A C R O S T I H - VASILE BELE

 

Monica Cândea: „Gelu Dragoș avid să perceapă lumea în toate straturile, nuanțele și sensurile ei!”

 

Fotografia zilei - Lansare la Mireșu Mare

 

CRONICĂ DE CARTE. GELU DRAGOȘ - ”SINGURĂTATEA POETULUI”

 

Atitudinea de la zero la minus/plus infinit

 

 (Gelu Dragoş – „Singurătatea poetului”, Ed. Grinta, 2021)

...trece printr-o ecuaţie de drum cârpit. „Singurătatea poetului” e însăşi toamna lui smulsă de pe cracă şi pusă la vedere ca o sperietoare de aripi. Lumea se face şi se desface ca niciodată, adormită,orbită, asurzită, muţită şi uneori şchioapătă şi ciungă. Lume de balast în care au rămas însă câteva credinţe colosale.

Poetul Gelu Dragoş e asemenea unui erou de la Termopile care se încăpăţânează pun(ct)ând preţul vieţii veşnice înaintea celui al clipei fumegânde. Astfel, crede şi spune el de prin scorbura destinului, fără temeri doar adumbrit-gândit-încătuşat în proptiile-i visuri: „Întotdeauna meşterul Manole va rămâne cocoţat pe acoperiş/ îşi va frânge picioarele dar va rămâne măreţia...// Întotdeauna la treizecişinouă de ani fiecare dintre noi/ va muri odată cu voievodul cuvintelor Eminescu.../ Întotdeauna rămând destul de multe stele pe cer când ne îndrăgostim/ ca să le privim şi să le botezăm după vrerea noastră.../ Întotdeauna un drum va duce spre un sfinx ocrotitor şi rece/ ce ne va aminti cât de repede se scurge nisipul clepsidrei.../ Întotdeauna va creşte iarba peste umerii străbunilor noştri/ încât istoria va fi cartea de căpătâi a neamului meu.../ Întotdeauna o să ne iubim mama părinţii bunicii şi fraţii/ iar viaţa o să ni se pară blândă şi un vis ce dăinuie perpetuu.../ Întotdeauna vom fi călători pe acest pământ în care şi eu gelu/ o s-o caut cu disperare pe fata morgana şi o să/ îngenunchez în faţa ei/ Întotdeauna... „ (Constatare).

Sentimental profund străduindu-se să aşeze valorile ca pe stele, stele de unicorni în fruntea unei epoci de deznădejde, poetul nu pridideşte însă a-şi vărsa amarul. Echilibristica aceasta între extreme pare să-l caracterizeze ca pe un exaltat care a învăţat să fie şi ipohondru, socialmente vorbind: „din barul lui buciuman n-ai nicio perspectivă,/ ne trezim uneori din perspectivă şi constatăm/ că trec anotimpurile peste noi, se rup prieteniile/ şi călcată-n picioare e urma paşilor noştri./ ne ardem viaţa între nimicuri, prostii şi minciuni/ şi devenim uşor prizonierii propriei vieţi;/ tinereţea se scurge şi inima prinsă-n ştreang devine;/ ne trăim iubirile în sms-uri, pe facebook sau mess/ privim titlurile cărţilor pe internet dar uităm să învăţăm povestea;/ participăm zilnic la lansări de cărţi şi nu de nave/ (acolo am avea şansa să evadăm pe mări şi oceane)/ aici ne înscriem la cuvânt ca nişte epigoni ce suntem/ iar apoi ne îmbătăm mai ceva ca-n birtul din colţ;/ timpul risipit astfel nu-l putem lua înapoi –/ se duc toate-n van şi dorinţele noastre seacă/ doar lacrimile ne mai hrănesc zi şi noapte;/ a sosit Vremea aceea şi-o trăim din plin...” (Fără perspective).

Sfărâmare existenţială, ca într-o vârstă de probă – neîmplinită, şi totuşi se găsesc suficiente resurse pentru un parcurs chiar dacă forţat (de împrejurări, de răutăţi, de inerenţe). Filtrul conştiinţei scoate la iveală smaraldul: „Iubirea”: „singură/ deznădejdea doar îmi era/ vecină/ motiv de a pleca de-acasă/ cât mai departe// dacă mă mai iubeşti/ câtuşi de cât/ ia-mi urma prin nămeţii/ groşi până la Cer// te voi pândi uneori/ să mă încredinţez/ dacă mărşăluieşti/ vitejeşte/ pe cărările nebănuite// într-o zi cu miresme/ te vei convinge/ că pe întinderea/ câmpiei/ sunt doar eu/ lup singuratic”.

