ROMA – între memorie, generozitate și construcție
culturală
Dacă vrem să
înțelegem cu adevărat revista ROMA, nr. 12, 13, 14 (2025–2026), 466 de pagini,
Baia Sprie, revistă de cultură și educație, editată de Editura Cetatea Romei,
care este o publicație substanțială, născută dintr-o voință culturală, nu
trebuie să analizăm numai produsul finit. Trebuie să
încercăm să înțelegem omul care se află în spatele produsului, Nicoară Mihali,
un „Don Quijote” al zilelor noastre, al culturii (nu în sensul vulgar al
„omului care se luptă cu morile de vânt”, ci în sensul mai profund al lui Don
Quijote: omul care refuză să accepte că lumea reală este suficientă și care
încearcă să o transforme printr-un ideal cultural).Nu mi se pare deloc o
metaforă gratuită pentru Nicoară Mihali. Ba chiar cred că ar putea deveni o
cheie de lectură pentru înțelegerea revistei.La Mihali se vede foarte clar
această energie de a aduna în jurul revistei oameni, texte, istorii, memorii,
scriitori, artiști, personaje și locuri. Numărul este enorm tocmai pentru că
pare să existe în spatele lui o voință de a nu lăsa nimic să dispară. Eminescu,
Eliade, Pârvan, Iancu, Corlaciu, Marian Ilea, Maramureșul, Baia Sprie, Roma,
memoria personală, folclorul – toate intră în aceeași construcție. Cuprinsul
confirmă această extraordinară amplitudine.Nu revista îl transformă pe Mihali
în Don Quijote, ci viziunea lui asupra
culturii se proiectează asupra revistei. Revista devine, într-un anumit
sens, expresia materială a acestei atitudini: refuzul resemnării, refuzul ideii
că lumea culturală existentă este suficientă și încercarea de a construi, prin
acumulare și dialog, o lume mai bogată decât cea dată.Iar aici apare o nuanță
importantă: Don Quijote nu este un simplu idealist care nu vede realitatea. El
vede lumea, dar refuză să-i accepte limitele ca fiind definitive. Exact această
distanță dintre realitatea existentă
și realitatea posibilă mi se pare
relevantă pentru Mihali,care are ceva din încăpățânarea idealistă a cavalerului
lui Cervantes: refuză să considere inevitabilă dispariția unor memorii,
marginalizarea unor autori sau pierderea unor documente. Dar există o diferență
esențială. Don Quijote se luptă cu morile de vânt. Mihali lasă în urmă o
bibliotecă.
În cazul revistei,
această atitudine produce câteva lucruri pe care deja le putem observa:o extraordinară deschidere tematică:
filosofie, teologie, folclor, muzică, interviu, proză etc.;o tendință de recuperare: oameni, texte, memorii și valori care
altfel ar putea rămâne marginale;o voință
de a pune în dialog lumi diferite, nu de a construi o revistă specializată
într-un singur domeniu;și, inevitabil, o
anumită lipsă de disciplină a selecției.Aici cred că vom ajunge la una
dintre observațiile cele mai interesante ale evaluării noastre:ceea ce
constituie forța vitală a revistei reprezintă, în același timp, principala ei
vulnerabilitate editorială.Dacă Mihali ar fi un editor purist, extrem de
selectiv, revista probabil ar fi mai coerentă și mai „elegantă” cu autorii, dar
n-ar mai avea aceeași energie. Ar pierde tocmai ceva din spiritul ei de
aventură culturală.În schimb, în forma actuală, uneori ai senzația că redactorul-șef
spune: „Acest om are ceva de spus. Să-i facem loc.” Și asta explică probabil de
ce găsim în același număr texte tematice și de valoare foarte diferită.
