Cvintet megapoemic de George PETROVAI. Referinţe critice

Fascinanta operă a lui George Petrovai

(Reverenţe critice)

                Volumul de poeme Cvintet megapoemic, semnat de George Petrovai, cuprinde idei filosofice şi spirituale, răsărite din dorinţa pură a unui om care analizează viaţa în detaliu, căutând noi sensuri existenţiale, cochetând cu lumile din trecut, dar şi cu cele actuale. Cartea reprezintă un cumul de gânduri profunde, inspirate din istoria biblică, din cea a filosofiei profane, precum şi din realitatea cotidiană. Versurile sunt clare, precise, în stil clasic, cu o muzicalitate perfectă, vibrând de inedit şi candoare. Autorul demonstrează că versul rimat rămâne inegalabil, uşor de perceput, având o splendoare neîndoielnică.

            În primul megapoem al volumului, intitulat Lucifer (Panorama deziluziilor), se regăseşte povestea arhetipală a Vechiului Testament, redată în stil original, presărată cu gânduri personale, cu frământări fiinţiale şi posibile răspunsuri la interogaţiile existente. Ideea esenţială care străbate cele patru părți ale poemului de la începutul volumului este ireversibilitatea timpului. Oricâte încercări ar face omul de a se întoarce în trecut, acestea eşuează de fiecare dată, rămânându-i doar gustul amar al dezamăgirii. Protopărintele Adam săvârşeşte greşeala crucială, alături de consoarta sa Eva, greşeală care aduce cu sine alungarea din Eden, precum şi neliniştea interioară, secondată de iminenţa morţii. Prăpastia cunoaşterii îi primeşte cu braţele deschise, iar Tatăl ceresc aşteaptă răbdător întoarcerea lor acasă, privind din înălţimi cum se străduiesc din răsputeri să-şi redobândească inocenţa.

            Prima parte, intitulată sugestiv Facerea, ne introduce în spaţiile atemporale, când totul era doar un gând genial, ca apoi să devină Cosmosul, pe care-l cercetăm fără întrerupere, pentru a ne regăsi identitatea. Eul liric, în persoana celui care concepe acest univers literar unic, este entitatea înţeleaptă, care a primit din mâinile Creatorului misiunea de a-i observa pe cei ce vor trăi pe Pământ, şi având capacitatea de a percepe tot ceea ce se întâmplă în fiecare clipă a vieţii. Această fiinţă fără seamăn, Lucifer, a crezut că va reuşi să pătrundă tainele Universului creat de Dumnezeu, că va fi egalul Atotştiutorului, fiind convins că este diferit de toţi ceilalţi şi astfel va putea atinge culmile infinitului. Orgoliul său fără margini era binecunoscut în ceruri, numai că acesta era destinul său: să fie în preajma oamenilor, pentru a le pune la încercare credinţa şi puritatea. Finalul primei părți este o învăţătură nepreţuită, un preludiu a ceea ce avea să urmeze căderii în păcat: Căci nemurirea-i o pedeapsă / pentru fiinţele deşarte - / teama de moarte şi-o înving / sperând la viaţa după moarte.

            Partea a doua – Coborârea, descrie tabloul greşelii primordiale, căreia i-au căzut victime Adam şi Eva, îndemnaţi fiind de arhanghelul cel ipocrit, care a procedat ca un veritabil manipulator al voinţei umane, inducându-i în eroare pe cei doi, ca apoi să le răpească nevinovăţia. Este interesantă viziunea autorului, referitoare la traiul anost al cuplului arhetipal, în care se simte un pic de haz de necaz, calitate specifică românului: Tot căutând, sub un copac / pe porumbei i-am dibuit / el gânditor, ea plictisită.... Acestei vieţi fără sare şi piper îi trebuia un strop de acţiune, de energie, astfel încât Lucifer i-a şoptit femeii că nu trebuie să-i fie teamă să guste din pomul oprit, căci nu va muri, dimpotrivă, o să devină asemenea Domnului. Cine ar fi putut rezista unei asemenea tentaţii? Nimeni. Apoi totul s-a năruit, iar Dumnezeu a decis să-i alunge din ceruri direct pe Pământ, un spaţiu deloc de neglijat, de altfel.