Etalând faţetele realităţii, fără a fi vreun propovăduitor al apocalipsei (de altfel nici nu e nevoie, avem suficiente dezastre încât dau pe dinafara veacului), Gelu Dragoş afişează cu fineţe plenitudinea celor trăite dorite/nedorite, într-un flux seismografic care convinge asupra metamorfozelor în (in)stabilitatea universului, despre care am putea crede că ar fi chiar un organism viu (dacă nu mort din naştere).

Parcă ar fi un răzbunător al nedreptăţilor lumii, Gelu Dragoş!

 

                               Daniel Adrian MARIAN, Uniunea Scriitorilor din România

 

 

E D I T O R I A L

 

ICONOGRAFIA IUBIRII ŞI TRISTEŢII

Şi iubirea şi tristeţea se pot cânta frumos în poezie, doar atunci când preaplinul sufletului este înzestrat de la natură şi cu talent. Iubirea şi tristeţea se închid în suflet cu durere şi speranţă, iar această dualitate explorează în adânc creând înţelepciunea vieţii şi conştiinţa trecerii în alte sfere. O continuă căutare în sentimente, un zbor între două lumi, ce-şi caută mereu rostul, caligrafiind tristeţea care i-a "furat până şi tinereţea" (Nu ştiu).

Poetul Gelu Dragoş este presat de timpul care a trecut şi de timpul care o să vină, căutând mereu "O poartă prin care să te apropii, O poartă prin care mai poţi trece, Ca vântul care tremură doar plopii, Dincolo e poetul...nemuritor şi rece, El singur a văzut-o" (Nu ştiu). Prin această poartă vor trece luntraşii vieţii, fără cârme, dar vor lăsa mereu în poezie, urme.

În poezia lui Gelu Dragoş, nimic nu va mai fi la locul lui, deoarece fiind "dascăl de sentimente", zborul lui se manifestă ideatic sub diverse forme, "corăbii de cuvinte încărunţind lîngă o vâslă mut ca o lebădă, poetul stă rezemat de umbra lunii, pe mine mă tot latră iarba...mă-nţeapă viespea raţiunii" sau "ne ardem viaţa între nimicuri, prostii şi minciuni" suportând cu stoicism dulcea durere (Fără perspective).

Poetul se împărtăşeşte în poezie sperând să câştige timp pentru proiectele pe care le are, dorind ca fiecare om să ţină timpul în loc, pentru că dincolo de lumea lui, lucrurile ar fi prea simple şi aşezate. O melancolie care-i influenţează puternic poezia, până la frica de sleire a timpului şi vieţii. un cult al sumbrului şi griului. Trăieşte în tovărăşia tristeţii pe care "o curtează" în multe din poemele sale.

"Mă-mpiedic de treptele trupului meu" (Mai dă-mi un timp) sau "I-am vândut de toate, şi mi-era frică să nu-mi ceară tinereţea, Pe tarabă şi-n suflet n-aveam" (Lacrimă). Speră totuşi la un veac care să nu fie încărcat de neajunsuri, mizerie politică, minciună şi morală.

Aceste freamăte interioare, cuprinse în "miresmele" cuvintelor, au dus la limpezirea întunericului prin poezie, au dus la îmbrăţişarea unor largi palete de exprimare.

Gelu Dragoş, este un poet original prin sensibilitate, expresie şi modernism. Acestea fac parte din peisajul sufletesc al poetului, îmbinând armonios cele două stări şi punctând propria viaţă. Bucuriile şi tristeţile trec pe acelaşi drum pe care mai caută înţelegerea unor doruri neînţelese. Refugiul lui în lumea "gri", semnifică o anume izolare de lumea meschină, un exil voluntar pe care încearcă să-l înţeleagă şi să-l depăşească. 

Farmecul versurilor din acest volum, stă în gingăşia imaginilor, delicateţea sentimentelor şi o simbolistică armonios exprimată "Când sângele nostru va fi înflorit, Pe buze străine, Lasă-mă să cad Lângă nopţile lungi, Ca să te pot trezi, Cu o bătaie de inimă". Filtrarea sentimentelor prin tehnica artistică şi prin "ingineria" interioară, face din Gelu Dragoş, un poet autentic şi modern, cu tonalitate originală, confirmată şi de poeziile din volumele apărute anterior.

Carmena Felicia Băinţan

Atitudinea de la zero la minus/plus infinit

 

                            (Gelu Dragoş – „Singurătatea poetului”, Ed. Grinta, 2021)

...trece printr-o ecuaţie de drum cârpit. „Singurătatea poetului” e însăşi toamna lui smulsă de pe cracă şi pusă la vedere ca o sperietoare de aripi. Lumea se face şi se desface ca niciodată, adormită,orbită, asurzită, muţită şi uneori şchioapătă şi ciungă. Lume de balast în care au rămas însă câteva credinţe colosale.

