gospodărie, la farmacie, nostalgii (BINE MAI ERA ODATĂ - Nelu Danci), La Moara lui Gelu, IN MEMORIAM – VALER POPEAN, CUZA DOMN sau dedicații la ceas aniversar, adresate doamnei FLORENTINA DANU.

Pădurea, muntele, zăpada, colindele de Crăciun, copii, bunicii, viața de familie, sunt elemente care fac parte din ființa românului, ca și Dumnezeu, căruia îi aduce mulțumiri și dimineața și seara, pe care ni le prezintă în versuri metaforic sau prin dialog literar. La porțile dimineții, în Raiul de acasă, cu fiecare răsărit, românul așteaptă un suflu nou, un zvon de viață dinspre nemărginire. Aici sufletul lui găsește potențe nebănuite de a se hrăni și de a se revigora lăuntric. Românul e fericit când Dumnezeu face parte din inima sa.

Forma de adresare este specifică zonei: „Măi Fârtate”, sau „poezia te țucă” (Vasile Bele p. 152), fapt ce ne încântă și ne face să ne simțim frați români, la Cina de Taină a Poeziei.

Capitolul III, ECOURI LITERARE, prezintă impresii, recenzii, note de lectură semnate de Gelu Dragoș, Aurelia Rînjea și Nelu Danci.

Mă bucur că m-am regăsit și eu, în scrierile din acest capitol!

Capitolul IV, - SORCOVA FÂRTAȚILOR, cuprinde urări de bine și de sănătate: „ - DOAMNE AJUTĂ să fie bine / sănătate, ani, o mie”! (Vasile Bele, p. 214)

Capitolul V- D′ALE LU′ NELU DANCI, ne oferă gânduri despre seara de Crăciun, despre antologile realizate, cât și gânduri adresate prietenilor poeziei, prietenilor cărților: „LA MULȚI ANI ȘI LA MULȚI ANI / Sănătate și prețuire, inspirație” (p. 221 ), încheindu-se cu GÂNDURI DE BINE DESPRE FRUMOSUL MARAMUREȘ, adresând urări de bine distinsului domn, GEORGE CĂLIN, pentru proiectele realizate și pentru contribuția sa în folosul literaturii și limbii române, dar și MIHAELEI CD, din Canada, pentru proiectele și creațiile sale. O frumoasă urare de suflet, face Vasile Bele românilor: „LA MULȚI ANI, ROMÂNI FRUMOȘI, / OAMENI HARNICI, NU FĂLOȘI, / LA MULȚI ANI, ROMÂNI CINSTIȚI, / LA MULȚI ANI, SĂ NE TRĂIȚI!” (p. 263).

Bilanțul literar – 2020, realizat de Vasile Bele, încheie volumul, felicitându-l și noi pentru implicare și dăruire, în această lume atât de zbuciumată.

Românii sunt fraţi de bucurie şi de jale, de cântec sau înlăcrimare, de optimism, de credinţă şi de biruinţă. Poartă în ei o casă cu ferestre deschise spre cer şi o ţară numită Limba Română, primită în dar de la străbuni, ca pe o zestre sfântă de dus mai departe. Asta fac poeții noștri în acest volum. Duc mai departe comoară lor de suflet!

Cartea este o dovadă că PRIETENIILE LITERARE există, că ele sunt o binecuvântare de la Dumnezeu, că prin poezie oamenii sunt Împreună, ducând mai departe valorile și spiritul acestui popor!

Mă bucură de fiecare dată aceste întâlniri, unde învingem distanțele prin intermediul poeziei, care ne leagă prin fire nevăzute sub semnul Iubirii de Cuvânt. Prieteniile literare ne sunt dăruite de Dumnezeu, ele sunt și rămân întâlniri stelare, care îți determină devenirea. Merită să le prețuim!

Felicit cu inima pe cei doi poeți, VASILE BELE și NELU DANCI, pentru că ne-au adus în suflet bucuria și spiritul maramureșean, că sunt demni români frumoși și luminoși! Dumnezeu să vă binecuvânteze în continuare cu harul Lui, să aveți prieteni mulți și adevărați și să ne dăruiți în continuare Poezia ce o purtați în suflet! Așteptăm cu bucurie și interes următoarele apariții editoriale!