            De-a lungul Cunoaşterii luciferice (Partea a III-a) ne întâlnim cu personaje ale lumii antice şi nu numai, de la care aflăm că păcatul este atractiv şi greu de refuzat. Omul are în sine cunoaşterea binelui şi a răului, dar tinde să încalce toate poruncile divine de dragul unei situaţii mieroase, sub care se ascunde vina. Cu toate avertismentele din timpurile străvechi sau noi, omul cedează păcatului, aruncând responsabilitatea asupra altuia, dar în adâncul sufletului recunoaşte că a greşit.

            Ultima parte, Dezamăgirea, este o rugă personală, adresată divinităţii, din dorinţa de a fi totul ca la început. Realizând marea pierdere, Lucifer regretă că a fost atât de mândru, şi-i cere Creatorului liniştea profundă a sufletului, acceptând faptul că el nu va fi nicicând asemenea Celui care l-a zidit: Nimic nu-i mai de preţ ca bunul / pe care ştii că l-ai pierdut, / fapt pentru care îmi doresc / să fie iar ca la-nceput.       

            Următorul poem, Întoarcerea în timp, la fel de filosofic precum şi celelalte, realizează trecerea la Noul Testament, conceput ca o cugetare la viaţa şi moartea lui Hristos, dar şi ca un dialog între eul liric şi divinitate. Misiunea hristică, importantă pentru adepţii creştinismului din întreaga lume, reprezintă calea către împlinirea şi mântuirea spirituală. Toţi credincioşii cunosc patimile lui Iisus, dar şi motivaţia sacră  care L-a adus pe Pământ. Călătorind cu spiritul, poetul s-a întors în timp, în vremea iudeilor, tocmai în momentul în care Mesia trebuia să fie crucificat. Ştiind ce tocmai era pe cale să se întâmple, el I-a cerut Mântuitorului să se salveze, mergând împreună cu el în timpul prezent. Răspunsul înţelept al lui Hristos se referă la faptul că este inutil să vină în timpurile noastre, doar pentru ca oamenii să se convingă de existenţa sa. Prelegerea lui ilustrează o învăţătură încă vie pentru noi toţi, cum că oamenii sunt la fel de ipocriţi, ca şi cei din trecut, şi, probabil că vor invoca pretexte aberante, numai să pună la îndoială scopul sfânt pentru care Tatăl l-a trimis în lume. Aşa că, vor crede doar cei care au sufletul pur, conform zicalei: Mulţi chemaţi, puţini aleşi. Sau crezi cumva c-ai tăi fârtaţi / doldora de încreştinare / s-ar dovedi mai omenoşi / decât aceste exemplare...

            Apoi ne reîntâlnim cu filosofia antică, din vremurile ei cele mai luminoase, când Aristotel cugeta la tot ceea ce exista şi formula teorii esenţiale chiar şi pentru timpurile actuale. Căci al treilea megapoem al cărţii, intitulat Testamentul lui Aristotel (Corpus Aristotelicum), îi este dedicat marelui gânditor antic grec, profesorul lui Alexandru cel Mare, versurile sale fiind împărţite în trei acte: Actul I (Dimineaţa vieţii), în care ne sunt înfăţişate ideile filosofului din Metafizica și Fizica, cum că nimic nu este întâmplător, iar omul e fiinţa care se luptă în permanenţă să-şi schimbe destinul; Actul II (Amiaza vieţii), ce prezintă teorii ale filosofilor Socrate şi Platon, este rodul copt al gândirii, apogeul cugetărilor profunde, în care omul este centrul Universului, mica fârâmă dintr-un tot unitar, în a cărei fiinţă lumina şi-a găsit un sălaş ideal; Actul III (Amurgul vieţii), reflectă atât gândirea filosofică, cât şi cea creştină, conform cărora nu se sfârşeşte totul în moarte, că omul îi lasă lutului trupul, iar spiritul urcă în cele mai înalte cercuri ale Universului. Acuma-mi este foarte clar / că Universul are-un scop / dar care nu e necesar, / altminteri / moartea trebuie văzută / ca al vieţii scop hilar!...

            Finalul volumului readuce cititorii cu picioarele pe pământ prin Balada ticăloşilor cu ştaif, în ale cărei versuri se descoperă rănile societăţii actuale, luptele politice, interesele perfide ale celor care s-au îmbogăţit peste noapte şi care doresc să trăiască o veşnicie fără să aibă grija zilei de mâine. Poetul încearcă să mai îndulcească puţin tonul, îndemnând la chibzuinţă şi la păstrarea demnităţii. Cu criza asta îndrăcită / pe tot românul sfătuiesc / niţel cureaua să-şi mai strângă / cum mulţi o fac de când trăiesc.