Prin urmare, ROMA
este mai puțin o revistă construită după un canon editorial strict și mai mult
o revistă construită după o viziune culturală.Iar viziunea aceea poartă
amprenta lui Nicoară Mihali.Mai există un fapt esențial: Mihali duce revista
aproape singur, caută colaboratori, strânge materialele, ține legătura cu
autorii și, pe deasupra, găsește bani pentru tipărire, atunci trebuie să
judecăm rezultatul și în raport cu această realitate. Nu este același lucru să
editezi o revistă într-o instituție cu redacție, buget, secretariat, corector,
tehnoredactor și finanțare sigură și să faci o revistă printr-o formă de
voluntariat cultural personal.Generozitatea lui Mihali nu este doar o trăsătură
personală; ea devine un principiu editorial. El nu construiește revista pornind
de la întrebarea „ce pot elimina?”, ci mai degrabă de la „ce merită salvat,
adus la lumină, pus în circulație?”. De aici și extraordinara ei diversitate.
Într-un fel,
revista poartă amprenta omului care o face: Mihali nu vrea să lase cultura să
se micșoreze. Adună oameni, texte, amintiri, teme, istorii, chiar și lucruri
care poate, într-o redacție mai instituționalizată, ar fi fost respinse. Și
tocmai de aceea comparația cu Don Quijote este atât de potrivită.
Dar există aici o
frumusețe a „nebuniei” lui Don Quijote: el continuă să creadă într-o lume care
merită construită, chiar atunci când realitatea îi oferă motive să renunțe.Iar
faptul că Mihali găsește bani pentru tipărire, adună materialele și ține
revista în viață schimbă și mai mult perspectiva. Nu vorbim despre un editor care
administrează comod o resursă instituțională, ci despre un om care pune energie
personală într-un proiect cultural în care crede.Generozitatea editorială a lui
Mihali este una dintre marile calități ale revistei ROMA.
Prima impresie pe
care o lasă ROMA este aceea a unei reviste care nu vrea să se închidă într-o
definiție îngustă a culturii.Chiar cuprinsul este revelator. Revista pornește
de la Marco Polo și Drumul Mătăsii, trece prin Benedict Corlaciu, Eminescu,
Eliade și Pârvan, intră apoi într-un amplu dosar Iancu, continuă cu istorie,
călătorii și film documentar, iar mai departe ajunge la critica literară.
Așadar, nu avem o
revistă de literatură în sens strict, nici una academică, nici una exclusiv
istorică. Avem o revistă culturală de largă respirație, construită prin
juxtapunerea mai multor forme de expresie și de recuperare culturală.Și tocmai
aici cred că se află prima ei particularitate.Revista are, evident, o puternică
matrice maramureșeană. Se vede din tematică, din autori, din referințele la Baia
Sprie, Borșa, Moisei, Maramureș, din interesul pentru memoria locului.Dar
ambiția ei nu este provincială.Titlurile din primele pagini sunt deja
sugestive: Marco Polo, Drumul Mătăsii, Roma, Eminescu, Eliade, Pârvan, Iancu și
Viena.Cu alte cuvinte, Maramureșul este punctul de plecare, nu limita
orizontului.Și acesta este, cred, unul dintre meritele revistei: ea încearcă să
transforme un spațiu cultural local într-un punct de observație asupra culturii
române și europene. ROMA pare să oscileze între două modele:revista culturală personală și revista culturală cu ambiție
cvasi-enciclopedică.Prima îi dă personalitate.A doua îi dă amploare.Dar
între ele există o tensiune: cu cât revista încearcă să cuprindă mai mult, cu
atât devine mai dificil să păstreze aceeași intensitate valorică în toate
componentele.Nu aș numi aceasta un defect. Este mai degrabă prețul propriei
sale formule.Și tocmai aici trebuie să fim generoși cu Mihali: dacă revista ar
fi fost concepută ca o publicație academică specializată, am putea cere o altă
disciplină. Dar ROMA pare să-și fi asumat deliberat această deschidere
largă.Mai există ceva ce mi se pare imposibil de ignorat: Mihali este
omniprezent în revistă.Nu doar ca redactor sau coordonator, ci ca autor: Marco
Polo, prima femeie jurnalist din România, Eminescu și Maramureșul, Eliade,
Iancu, filmul documentar, apoi critica literară și alte numeroase
contribuții.Într-o revistă instituțională, acest lucru ar putea fi privit ca o
problemă.În ROMA, eu cred că trebuie privit mai întâi ca semn al caracterului
personal al proiectului.Revista nu este o instituție care publică periodic un
număr.Este, într-o măsură considerabilă, proiectul cultural al unui om care își
pune energia, timpul și relațiile în slujba unei idei. Aici observația despre
generozitatea lui Mihali devine fundamentală.Dacă ar trebui să definesc
identitatea revistei într-o singură frază, aș spune:ROMA este o revistă
culturală de largă respirație, cu matrice maramureșeană și deschidere
românească și europeană, construită în jurul unei voințe personale de
recuperare, punere în dialog și conservare a valorilor culturale.Iar dacă ar
trebui să-i definesc forța și vulnerabilitatea printr-o singură pereche de
cuvinte:generozitatea este forța ei; aceeași generozitate poate deveni, uneori,
vulnerabilitatea filtrului editorial.