Gelu Dragoş e asemenea unui erou de la Termopile care se încăpăţânează pun(ct)ând preţul vieţii veşnice înaintea celui al clipei fumegânde. Astfel, crede şi spune el de prin scorbura destinului, fără temeri doar adumbrit-gândit-încătuşat în proptiile-i visuri: „Întotdeauna meşterul Manole va rămâne cocoţat pe acoperiş/ îşi va frânge picioarele dar va rămâne măreţia...// Întotdeauna la treizecişinouă de ani fiecare dintre noi/ va muri odată cu voievodul cuvintelor Eminescu.../ Întotdeauna rămând destul de multe stele pe cer când ne îndrăgostim/ ca să le privim şi să le botezăm după vrerea noastră.../ Întotdeauna un drum va duce spre un sfinx ocrotitor şi rece/ ce ne va aminti cât de repede se scurge nisipul clepsidrei.../ Întotdeauna va creşte iarba peste umerii străbunilor noştri/ încât istoria va fi cartea de căpătâi a neamului meu.../ Întotdeauna o să ne iubim mama părinţii bunicii şi fraţii/ iar viaţa o să ni se pară blândă şi un vis ce dăinuie perpetuu.../ Întotdeauna vom fi călători pe acest pământ în care şi eu gelu/ o s-o caut cu disperare pe fata morgana şi o să/ îngenunchez în faţa ei/ Întotdeauna... „ (Constatare).

Sentimental profund străduindu-se să aşeze valorile ca pe stele, stele de unicorni în fruntea unei epoci de deznădejde, poetul nu pridideşte însă a-şi vărsa amarul. Echilibristica aceasta între extreme pare să-l caracterizeze ca pe un exaltat care a învăţat să fie şi ipohondru, socialmente vorbind: „din barul lui buciuman n-ai nicio perspectivă,/ ne trezim uneori din perspectivă şi constatăm/ că trec anotimpurile peste noi, se rup prieteniile/ şi călcată-n picioare e urma paşilor noştri./ ne ardem viaţa între nimicuri, prostii şi minciuni/ şi devenim uşor prizonierii propriei vieţi;/ tinereţea se scurge şi inima prinsă-n ştreang devine;/ ne trăim iubirile în sms-uri, pe facebook sau mess/ privim titlurile cărţilor pe internet dar uităm să învăţăm povestea;/ participăm zilnic la lansări de cărţi şi nu de nave/ (acolo am avea şansa să evadăm pe mări şi oceane)/ aici ne înscriem la cuvânt ca nişte epigoni ce suntem/ iar apoi ne îmbătăm mai ceva ca-n birtul din colţ;/ timpul risipit astfel nu-l putem lua înapoi –/ se duc toate-n van şi dorinţele noastre seacă/ doar lacrimile ne mai hrănesc zi şi noapte;/ a sosit Vremea aceea şi-o trăim din plin...” (Fără perspective).

Sfărâmare existenţială, ca într-o vârstă de probă – neîmplinită, şi totuşi se găsesc suficiente resurse pentru un parcurs chiar dacă forţat (de împrejurări, de răutăţi, de inerenţe). Filtrul conştiinţei scoate la iveală smaraldul: „Iubirea”: „singură/ deznădejdea doar îmi era/ vecină/ motiv de a pleca de-acasă/ cât mai departe// dacă mă mai iubeşti/ câtuşi de cât/ ia-mi urma prin nămeţii/ groşi până la Cer// te voi pândi uneori/ să mă încredinţez/ dacă mărşăluieşti/ vitejeşte/ pe cărările nebănuite// într-o zi cu miresme/ te vei convinge/ că pe întinderea/ câmpiei/ sunt doar eu/ lup singuratic”.

Etalând faţetele realităţii, fără a fi vreun propovăduitor al apocalipsei (de altfel nici nu e nevoie, avem suficiente dezastre încât dau pe dinafara veacului), Gelu Dragoş afişează cu fineţe plenitudinea celor trăite dorite/nedorite, într-un flux seismografic care convinge asupra metamorfozelor în (in)stabilitatea universului, despre care am putea crede că ar fi chiar un organism viu (dacă nu mort din naştere).

Parcă ar fi un răzbunător al nedreptăţilor lumii, Gelu Dragoş.

 

                                                                          Daniel MARIAN

SEMNAL EDITORIAL

 

Cineva spunea că apariția ediției a doua a unui volum de poezie este un lucru aproape imposibil pentru timpurile pe care le trăim...

Poetul maramureșean Gelu DRAGOȘ contrazice această stare de fapt propunându-ne a doua ediție a volumului său - apărut în vara anului 2021 - și demonstrându-ne, chiar fără să vrea... că poeții nu sunt niciodată singuri.
FELICITĂRI, Gelu DRAGOȘ!