            Balada aflătorilor în treabă, cel de-al cincelea megapoem, este de fapt un imn al trezirii conştiinţei românilor, ce parcă dorm de multă vreme, sperând că se va schimba ceva în bine doar aşteptând, fără să acţioneze în vreun fel: Nu v-amăgiţi cu vreo schimbare / care-i nutrită de răbdare / c-atunci se-avântă resemnarea / cu sporul ei de-amărăciune.

            George Petrovai este un poet valoros, un gânditor al acestor timpuri zbuciumate, care încearcă să aducă omenirii un crâmpei de lumină, linişte şi spiritualitate, prin intermediul operei sale fascinante.

                                                                                          Gina Moldoveanu,

                                                                                                         Brăila

George Petrovai – o conştiinţă a vremurilor actuale

             Scriitorul George Petrovai recidivează cu o nouă carte de versuri – Cvintet megapoemic. Cartea se deschide cu poemul filosofic ”Lucifer” (Panorama deziluziilor), în care poetul sighetean îşi/şi ne pune întrebări existenţiale, cum ar fi rostul fiinţei umane pe Pământ.

            Încă din prima parte numită „Facerea”, autorul ne introduce într-o  „lume supratemporală/ unde mișcarea-i rău văzută”. Personajul central este, desigur, Lucifer, un fiu al aurorei total diferit de celelalte ființe celeste, animat de-o asemenea sete de cunoaștere, încât dă naștere la bănuieli și clevetiri printre nemuritori, dovadă că invidia și turnătoria sunt nelipsite și pe la case mai mari...

             Din versurile lui G. Petrovai ne dăm seama că Lucifer reprezintă un simbol mult departe de ceea ce îndeobște se știe despre el, pe care Tatăl, preocupat de salvarea armoniei din ceruri, decide să-l trimită pe Pământ, cu misiunea clar formulată de a pune la încercare prima pereche umană și apoi de-a fi ca o umbră pe noul traseu existențial al omului decăzut din drepturile nemuririi, implicit de a-și dovedi sieși deșertăciunea oricărei ambiții și imposibilitatea schimbării destinului fără acordul Atoatefăcătorului: „Te pregăteşte să cobori/ pe al Pământului rotund,/ unde sunt toate rânduite/ ca să-ți bei cupa pân’ la fund...”

         Partea a doua se referă la „Coborârea” lui Lucifer taman în Eden, iar aici intervine metafora şi simbolul reprezentat de „pomul vieţii” şi de „păcatul strămoşesc”.

             În partea a treia, „Cunoaşterea luciferică”, poetul are ca obiect de lucru misterul existenţial care se arată pe de-o parte prin semnele sale şi pe de altă parte se ascunde după semnele sale, ceea ce-mi aminteşte de Lucian Blaga. George Petrovai face referire la fraţii Cain şi Abel, unde necuratul intervine printr-o „crimă mişelească”, iar istoria umanităţii de la origini până în prezent o compară, plastic, cu o „ciorbă lungă şi amară”, fără a putea spune cu certitudine despre om, care-i văzut ca încrucișarea dintre „un demon și un zeu”, dacă acesta-i „pios sau filosof ateu”.

             Partea a patra şi ultima a acestui poem cursiv, cu versuri reuşite, bine legate, melodioase şi cu mesaj, intitulat „Dezamăgirea” duce la concluziile autorului despre viaţă, un adevărat „ars-poetica”dacă îmi este permis să o numesc aşa: „Am obosit tot alergând/Şi-atâtea ştiu că m-au scârbit!/ Ştiu de exemplu că Pământul/ Prin vrerea marilor sforari/ (conducători şi generali”/ a devenit deja mormântul/atâtor specii strămutate.”

          Autorul îşi doreşte un nou început în care Duhul Sfânt să umble liber peste conştiinţele oamenilor, putând astfel aceşti bipezi să ajungă nemuritori.

            Poemul „Întoarcerea în timp” este splendida modalitate utilizată de poet pentru o memorabilă întâlnire cu Mântuitorul, deja condamnat la moarte de fanatismul și ura celor care nu cu mult timp în urmă Îl considerau Mesia și Fiul lui Dumnezeu...