În ceea ce privește
structura și arhitectura numărului,
aici lucrurile devin mai interesante decât ce pot sugera simpla cifră de 466 de
pagini.Prima concluzie a mea este că ROMA nu este o revistă fără structură.
Dimpotrivă, există o arhitectură recognoscibilă și, în linii mari, bine
gândită. Problema este alta: arhitectura este foarte largă și uneori elastică,
pentru că revista încearcă să cuprindă aproape tot ceea ce Mihali consideră
relevant cultural.
Un lucru foarte
bun: revista este construită pe dosare. Asta mi se pare una dintre calitățile
ei editoriale.Nu avem doar o succesiune de articole independente, ci grupări
tematice.De pildă, secțiunea dedicată lui Eminescu începe cu „Eminescu și
Maramureșul”, continuă cu „Portretul din scrisoare”, studiul lui N. Georgescu
și apoi cu cercetarea Ancăi Sîrghie despre școală ca instituție identitară în
publicistica eminesciană.La fel, „Cu Iancu la Viena” nu este un singur articol,
ci un mic dosar alcătuit din perspective diferite: istorie, dramă, ritual,
eveniment cultural, teatru și chiar o abordare în registru gastronomic-cultural
prin „Românii și șnițelul vienez”.Așadar, cuprinsul revistei ne aduce o
succesiune de nuclee tematice: „Editoriale”, apoi Benedict Corlaciu (dosarul
dedicat lui Benedict Corlaciu nu este doar comemorativ. Sunt publicate scrisori
către Ion Pop, cu un consistent context critic și biografic. Ion Pop pornește
de la propria corespondență cu Corlaciu și reconstruiește o întreagă atmosferă
intelectuală a generației ’40 și a grupării „Albatros”.Aici avem document
literar autentic, memorie literară și istorie literară în același timp.
Scrisorile însele au valoare documentară, iar publicarea lor justifică existența
unui dosar dedicat autorului, este unul dintre punctele tari ale revistei),
Eminescu (dosarul Eminescu este important, dar trebuie diferențiat. Secțiunea
Eminescu este amplă și bine reprezentată: Mihali, Antoniu Băliban, N. Georgescu,
Anca Sîrghie etc.Mi-a atras atenția în mod special studiul Anca Sîrghie despre
școala ca instituție identitară în publicistica lui Eminescu. Din fragmentul
consultat, este un text documentat, cu trimiteri precise la publicistica
eminesciană și cu o teză coerentă asupra relației dintre educație, moralitate
și identitate.Aici revista iese din zona de „revistă culturală locală” și intră
într-o zonă de publicistică intelectuală serioasă), Eliade, Pârvan, Iancu
(dosarul „Iancu” este foarte interesant. Aici avem ceva aproape de o
construcție monografică în interiorul revistei: mai multe perspective succesive
asupra lui Iancu), „Istorie și călătorii”, film documentar, critică literară
etc.