                                                                                     Gabriel COJOCARU

                                                                                 Cluj Napoca, 30.03.2022

Foșnetul cuvintelor în poezia unui învățător de țară

 

de Nicolae GOJA, membru USR

Gelu Dragoș debutează în literatură cu această carte de „strînsură”, dată spre tipărire la vîrsta maturității intelectuale, cînd cunoaște riscurile de a te prezenta în fața cititorilor cu peste 80 de creații diverse, de la cele scrise pentru un eveniment, la cele de dragoste pentru soția sa Ana, de trezire filosofică în fața veșniciei, de extaziere patriotică, pentru necesitățile educative ale elevilor săi… În toate, se vede dascălul dornic să spună ce e bine și ce e rău, apare intelectualul trecut prin viață cu regrete, dar și jurnalistul cu două milioane de cititori pe blogul personal „Moara lui Gelu”.

Ca generație literară, Gelu Dragoș este apropiat de poezia modernă, arhitectura poemelor fiind gotică. Practică expresia sensibilă și paradoxală: poetul vrea să-și trezească iubita „cu o bătaie de inimă” (Din dragoste). Alteori, textele sînt variațiuni pe aceeași temă: „nu știu decît o poartă, …, nu știu decît o fereastră”, sau: „sînt rouă, iarbă, izvor, vis / sînt nenăscutul / … sînt un puzzle…”, dovedind ușurință în utilizarea conceptelor filosofice și științifice.

Poeziile evenimențiale sînt scrise cu dexteritate. Patria înseamnă „prune coapte”, „lumea fermecată a copilăriei”, „cartea de citire”, iar poetul Ion Șiugariu din Băița a murit „fiindcă tot ce cade-n moarte cade iar în viață” (Fiindcă tu n-ai știut să fii decît erou). O serie de poeme, mai mult sau mai puțin evident, sînt dedicate fiorului blagian: „poetul stă rezemat de umbra lunii”, „mă latră iarba” (Corăbii de cuvinte).

Apropierea de poezia postmodernă o face prin intermediul lui Ioan S. Pop: „în barul lui Buciuman / ne trezim uneori din beție / și constatăm / că trec anotimpurile peste noi / se rup prieteniile / și călcată-n picioare e urma pașilor noștri” (Fără perspective), însă încercarea de mitizare cade în versuri precum: „ne trăim iubirile în sms-uri, pe facebook sau mess”, însă poemul e dus pînă la capăt: „a sosit vremea aceea și o trăim din plin”.

Poetul a avut (înțelegem din carte) Covid-19 și descrie atmosfera de spital: „timpul aici gîfîie din greu / ca o locomotivă pe Vaser”. Brusc, în poeme apare dimensiunea existențială: „Vorbesc cu tine, Doamne! Ce putere magică are perfuzia!” (Ochiul minții). Iar în Mai dă-mi un timp, „de atîtea rugăminți a obosit și îngerul meu” și „dacă ar afla mama cîte păcate a văzut îngerul meu…”, semn al unei retreziri interioare.

Poeziile conțin și adevărate manifeste, fără acces la metafizic, precum în Rugăminte: „limba română devine tot mai goală / prin cuvintele rostite de politicieni în 2012” (putea să scrie la fel de bine și 2021) și „ vă atrag atenția că viața trăită în afara cuvintelor omoară poeții”, în aceeași poemă retorică.

În lungul text Poetul, Gelu Dragoș încearcă rețeta poeziei în fragmente sentențioasă: „Cuget, sînt liber / deci sînt om / spune o plantă sufocată de buruieni”, și „De atunci ridic ochii des la El / Căci doar la Dumnezeu sînt debitor”.

Prin Lacrimă și Carte către badea George (Coșbuc), Gelu Dragoș își arată prețuirea pentru literatura clasică, elogiind „talpa de lut pe care stă Ardealul” literar. Iar Marin Sorescu îi oferă prilejul să scrie: „Ce utopic respir! Îi urmez eu lui Iona?”, în poezia Crepuscul, dedicată acestuia, cu curaj. Existențialismul transpare și în Timpule blestematule: „Cuvintele ne-au rămas ca lecuire, iar faptele ca mîntuire”, cu motto din Dumitru Fânățanu, apogeul fiind „Timpule, dar pentru cît timp?”, meditația devenind un rechizitoriu nervos.

Poeziile de dragoste cu dedicație au sfătoșenie: „am constatat că între plăcere și viciu / nu-i decît un pahar în plus la barul lui sorin”, poezia fiind o creație pentru iertarea excesului bahic, în care apare și „o gambă ce nu așteaptă ciorapul Adesgo”… Cititorul află și că soții Ana și Gelu au doi băieți „deveniți bărbați peste noapte”.

Vreo zece poeme sînt naturiste, scrise probabil cu prilejul drumețiilor la rezervația de stejar Bavna din apropierea satului chiorean-someșean Lucăcești, prilej pentru poet să ceară să fie dus în acea pădure, astfel ca Fritillaria meleagris, floarea-monument al naturii, „să se hrănească din mine” (Laleaua pestriță).