         „Testamentul lui Aristotel”, poem pe care l-am publicat cu drag pe blogul revistei culturale „Izvoare Codrene”, are trei acte: Dimineaţa vieţii, Amiaza vieţii şi Amurgul vieţii. George Petrovai abordează din nou trecerea efemeră a omului pe Pământ, cu temerile, concepţiile şi întrebările acestuia despre lume şi viaţă. Asemeni filosofului grec Aristotel, autorul consideră că „Universul are un scop,/dar care nu e necesar,/alminteri moartea trebuie văzută/ca al vieţii scop hilar!...”

           Din primele trei poeme se observă cu ochiul liber un scriitor erudit, cu vaste cunoştinţe filosofice, dar şi cu o mare uşurinţă în mânuirea rimei şi versului, lucru ce (probabil) se  dobândeşte prin exerciţiu şi cărţi publicate.

         În „Balada ticăloşilor cu ştaif” și „Balada aflătorilor în treabă” întâlnim un scriitor și un om de cultură căruia nu-i place să stea deoparte nici în ceea ce priveşte politicile economice şi sociale ale României de azi, dar nici în trezirea la realitate a acestui neam. În aceaste două megapoeme-pamflet, G. Petrovai ia poziţie faţă de clasa politică de după 1990. Pe mine nu mă miră tonul incisiv, agresiv uneori al acestuia, deoarece George Petrovai a publicat mai multe articole, inclusiv editoriale în ziare şi săptămânale tipărite, precum şi în ziare electronice din ţară sau străinătate...

          Consider că această nouă carte a prietenului meu sighetean va fi bine primită de către cititori și critici, ba chiar şi de politicienii care au un dram de conştiinţă, deoarece versurile lui George Petrovai trag un semnal de alarmă pentru fiecare dintre noi în a clădi România prin credinţă, pe adevăratele valori şi tradiţii româneşti, pentru vlăstarele ce o să vină, adică aşa cum ne îndeamnă apostolul şi ucenicul lui Isus în I Petru 2, 9-11: „ Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare. Preaiubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători, să vă feriţi de poftele firii pământeşti, care se războiesc cu sufletul.”

            Fiecare dintre noi avem datoria morală să fim conştiinţe vii ale neamului românesc, exemple de urmat, să ne folosim de talantul primit de la bunul Dumnezeu. George Petrovai o face cu prisosinţă prin această nouă apariţie editorială.

                                                                                                  Gelu DRAGOŞ,

                                                                                                        Baia-Mare

            LA O IUTE OCHIRE A CĂRȚII dvs, admirabil zidită, am opinia că vă este cea mai semnificativă dintre cărțile ce vi le știm...O epopee și un cvintet post-trilogic-dantesc, a neo/neo/ barbariei dintr-un spatiu/timp încă locuit...sub strania-ne constelație Drago...O carte oximoron şi de sălbatică revoltă a naturii pe care o trădăm mereu, sub obscura și continua cădere...

            O carte terifiantă despre monstruozitatea istoriei.. omo-agonice. Ne amintim de teatru antic grec, însă pare-se că de noi ba...George Petrovai, vai nouă, dar vai pietrelor care, iată, vorbesc!

     

                                                                                                               Eugen Evu,

                                                                                                                Hunedoara

Retîlcuirea  în versuri a … UniVersului  din noi

Demult  visez să pot hălădui o vreme sau cît o vrea PreaÎnaltul prin nemărginirea sublimului maramureșean.

Să mă pierd în zi de Luni, să mă regăsesc în zi de Marți și tot așa, doinind și hăulind, surpat pe veci  în florile-de-nu-mă-uita ale lacrimii lui Dumnezeu.

Care o fi Maramureșul.

Dumnezeu a auzit chemarea inimii mele și într-o dimineață, la dorința și fapta creștinească împlinită  a  părintelui-poet Radu  Botiș, m-am trezit membru al Asociației scriitorilor din… Maramureș.

Iată încă o treaptă, mi-am zis, spre urcarea către Lumea genezei Neamului meu.

Invitat fiind să caligrafiez cîteva slove despre o carte a unui poet…maramureșean m-am oprit brusc din drum, am înălțat ochii la cer  și am  întrebat: “Ce-o fi, Doamne, aceasta? Încă o treaptă spre schitul inimii, care s-o fi zidind pentru mine undeva pe la Vișeul de Sus al părintelui Botiș sau prin locurile natale ale  mulților scriitori maramureșeni, cu cei de-am  dialogat  prin corespondență, cei care au scris despre cărțile mele, m-au găzduit în revistele lor, m-au omenit---într-un cuvînt?”