Această tehnică îi
dă revistei o formă de monografie fragmentară.Și mi se pare foarte potrivită
pentru spiritul lui Mihali: el nu doar publică un autor sau o temă, ci îi adună
în jurul ei pe mai mulți. Dosarele creează un efect de profunzime. Un cititor
poate intra în revistă printr-o temă și poate rămâne acolo.De exemplu, de la
Eminescu și Maramureș poate trece la documente, apoi la problematica
identității, iar de acolo la Eliade sau la Pârvan. Nu sunt simple compartimente
puse unul lângă altul.Există punți tematice: identitate, memorie, istorie,
călătorie, personalitate culturală.Acesta este un merit important.Și cred că
aici revista este mai inteligent construită decât ar putea părea la prima
vedere.Dar apare problema abundenței. După „Cu Iancu la Viena”, revista trece
în „Istorie și călătorii”, apoi la film documentar, critică literară,
filosofie/teologie, tineri scriitori, proză, interviuri etc.Aici apare
întrebarea: cât de mult poate cuprinde o singură revistă fără să-și dilueze
identitatea?Nu cred că răspunsul este „mai puțin”. Nu pentru ROMA.Cred că
răspunsul este „mai bine articulat”.Pentru că amplitudinea este parte din
farmecul ei. Să-i cerem lui Mihali să transforme ROMA într-o revistă austeră,
academică și perfect compartimentată ar însemna să-i cerem, într-un fel, să
renunțe la ceea ce o face ROMA.
Un aspect demn de
apreciat este trecerea de la „mare” la „local”. Poate începe cu Marco Polo și
Drumul Mătăsii, ajunge la Eminescu, Eliade și Pârvan, trece prin Viena și
Europa, iar apoi revine către Maramureș, Baia Sprie, oameni și istorii
locale.Acest balans este important.Localul nu este prezentat ca o lume închisă,
ci ca parte a unei lumi mai largi.Este, de fapt, una dintre cele mai frumoase
ambiții ale revistei.Unele nuclee/dosare au o coerență foarte puternică —
Corlaciu, Eminescu, Eliade, Iancu. Altele sunt mai degrabă categorii largi în
care pot intra materiale foarte diferite.„Istorie și călătorii”, de pildă, este
o umbrelă foarte generoasă. „Critică literară” adună, de asemenea, texte de
naturi diferite. Este o consecință a formulei revistei.ROMA nu are o arhitectură
„de sus în jos”.Nu pare că Mihali a pornit cu un plan rigid și apoi a căutat
materiale care să-l umple.Am mai degrabă impresia unei arhitecturi „de jos în
sus”:apar oameni, apar texte, se conturează teme, temele sunt grupate,
grupările devin dosare, dosarele alcătuiesc revista. Această impresie confirmă
ceea ce am numit generozitatea lui Mihali.El nu pare să construiască revista ca
pe o clădire în care fiecare cărămidă trebuie să intre într-un plan
prestabilit.Pare să construiască mai degrabă o casă mare în care încearcă să
facă loc cât mai multor oameni și povești.
Într-o revistă
construită de un om care adună materialele, caută autori, descoperă istorii și
încearcă să le ofere un spațiu de circulație, abundența este aproape
inevitabilă.Mai mult: uneori tocmai amploarea/abundența produce lucruri pe care
o revistă mai strictă nu le-ar produce.Dosarul Marian Ilea este un exemplu
foarte bun. Nu avem doar o prezentare biografică, ci interviu, evocări,
fragmente, perspective asupra scriitorului și asupra lumii sale maramureșene.