„Poeziile sînt ca lipitorile / Îți sug seva vieții / Pentru un poem reușit aș vrea să mor”, scrie Gelu Dragoș în Concluzie tardivă, după ce declară că „mă adăp cu marii poeți Eminescu, Vieru, Păunescu”, exercițiu unilateral de admirație pură.

Cu reușite și nereușite că așa este și în viață, poeziile lui Gelu Dragoș lasă la vedere un intelectual îndrăgostit de „cuvintele mai lungi ca Ecuatorul”, exces care se transformă în versuri precum „Într-o noapte a venit toamna” (Privim în aceeași direcție), ceea ce justifică tipărirea acestor poezii scrise pro domo, pentru a-i aminti „foșnetul îndelung” al literaturii.

 

 

Semnal editorial. Volumul de poezii "Singurătatea poetului", autor învăţător Gelu Dragoş

 

Singurătatea și singularitatea poetului printre cetățenii cu care este contemporan reprezintă o temă perenă a meditației lirice, așa cum se poate observa de-a lungul tuturor vârstelor culturii, de la antici la moderni. Suntem privilegiați atâta vreme cât poeții sunt printre noi, cât încă nu sunt izgoniți din cetate, cât încă ne mai salvează, prin gândul lor purificat, de la căderea în realitatea imundă. Volumul Singurătatea poetului (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2021) este dedicat de autor atât familiei cât și comunității din care face parte. Gelu Dragoș oficiază în creația sa ritualul menit poeților dintotdeauna, acela de a mânui și de a mântui cuvintele, cum spunea Blaga, de a le aduce în starea de grație. În încercarea de a se autodefini, în relație cu universul în care trăiește, eul liric se sprijină fie de imaginea eterizată a iubitei, de proiecțiile imaginare asupra trecutului legendar al poporului său, de prezentul care îi modelează destinul, sau de alte ființe apropiate, umane, vegetale, stihiale. Volumul de față are un caracter mozaical, este un puzzle care definește vocea lirică a autorului contemporan, foarte atent și avid să perceapă lumea în toate straturile, nuanțele și sensurile ei imediate sau diacronice. Refăcând prin lectură chipul interior al poetului, cititorul se poate recunoaște, în parte, pe sine însuși, în cioburile de imagini propuse ca niște ferestre spre lume, zidite din cuvinte: „Sunt rouă/ iarbă/ izvor/ vis// Sunt nenăscutul/ dorință/ plânset/ carne// Sunt o întâmplare/ drum/ strigăt/ rană” etc. (Sunt).

Prof. dr. Monica CÂNDEA

GELU DRAGOȘ

 

 

Semn de întoarcere

 (din volumul  Singurătatea poetului,  ed. Grinta, Cluj-Napoca; 2021)

 

Îmi bate ochiul stâng, e semn

că-mi vor veni oameni la moară*

și o să bat și eu în lemn

la criticii ce mă-nconjoară

 

Pe prietenii îi primesc din prag

cu pâine caldă când e frig,

chiar celor ce-s puși pe arțag

le dăruiesc câte-un covrig.

 

Rămân când pleacă-nsingurat,

dar nu sunt singur niciodată

că Dumnezeu m-a ajutat

să am o moară fermecată!

 

 

            Lucian  Perța

 

*cuvintele scrise cu aldine reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale autorului

MOARA DE AUR

 

Cu mare  emoție, Cititorule, intru în templul din cuvinte al volumului SINGURĂTATEA POETULUI, scris de GELU DRAGOȘ, apărut la Ed. Grinta, 2021, un dăruitor de cultură, care prin Moara sa literară hrănește sufletele atât de însetate ale românilor din întreaga lume.

Poezii din „sângele nostru”, cum însuși ne spune, în care încă de la început își exprimă neputința:  „Nu ştiu decât o poartă prin care să te apropii / Nu ştiu decât o poartă prin care mai poţi trece / Ca vântul care suflă şi tremură, doar plopii, / Dincolo e poetul... nemuritor şi rece”  (Nu știu), aducându-mi pe Eminescu spre cinstire în fața noastră sau pe Lucian Blaga: „Când poezia şi poetul devin o osie de lemn /  în Lancrăm scutură cireşii, iar florile-şi usucă vlaga, / când eu mă trag cu el pe roată şi bate clopotul, e semn /  că-mi va seca din ochi cerneala, la curtea dorului de Blaga” (Corăbii de cuvinte).