…Pe George Petrovai l-am căutat mai întîi eu ca să-l invit să facă parte din proiectele grandioase la care trudesc de mai mulți ani. Nebunia mea e că aș vrea să fie cît mai puțini scriitori de talent lipsă din “Dicționarul scriitorilor români contemporani de pretutindeni” și din „Antologia poeziei românești în mileniul trei”, adică i-aș vrea pe toți adunați într-o Țară românească a Poeziei și Culturii Române, în general.

Prietenii lui din Sighet i-au transmis că-l caut și iată-ne astfel  întîlniți și-n această  lucrare, pe care o văd ca pe o încercare temerară de retîlcuire în versuri a UniVersului din noi, din fiecare.

Cartea făptuită a maramureșeanului George Petrovai chiar de la început ne anunță, prin versu-i adeveritor, că la început “timpul n-avea chip și spațiul dormita,/doar Duhul făr-odihnă/prin haos rătăcea/și medita la planul prefacerii-n esență,/așa ca neființa să-și piardă-a sa prezență/în confruntarea cu ființa de nezăgăzuit/prin voia Celui care e Viul infinit”.

Prin structurarea operei  gîndul ne duce spre Cartea Cărților sfinte, spre Biblie, evident, dar și la Eminescu, ctitorul cel de Luceafăr.

George Petrovai însă, într-o viziune profund originală, ia și  ne prezintă poemul „Lucifer (Panorama deziluziilor)”, care izvorăște din tare Demult, dar sfîrșește în chiar Azi.

În România mileniului trei.

Cînd tot ce înseamnă: iad poartă nobilă pecete de…rai, iar orice analfabet Notoriu  e întronat în divanul Puterilor toate, pămîntești, bineînțeles.

S-a inversat întru totul lumea creată de „Duhul făr-odihnă”,  lume care preferă mai mult precupeții decît poeții, de exemplu, și alege odihna zilnică în locul cetirii vreunei cărți, oricare n-ar fi ea.

Prin acest poem, George Petrovai ne avertizează că suntem pîndiți continuu de Haos, de Marele și Ultimul Haos  care ne jinduie  din nou în brațele sale, sfîșietoare pînă la urmă.

AtoateCreatorul și „de Lumină  nevăduvit” Părinte e și el cu mîinile  de Cer întinse  spre noi.

Se face tîrziu, amurgește peste inima Lumii.

Îmbrățișarea cui o vom alege?

La pieptul cui vom (re)cădea în zori?

La cel al Haosului roditor de Haos?

La cel al Părintelui Veșniciilor,  roditor de Eternă Iubire?

Ascultați-vă inima.

Spune ceva???

Că-n rest toate sunt doar nesfîrșite “fumuri abisale”, așa precum adevărat grăiește prin scris și poetul George Petrovai din Maramureș.

                                                                                                               Traian Vasilcău,

                                                                                       28 iulie 2013,

                                                                                           Chișinău

                                                                                        

            Dacă există un leitmotiv al operelor poetice semnate de George Petrovai, acesta trebuie să fie, fără doar și poate, cursivitatea scrierilor sale. Odată ce începi să-l lecturezi, poemul lui nu mai poate fi lăsat din mână, iar ingeniozitatea alegerii personajelor ajută la consolidarea revelațiilor cititorului. Autorul recidivează în cel mai perfect mod, ajungând de la distanțele lumești și frământările lui Pontius Pilatus – din precedentele scrieri, până la proiectările demiurgice ale Creatorului și Luciferului, întrupător al stelei dimineții. Versul impetuos, bine dozat și ritmat, cu nuanțe aproape cinematografice, dezvăluie cititorului căutările unui autor hărăzit cu o imaginație ce este întrecută doar de talentul condeiului său. 

                                                                                              Cristi Dumitrache,

                                                                                         Auckland, Noua Zeelanda  

Referinţe critice - "7 zile - 7 poeme" de Vasile Bele

Evlavie și muze

            Pe Vasile Bele, autorul volumului de versuri ,,7 zile – 7 poeme”, apărut zilele acestea la Editura Risoprint, Cluj-Napoca, pag. 126, ISBN 978-973-53-0862-9, l-am cunoscut mai întâi în calitatea sa de culegător de folclor, după ce am parcurs cele două volume, ,,Poezia nunților pe Fisculaș”, publicate la Editura băimăreană ,,Zestrea”. Mă lega de el un hobby pe care l-am practicat peste un sfert de veac – stărostitul și lăutăria. Am recunoscut în cărțile sale, orații pe care le știam din propria copilărie, învățate de la regretatul meu tată, Vasile, el însuși un staroste și diac de biserică vestit în tot Chioarul și Fisculașul.