Iar Ilea însuși vorbește despre întreaga sa operă ca despre o lume unitară,
construită în jurul Desiștei și Medio-Montelui.Aici spațiul suplimentar nu este
risipit. El creează profunzime. Marian Ilea este, după mine, unul dintre cele
mai reușite „dosare”. Aici revista a avut o idee editorială bună: nu doar un
text despre scriitor, ci mai multe perspective — proză, interviuri, portret,
comentariu.Și interviul cu Ilea este foarte viu. Are voce, ironie, memorie,
oralitate. Unele răspunsuri chiar au literatură în ele, nu doar informație
despre literatură.De asemenea, textul lui Nicoară Mihali despre Ilea este
interesant tocmai prin caracterul lui personal și neconvențional. Aici însă
apare și întrebarea: unde se termină libertatea unei reviste culturale și unde
începe nevoia de exigență editorială?Pentru că unele pasaje sunt savuroase, dar
unele informații despre persoane reale sunt prezentate într-un registru foarte
liber. Pentru o publicație care aspiră la statut cultural, acesta este un
aspect ce merită discutat. Dar mi se pare foarte interesant că această
observație se potrivește chiar cu portretul lui Marian Ilea făcut în revistă.
Mihali îl descrie pe Ilea ca pe un om extrem de personal, ironic, necruțător cu
literatura liricoidă și patetică, greu de încadrat. Într-un fel, Mihali adună
în revistă tocmai lumea aceasta vie, contradictorie, imperfectă, nu o cultură
sterilizată pentru vitrina academică.În timp ce discutăm despre amploare, mă
gândesc la chiar ceea ce spune Marian Ilea despre propria lui operă: că textele
sale despre Maramureș nu sunt texte izolate, ci alcătuiesc împreună o lume.Cred
că ceva asemănător se întâmplă și cu revista.Un articol poate părea modest. Dar
când îl citești în raport cu celelalte texte din jur, începe să capete o
funcție în ansamblu.Asta este un argument serios în favoarea celor 466 de
pagini. De aceea amploarea este un atu, nu un defect.
Zona în care
revista își demonstrează adevărata valoare este nivelul literar.Aici aș evita
de la început o eroare: să judecăm „literar” doar după cantitatea de poezie și
proză. În ROMA, literatura apare în mai multe forme: creație, critică,
memorialistică, interviu cu scriitori, document literar și recuperare de autori.Și,
privită astfel, secțiunea literară mi se pare mai consistentă decât ar putea
sugera caracterul foarte eterogen al revistei.Un prim merit: revista nu
confundă literatura cu simpla producție de texte. Este de apreciat că
literatura nu este tratată doar prin publicarea unor poezii sau proze.Există,
de exemplu, scrisorile lui Benedict Corlaciu către Ion Pop, care au o evidentă
valoare documentară și literară.Există apoi studiile de critică literară, între
care cele semnate de Delia Muntean(printre altele despre Ileana Ursu, unde
poezia este analizată în relație cu universul biografic și cultural al
autoarei, cu evoluția operei și cu receptarea ei în spațiul românesc și
sârbesc). Este important: ROMA încearcă să construiască un context al
literaturii, nu doar să-i ofere un loc de expunere.Marian Ilea este, fără
îndoială, unul dintre punctele literare forte. Aici cred că revista face o
alegere foarte inspirată.Dosarul Ilea nu este unul ornamental. El are
consistență: biografie literară, două interviuri, un text despre scriitor,
„Mașina de scris”, „Marian Ilea, povestașul moroșan”, apoi proză și texte
critice despre opera sa.Mai mult, interviurile sunt vii. Ilea vorbește despre
scris, despre generația sa, despre Maramureș, despre Desiștea și Medio-Monte și
despre raportul dintre jurnalism și literatură.Iar aici revista beneficiază de
ceva ce nu poate fi fabricat editorial: vocea autorului.Când Ilea spune că este
„autor de povești” și că ar vrea ca interviul însuși „să iasă ca o poveste”,
avem deja în față un scriitor care își asumă foarte limpede propria poetică.Și
cred că aici trebuie să facem o observație mai subtilă: Mihali nu îl prezintă