Într-o puternică conexiune cu natura, poetul se vede  „rouă / iarbă / izvor / vis / Sunt nenăscutul / dorinţă / plânset / carne / Sunt o întâmplare / drum / strigăt / rană / Sunt păpădie / Adiere / Nor / lacrimă / curcubeu / Sunt răsărit / ochi / zid / copac / cuib / Sunt eu / prunc / copil / adolescent / bărbat / moşneag / Sunt un puzzle / piatră / sudoare / rouă topită / iarbă cosită / Sunt...” (Sunt…).

Hăituit în Galaxia Gutemberg, poetul constată că „trec anotimpurile peste noi”… „se rup prieteniile” … „ne ardem viaţa între nimicuri”… „devenim uşor prizonierii propriei vieţi” … „ne trăim iubirile în sms-uri, pe facebook sau mess / privim titlurile cărţilor pe internet dar uităm să învăţăm povestea”, trăgând concluzia că „mai mare dar decât Viaţa / E doar jertfa lui Isus pe Crucea Golgotei”. Vremurile, pandemia îl pune pe român față în față cu Dumnezeu,  „Vin Doamne la Tine, vin...”  (Fără perspective).

În Poetul IV, acesta ni se confesează: „Cu buzele însetate de adevăr /şi străpuns de privighetori / am căutat să m-adăp / din fântânile oamenilor; / dar am simţit amarul gust al victoriilor neînsemnate. / De atunci am învăţat / singurătatea / şi să m-adap / din propriile lacrimi...”.  De ce o face?   O dată pentru că simte nevoia acestei mărturisiri, apoi pentru că singurătatea este o temă existențială acerbă a lumii noastre, o planetă unde oamenii nu știu să trăiască și fac din ea o catastrofă.

În Poetul X, acesta ne spune: „…Privesc pe fereastră cum ninge de sus, / E alb peste tot, mi-amintesc de pruncul Isus; / N-am azi, n-am mâine, nimic n-am acum. / Ascult cum ninge, privesc / Iar fereastra de amurg s-a umplut...”, versuri într-o curgere lină, care ți se așterne în suflet ca o zăpadă neatinsă.

O umbră de tristețe te învăluie treptat, în „ţara bogată și plină de atâţia săraci, disperaţi!” (Lacrimă) sau ne vorbește despre „mierea din cuvinte”… „Ţi-ai strămutat credinţa-n poezie / şi versul l-ai înveşmântat cu harul / de-a nemuri, urcând spre veşnicie, / talpa de lut, pe care stă Ardealul”, amintindu-ni-l pe Coșbuc, într-o împletire de drumuri ce toamna atât de frumos „duc la moară” (Carte către badea George). De asemenea,  dedică  in memoriam lui Marin Sorescu poemul Crepuscul  sau Poesis - Gelu Dragoș, Întoarcerea către niciunde,  in memoriam Marcel Cătunescu.

Unele poeme au câte un motto, ales cu grijă, cum ar fi „Lumina se revarsă mai presus de om” (D. Fânăţeanu), poem în care   se adresează direct Timpului, care este uneori: „răule”, „infernule”, „nebunule”, în mâinile căruia se află destinul (Timpule, blestematule!).

În fiecare primăvară poetul ne spune că gândește „ca un copil pe pajişti” (Nelinişte), lucru care nu ne surprinde, pentru că numai cu copilul interior de mână, un scriitor poate crea, purtând deschis canalul de comunicare cu Dumnezeu. 

Emoționante poeme pentru Ana, soția poetului, cu care „am ridicat o casă / visând lalele pestriţe / împreună cu Ana am zămislit doi copii / ce ne sunt / lumina vieţii” (Aşa am trăit eu) sau  „cu mâinile ei suave asemeni Fecioarei Maria / o am lângă mine dintotdeauna pe Ana / mereu visul meu / s-a zorit şi împlinit...” (Poemul Anei).

Impresionantă este și povestea Morii: „bunicul meu dinspre / mamă a fost morar / ce moară mai avea pe Someş / aşa m-am născut şi eu şi fratele meu / şi nu pot trăi fără moara mea / eu macin numai şi totu-n cuvinte / când n-am ce pune în coş mă macin pe mine / cuvânt cu cuvânt / os cu os / fir cu fir / picătură cu picătură / în lut mă transform… (Moara lui Laurenţiu), o tradiție care dăinuie și pe care o duce mai departe.

Seva vieții, o găsește autorul în literatura marilor poeți:  „Mă adăp cu marii poeţi / Eminescu, Vieru, Păunescu / Şi parcă nu mi-e de ajuns / Esenin, Puskin, Mayakovsky”… „Poeziile sunt ca lipitorile / Îţi sug seva vieţii / Pentru un poem reuşit aş vrea să mor / De colţii mistreţului lui Doinaş!” … sau „poezia-i inima retrasă-n cuvinte de dor”… „mi-e dor de limba lui Alecsandri şi mai mult de a lui Eminescu…” (Concluzie tardivă).