Ulterior ne-am cunoscut personal. Astăzi, mărturisesc că sunt unul dintre cei care-l apreciază pentru tot ce face întru propășirea culturii populare și nu numai, din această zonă. Vorbind despre volumul de versuri pe care îl lansează, afirmăm de la început că este unul original. Poetul, pentru că vorbim în cazul lui Vasile Bele de un poet autentic, pleacă de la creștinism spre lirică. Poemele cuprinse în carte au un caracter eminamente livresc. Ele s elegitimează prin comentariul liric al unor versete biblice, cugetări ale Sfinților Părinți ai bisericii creștine, dar și ale unor personalități cu totul de excepție din  domeniile bisericii, filosofiei, științei, literaturii, artei, precum: Jean Jaques Rousseau, Bonaparte, Hugo, Socrate, Cicero, Seneca, Fericitul Augustin, La Bruiere, Galilei, Kant, sau românii dr. Paulescu ori Nicolae Iorga.

Simpla înșiruire aleatorie a acestor nume ilustrează o bibliografie vastă, pe care poetul  nu numai că a parcurs-o, însușindu-și-o la modul creștin, dar a și valorificat-o creativ. Volumul în sine, este o chemare la iubire, așa cum ne îndeamnă Fiul lui Dumnezeu, prin desăvârșirea legii celei noi, la bunătate, ierttarea față de semenii, milostenie, împăcare, la alungarea păcatului, a urii, a vrajbei, poftelor lumești, lăcomiei și a altor ispite pe care ni le propun îngerii cei răi, pe care Dumnezeu i-a alungat în Împărăția Întunericului.

De aici și tenta voit moralizatoare a poemelor. Precedate de câte un motto semnificativ și particularizant, fiecare din cele șapte capitole ale cărții se axează pe o componentă moral creștină. Versurile primului capitol ale cărții încep cu sintagma: ,,Câți oare ...?”. căreia i se atribuie cugetăriel poetului, de genul ,,... știu ale iubirii frumoase alei?”, ,,... trudesc amarnic zi de zi?”, ,,... știu de-a dragostei bucurie?”, ,,... mai înțeleg adevăratul sărut?”, ,,... mai înțeleg adevăratul sărut?”, ,,... mai înțeleg dorul și patima?”, ,,... mai iubesc ce este-mprejur?”, ,,... înțeleg al poetului vis?”, ,,... mai știu a se ruga?”, ,,... admiră al vieții val?”.

În poemul de marți, sintagma aleasă este ,,Mi-ar place ...!”, căruia i se dau sentințe morale, sociale, religioase, de genul ,,... dacă în lume totul ar fi cinstit!”, ,,... să nu mai trăiesc în păcat!”, ,,... dacă l-am ajuta pe cal ce greșește!”, ,,... dacă ar dispărea ura din noi!”, ,,... dacă apele limpezi ar fi mereu!”, ,,... dacă iubirea s-ar veșnici!”, ,,... dacă sărutul nu ar lipsi!”, ,,... să nu mai revină durerea-napoi!”, sau metafore de genul ,,... să aud liniștea cum sună!”.

Pentru miercuri, plecăm de la ,,Alungă din viața ta ...”, și continuă cu ura, dușmănia, nefericirea, până la ,,... tot ce înseamnă pustiu”, ,,...  amarul”, ,,... tot ce înseamnă pustiu”, ,,... tot ce e necaz”, ,,... tot ce înseamnă lipsă”, ,,... tot ce e nenoroc”, ,,... tot ce crezi că e rău”, ,,... tot ce e periculos”, ,,... tot ce e suspiciune”, ,,... tot ce e singurătate”, ,,... ce nu-ți e de folos”, ,,...tot ce e rău și trist”, sau ,,... ce nu-ți dă fericire”.