***********************************************

„UN DANS MARAMUREȘEAN DIN CUVINTE”

Azi, te invit dragă Cititorule, să ne bucurăm împreună de miraculul poeziei populare românești, prin intermediul volumului TIMP ȘI ROUĂ, semnat de NELU DANCI și VASILE BELE, Ed. ARMONII CULTURALE, Adjud, 2020, care cuprinde dialoguri literare (poezie populară, catrene, urări).

Cei doi încă de la început se adresează timpului: „ PENTRU TINE, TIMP CE TRECI PREA IUTE… / PENTRU DRAGOSTEA DE MUNTE… / PENTRU TINE PRIMĂVARĂ… / PENTRU DRAGOSTEA DE ȚARĂ” (p. 7).

O puternică dragoste de țară plutește în tot volumul, pe care o nutrește fiecare bun român, numai că aici, e îmbrăcată în poezia atât de dragă sufletului acestuia.

De asemenea, se adresează cititorilor, cu mare dor de ei, invitându-i la „ominie” (p. 15), atât de specifică acestui popor. Remarcăm un motto semnificativ: „îmi iubesc țara și glia / Țara asta România” (p. 17).

Invitații la clacă, la joc, la o sticlă de horincă, cu formula de adresare mereu „Măi fârtate, cu veselie”, într-un dialog captivant ca o învârtită maramureșeană, în care rima, precum pasul, dau viață cuvintelor, urărilor și catrenelor.

Dumnezeu este prezent în întreg volumul, luminându-le sufletele și viața, Priceasna de Anul Nou, în care ne îndeamnă să nu-ți uiți sufletul, mersul la biserică, Crăciunul și Preotul Daniel din sat, „trimis al lui Dumnezeu” (p. 84).

Sunt precizate și preocupările lor, precum dragostea de carte și microbul scrisului, ale românilor în general, oieritul, hora, chiar și provocările de pe internet.

Avem în acest volum o poezie populară autentică, dar și actuală, cu referiri la bunicii care au luptat pentru țară, la țara bogată, dar îndatorată, la tinerii plecați afară, la evenimente actuale cum ar fi votarea, prin care se mai speră să scăpăm țara de hoți și de impostori: „Dar dacă vom fi uniți, / Hoții din țară stârpiți / O să trăim cu toții mai bine, / Știți și voi așa ca mine” (p. 110), motiv pentru care îl invocă pe Vlad Țepeș, să scape țara de nevoi.

Tricolorul, Centenarul Unirii, Alba Iulia, sunt invocate cu respectul cuvenit, față de trecutul nostru, față de eroii neamului.

Veselia este prezentă: „Cântă cucu‵ sus pe creangă / Pentru mândra cea mai dragă, / Dar cântă și pentru mine, / Știe că o ducem bine” (p. 42).

Întâlnim aici o construcție interesantă din punct de vedere literar, în sensul că întâi este prezentat poemul, apoi urmează dialogul literar, care este vesel, la obiect, acaparator, care ți se imprimă pe suflet, dorind chiar să-l continui și tu: „Și-oi cânta mândru, frumos, / Și la omul sănătos / Și-oi hori cu inima, / C-așa și Dumnezeu vrea” (p. 115).

Apreciez de asemenea referințele legate de regionalisme, care sunt bine venite, având în vedere bogăția lingvistică a acestei minunate zone, Maramureș.

Ne poartă prin Plopiș, Ocoliș, Ciocotiș, Fisculaș, Chibzuiala, prin care virtual mă plimb cu mare bucurie, dar ne prezintă și obiceiuri populare românești: udatul, spoveditul, aratul pământului, tăiatul porcului, dragostea din tinerețe rămasă vie și la bătrânețe, ritualuri românești păstrate cu sfințenie.

Poeții fac referiri și la lumea care a devenit rea și dușmănoasă, numai că nu prea există tratament pentru asta.

Noaptea, mândra, dorul, dragostea, cântecul și jocul le sunt prieteni buni, însoțindu-i și ființându-i ca oameni buni ai satului.