În poemul Latinitate, dedicat Zilei Limbii Române, îi invocă pe „Dromihete, Deceneu / Decebal şi Burebista”, iar pentru el istoria „înseamnă limba română / ”dulce ca un fagure de miere"/ dor, glie, demnitate, iubire / cinstire de eroi!”

Femeia o vede ca o Poartă a raiului, despre care scrie pe fila sufletului cu „al iubirii vers”, din care își clădesc împreună propriul lor univers (Pentru femeia ce-o aştept).

Un respect cuvenit e acordat pâinii, în poemele  Pâinea cea de toate zilele, dedicat domnului Ioan Mătieş și  Pământul ca o pâine imensă!, unde prin cuvintele lui Dumnezeu, înțelepciunea este adusă la loc de cinste: „Cea dintâi e pâinea care te hrăneşte când eşti însetat de Domnul, / Urmează Pâinea cu miez de pace şi adevăr în ea, / Apoi e Pâinea regală „Dă-i Cezarului ce-i a Cezarului”. / Pe urmă e Pâinea tocmai bună de scris un poem pe ea; / Dar Pâinea de piatră a lui Brâncuşi e veşnică la voi, românii / O spune şi brutarul Satului cosmic Mihai Olos… / Nu uita totuşi, că PÂINEA e darul Tatălui ceresc pentru voi, muritorii”!

Gânduri de o profunzime incontestabilă „Dacă lui Isus i-am scoate cuiele, / prin credinţă şi faptele noastre, / Găurile rămân?”  „Mai dă-mi un timp...  Dumnezeule, mai lasă-mi timp măcar / să-mi adun comoară şi-n cer / căci tu o spui în Cartea cea sfântă: „O iubire sfârşeşte aici, alta începe dincolo?!” (Poveste de neadormit copiii).  Poetul stă față în față cu Dumnezeu, într-o confesiune profundă, dreaptă și sfântă.

De asemenea el își exprimă îngrijorarea în legătură cu maltratarea limbii române, virusată azi și vine cu rugămintea: „Îmblânziţi şi iubiţi cuvintele limbii române / Cât mai avem minte spaţiu şi timp...” (Rugăminte); „în inimă îmi creşte un clopot de dor şi alean” (Doar noi...).

Emoții  adânci în poemele Clipe de neuitat, și Contemplare, asupra acestui secol al marilor „nebunii şi nebuni!” 

În Clopotele Învierii, poetul însingurat ne spune: „singur şi vorbesc sângeriu, / Mă mistuie dorul de Tine. / În satul străbătut de Someş / Bat clopotele Învierii. / În căutarea Fiului Iisus / Mă rog pe amândoi genunchii. / Bat clopotele bisericii din sat /  Dar Dumnezeul meu ori a plecat  / Ori a uitat de mine...”.

Firesc poetul descoperă că Dumnezeu nu-l părăsește, cu el fiind într-o comunicare permanentă, făcută cu smerenie.

Poetul se recunoaște un „lup singuratic” (Iubire), alteori devine o „floare de colţ”, în poemul cu același titlu.

Singurătatea este generalizată: „câtă spaimă în oameni / de singurătate şi moarte / în umbra binelui ei, oamenii / îşi ridică ziduri de piatră / morţile se repetă ciclic / cuvintele respiră covid 19 / şi toate acestea / în întunericul minţilor noastre, ai picioare de plumb” și zburăm doar „spre asfințit”. (Singurătatea pietrei), care și ea intră în compasiune cu starea de spirit a portului.   

Treptat, atmosfera devine  reală, densă, în care „lacrimile sunt abandonate, … Nimeni  prin-prejur/ doar vântul” (Înspre tine), în care poetul încearcă doar să definească asemănările dintre oameni.

Trecerea timpului, anotimpurile ademenitoare din care poetul alege veșnicia, ne încântă peisagistic în culorile curcubeului, în încercarea de a desena orizontul: un porumbel, un ghiocel, un înger, chipul iubitei,  în culori calde și reci, pe pânza enormă a vieții, pe care o colorează „În nuanţele ochilor tăi”  (Culori în alb-negru).

O lume pandemică este descrisă în poeme precum Somnolența, Pandemică, Covid – 19, în care se simte „Trecător prin lume, călător, mă zbat ca o himeră / să nu fiu răpus de virus, de oamenii din jur..” și cu puține clipe de vindecare.

Pentru el viața este „o leoaică singură în tot ceea ce faci şi îi iubeşti pe cei ce te ating cu drag...” (Viața tumultoasă),  în care oamenii ridică între ei  ziduri, pe care  el vrea să le spargă,  în care doar în vis evadează în natura atât de dragă, în dansul greierilor, pe Dealul Peşterilor, în copilărie, unde și el avea o vulpe, precum cea din copilărie mea, pe care căutând-o, era să mă pierd prin pădure, dar care și acum mă urmărește parcă, într-o căutare de sine, regăsindu-mă în cele din urmă în poezie.