Pentru joi, sintagma de început este ,,În viață ...”, căreia i se adaugă ,,... să dărui multe flori”, ,,... să conjugăm verbul a iubi”, ,,... să nu ne urâm unul pe altul”, ,,... să nu ne judecăm”, ,,... cinstit să ne știm comporta”, ,,... ar trebui iubirea s-o știm defini”, ,,... totul să fie cinstit și respectat”, ,,... ar trebui să nu fim zgârciți”, ,,... n-ar trebui poemul să fie trădat”.

,,Sunt trist ...” este motto-ul pentru ziua de vineri. Iar tristețea vine din fapte, ca: ,,... după a mea tinerețe”, ,,... a mă ruga nu mai știu”, ,,...de mult n-am mai zâmbit”, ,,... și n-am nicio bucurie”, ,,... de a lumii trădare”, ,,... și liniște în suflet nu mai am”, ,,... pentru că suntem cuprinși de nevoi”, ,,... când mă cândesc la bătrânețe”, ,,... că sufeltu-mi rătăcește-n pustiu”, ,,... și Dumnezeu cred că m-a uitat”.

Detectăm în acest capitol, ori în această zi, ceva din îndoiala apostolilor, dar și a tânărului călugăr Arghezi, care se zbătea, ,,între neputință și tăgadă”. Această frământare lăuntrică o găsim și-n motto-ul poemului de sâmbătă: ,,Cu ce-s de vină ...?”. Sentințele și motivele de autoculpabilizare sunt diverse și accesează domeniile cele mai diverse, ca lipsa de recunoaștere, marginalizarea, tulburarea, îndoiala, trăirea în păcat. ,,... că nu ne știm prețui?”, ,,... că nu sunt strigat?”, ,,... că nu mai știm iubi?”, ,,... de frigul din casă?”, ,,... că merg spre bătrânețe?”, ,,... că mor cerșetori?”, ,,... că toți ne urâm?”, ,,... de tinerețea cea trecută?”, ,,... de-a lumii supărare?”, ,,... că am păcătuit?”, ,,... că nu există iubire?”.

În fine, poemul închinat zilei de duminică se circumscriu sintagmei ,,Măcar în zi de sărbătoare ...”, căreia i se adaugă aceleași îndemnuri creștine de genul ,,... să mergem la sfânta împăcare”, ,,... să nu-i uităm pe părinți”, ,,... să aprindem lumânare”, ,,... să întindem mâna frățește”, ,,...să nu uităm de frați”, ,,... să zicem rugăciune”, ,,... să uităm de amar”, ,,... să fie altcumva”, ,,... urât să nu vorbim”, ,,... un ceas să ne iubim”, ,,... să nu trăim degeaba”, ,,... să nu facem păcate”, ,,... să vezi de ai grești”, ,,... să nu te porți ciudat”.

Condiția poetului, a creatorului de frumuseți spirituale în general, este laitmotivul care se găsește în poemele din aproape fiecare capitol. Sub aspect prozodic, prin felul în care a fost gândită și alcătuită cartea, s-au impus construcțiile concentrate, maximum două strofe, care trebuiau să cuprindă un segment din opțiunea morală propusă.

Nu discutăm în paginile cărții despre inovații la nivelul textului, despre mijloace stilistice cu totul originale. Dimpotrivă, așa cum am afirmat avem versul sentință, de factură clasică, cu ritm și rimă, nu întotdeauna ferit de locul comun, determinat probabil și de înclinația poetului spre oralitate, model luat din literartura populară.

Am luat cunoștință și despre alte poeme ale autorului, de genul  poeziilor în formă fixă, cu predilecție sonete, de lirica sentimentală închinată femeii și mamei în special, de un volum aflat în pregătire și toate converg spre poezia în formă clasică.

De altfel, în însemnările  de pe blogul personal, autorul mărturisea că îi ,,este groază de imensa cantitate de maculatură care se scrie și se publică peste tot în ultima vreme”. Se referea desigur la poezia abstractă, incifrată, care nu te lasă să o pătrunzi fie pentru că este prea savantă, fie că nu are conținut.

Cartea de față este certificatul de veritate că sub haina militară se poate ascunde și un suflet sensibil, capabil să se ridice dincolo de cenușiul sau rigorile vieții de cazarmă. De aceea, el poate apărea uneori atipic, iar noi, ceilalți, trebuie să-l înțelegem, să-l iertăm și să ne bucurăm că între noi există un creator de literatură.pentru că, vorba latinului, ,,verba volant, scripta manet!”.

Dragomir IGNAT

Baia Mare, 28 martie 2013