Nu lipsesc nici referirile la prieteniile literare, Mariana Moga, Gelu Dragoș cu Moara lui Gelu, Cenaclul literar din Baia Mare, despre cărțile primite-n dar.

Vă pot spune cu sinceritate, cât de mult m-a fortificat din punct de vedere energetic lectura acestui volum, prin starea de spirit transmisă, prin darul necondiționat oferit, de la suflet pentru suflet, așa că am așezat volumul de-a dreapta mea, ca să pot reciti cu drag, ori de câte ori am nevoie de voi, să-mi fiți aproape!

Dedicații: Eliza Lazăr: „Măicuță când m-ai făcut, / Tare bine ți-a părut / Și ți-o părut tare bine / Că ai fată lângă tine”(p. 111) sau pentru Hermina Marc Iluți, interpretă de muzică populară: „Când Hermina face cântare, / Soare, lună că răsare ” (p. 188).

Românul, care muncește știe însă și să se bucure de viață: „cântă la izvor și de joc, dar și de dor” (p. 115).

Catrenele poartă ritmul dansului maramureșean, cu idei concentrate în versurile cu aura zonei, după care dialogul continuă așa cum ai bea vin din același ulcior plin cu înțelepciune: „ASEARĂ AM FOST LA ȘOPRU / LA MÂNDRUȚA BAT-O NOROCU′ / AM CREZUT CĂ-I BOLNĂVIOARĂ / DE AIA DOARME PE AFARĂ” (p. 146), care continuă cu replici savuroase, cu umor fin românesc: „– Măi bădiță, măi bădiță, / Cum te-nvârți după guriță?! / de ce n-o lași pe mândra / ca să doarmă singurea / Crezi că din pat a pt′ica?” (Vasile Bele, p. 146) sau „– Întâi află întreg satu′ / Și după aia bărbatu′ / Să nu pățim și noi așa, / De nu stăm cu nevasta”. (Nelu Danci, p. 154) ori un frumos catren: „- VERDE-I IARBA, VERDE PĂDUREA, / VERDE ÎI ȘI ROCHIA, / NUMAI OCHI-I SUNT CĂPRUI, / URĂ INIMA ORICUI” (p. 167), cu continuări lirice încântătoare: „Floricică floricea / Eu ți-am dat inima mea” (Vasile Bele, p. 170) sau „- De amu fie ce o fi / Tot om sta și ne-am gândi, / Ce-am făcut la tinerețe, / Plătim amu la bătrânețe” (Nelu Danci, p. 179)

Mândra soacra, portița, cozonacul de sărbători, portul popular, sunt elemente prezente din viața rurală, pe care le întâlnim în volum.

Oameni frumoși și plini de lumină, care dăruiesc din ceea ce sunt. Încântătoare și pline de esență sunt Urările de sărbători: de Crăciun, de Anul Nou, sorcova, colindele cu bucuria copiilor, dar și al celor mari, cu invitații la viața de ÎMPREUNĂ: „- Măi fârtate tu zici bine, /Mâine vin eu e la tine / Și bine ne ominim” (Nelu Danci, p. 229).

Volumul se încheie în același spirit al prieteniei scriitoricești, cu invitația la Tabăra literară 2020 - „Oprește-mă, la tine , rouă”… o tabără de creație literară, unde sunt așteptați scriitori din întreaga țară. „Omenoși să vă primi, / Cu horincă și cu vin” (Vasile Bele, p. 234).

Cum poezia poate fi considerată o formă de dans mental, iar scrierea ei este o modalitate de a asculta sau de a da glas vocii interioare și subtilităților emoționale ce sunt uneori mai greu de exprimat direct, cred că poezia populară din acest volum poate fi considerată un dans maramureșean, din cuvinte! Așa că Cititorule, te invit să-l descoperi, să descoperi frumusețea autentică a sufletului de român, căruia acești doi minunați poeți i-au închinat acest volum!

Vă mulțumim pentru dar, VASILE BELE și NELU DANCI, dorim viață lungă cărții prin cititorii săi și Dumnezeu să vă dea putere și lumină să ne mai dăruiți astfel de bijuterii literare!

Autor: AURELIA RÎNJEA