Un frumos poem e adresat Bunicului, în care acesta știe că „Somnul îi e fragmentat / de bubuitul obuzelor / Ceea ce îi întăreşte convingerea / că se moare în multe-multe feluri”  (Armata Bunicului), în Țara în care se umblă desculț  și „se păşeşte doar prin rouă”, în care Umbre şi generaţii  transmit nepoților înțelepciunea populară: „Umbra mea puternică azi este puntea ta spre lumină. / Umbra singurătăţii mele are lumină prin tinereţea ta; / Umbra singurătăţii mele are suflet prin prezenţa ta;…  / Umbra mea, din păcate, e tot mai luminoasă, are multe goluri, / umbra-mi scade, se micşorează şi  drag nepot, a ta creşte! / Creşte! Devine mare, aproape falnică! Ca în poveste! /  Şi umbra mea se topeşte,  se pierde-n neant de tot... Rămâi în schimb tu moroşanule, românule, dragule, / Patria română cu tine e în lumină, are viitor, oriunde  ai fi...”.

         Doar un român, un moroșan adevărat, poate coborî cerul în picioare, desculț prin iarba verde, în triluri de ciocârlie „pasăre cu ochi de floare” (Ciocârlia), într-un „tărâm de vis, strune de viori, / dansuri de curcubeie, / prune coapte, roşie lumină, / greieri răspândiţi prin mirişti, / zbor de cocori, cântec de măiastră, / ai intrat definitiv în sângele meu… /  Dincolo de stele, de gând, / patria e ţinutul vorbelor alese, / e lumea fermecată a copilăriei, / e vatra casei, e cartea de citire, / e rostul lumii mele, e-un univers închis!” (Patria), în care credința în Dumnezeu e mereu trează, astfel nefiind niciodată singur.

Cartea conține superbe comparații și construcții estetice: „Timpul aici gâfâie din greu ca o locomotivă pe Vaser” (Fără perspective); „Soarele lucrează doar cu o bujie” (Iarna 2012); „Privesc oglinda din odaia  ce-a-mbătrânit odată cu mine” (Poveste de neadormit copiii); „Întotdeauna va creşte iarba peste umerii străbunilor noştri” (Constatare); „doar eu visez să dorm cu tine / clepsidră...” (Poetul III); „Îmi uitasem toate gândurile acasă” (Eu ştiu că va veni şi vremea noastră).

Descopăr cu mare bucurie în acest volum încă o dată filonul de aur românesc, din sufletul maramureșenilor! Un univers pur românesc, în care valorile și tradițiile acestui popor sunt prețuite și transmise generațiilor viitoare.

O înțelepciune populară prezentată poetic, cu sfințenie și artă, de către domnul GELU DRAGOȘ.

Poetul știe în sufletul lui că viața este și rămâne un drum către noi înşine, o fereastră deschisă către Marea Singurătate, un examen pe care îl trecem fiecare de unul singur, faţă în faţă cu Sinele propriu, în care martor este Dumnezeu. O singurătate care de fapt însemnă marea libertate. Doar Tu şi El.

Oamenii scriu când sunt singuri. O terapie și o misiune personală de a dărui din ceea ce ei sunt.  Din totdeauna se știe că revelațiile se primesc doar în singurătate. Cu cât lumea interioară a cuiva este mai bogată, cu atât acel om își dorește singurătatea. A te teme de singurătate este dovada imaturității spirituale și a incapacității de a înțelege adevăratele sensuri ale condiției umane. Singurătatea pe unii îi înnebunește, iar pe alții îi preface în îngeri. Pandemia ne-a dovedit-o din plin. Singurătatea doare, dar solitudinea e perfectă. Ea înseamnă prezenţa fiinţei tale și a lui D-zeu.

Singurătatea poetului este profundă, cosmică și infinită. Greu de înțeles pentru unii, ușor de înțeles pentru cei care o trăiesc.

Și după două decenii de scris literar, vă pot spune că viaţa se măsoară în gânduri curate şi în acte de creaţie. Libertatea unei femei (a mea, ca poet) însă se măsoară în singurătate, în frumuseţe şi în bogăţia ei spirituală. În inima ta se află esenţa vieţii. Acolo trăim, cu mintea topită în inimă, în casa lui Dumnezeu, acolo ne găsim liniştea și inspiraţia.

Cuvintele poetului din acest volum, măcinate în Moara sa de Aur, sunt hrană vie pentru toți oamenii și pentru cei singuri, pentru români, pentru cititori!

Mulțumim poetului GELU DRAGOȘ pentru darul său de suflet și așteptăm următorul volum să ne bucure și să ne lumineze!

 

                                         AURELIA RÎNJEA