pe Ilea doar ca pe „un scriitor din Baia Sprie”.Îl introduce într-o genealogie
mai largă a literaturii maramureșene și îi construiește o imagine de autor cu
univers propriu.Asta este, de fapt, una dintre marile calități ale revistei: nu
provincializează literatura locală.Când despre Ilea se vorbește despre
Medio-Monte, Desiștea, despre un spațiu literar comparabil prin funcția sa
mitică cu alte toposuri consacrate, revista încearcă să spună: acest univers
local poate avea semnificație literară dincolo de granițele locului.Critica
literară ridică nivelul revistei. Există texte care depășesc simpla prezentare
de carte și încearcă să formuleze interpretări.Un alt lucru important:
literatura este conectată la memorie. Aici ROMA are o amprentă foarte clară.În
revistă, literatura apare frecvent ca formă de conservare a unei lumi.Un lucru
care îmi place foarte mult: critica este generoasă. Critica din ROMA nu este o
critică demolatoare.Nu pare preocupată să demonstreze cât de slab este un
autor, ci mai ales să descopere ce poate fi valoros în opera lui.Asta poate
avea două consecințe.Cea bună: creează un climat cultural fertil. Autorii sunt
încurajați, cărțile sunt puse în circulație, iar cititorul este invitat să
descopere.Cea mai puțin bună: există riscul ca dimensiunea evaluativă a
criticii să fie uneori mai slabă decât dimensiunea interpretativă și
laudativă.Cu alte cuvinte:critica explică foarte bine de ce merită citit un
autor; uneori ne spune mai puțin de ce anumite lucruri din opera lui nu
funcționează.Dar, sincer, nu aș transforma această observație într-un reproș
sever. Ea este foarte coerentă cu spiritul general al revistei și, în
definitiv, cu acel Mihali pe care l-am numit noi „Don Quijote”.El adună și
salvează.Nu stă la poartă să spună cine merită să intre.Cred că trebuie făcută
o ușoară distincție între valoarea criticii și valoarea critică. ROMA are multă
valoare critică în sensul de interpretare, contextualizare, recuperare și
punere în valoare. Este ceva mai puțin evident câtă valoare critică există în
sensul de selecție severă, contestare, ierarhizare și judecată estetică.
Aceasta este o diferență subtilă, dar foarte importantă. Revista excelează mai
ales în prima.Critica literară din ROMA este mai degrabă o critică a
generozității decât una a excluderii: caută să descopere valoarea, să o explice
și să o pună în circulație.Asta este, simultan, farmecul și limita ei.
Nivelul istoric și
cultural — mi se pare chiar mai important pentru ROMA, pentru că acolo cred că
revista își găsește una dintre vocațiile sale cele mai autentice: recuperarea
memoriei și transformarea ei în cultură vie.Dacă literatura îi dă revistei o
parte din sensibilitate, istoria și cultura îi dau probabil coloana
vertebrală.Nu întâmplător, o secțiune foarte consistentă poartă chiar titlul
„Istorie și Călătorii”. Ea nu este însă o secțiune istorică în sens academic
strict. Este mai curând un spațiu în care istoria, memoria, geografia,
identitatea și povestea se întâlnesc.Și aici apare foarte limpede marca lui
Mihali – Istoria ca memorie vie. Unul dintre lucrurile care impresionează este
că revista nu tratează trecutul ca pe un inventar de date.În materialele despre
Maramureș, trecutul este adus în prezent prin oameni, locuri, documente,
legende și istorii locale.De pildă, textul despre Borșa recuperează o descriere
veche a localității, cu populație, așezare, drumuri, relații sociale și chiar
observații despre comportamentul locuitorilor.Asta are o valoare aparte: un
asemenea document nu este doar „istorie”; este memorie socială.Iar când revista
îl publică, nu face numai operațiunea de informare. Face una de salvare a unei
imagini despre o lume care nu mai există în aceeași formă.Aici se potrivește
perfect filosofia lui Mihali: să nu lase lucrurile să dispară.Maramureșul este
privit din interior, dar și din exterior. Un alt merit este că revista nu se
mulțumește să vorbească despre Maramureș prin ceea ce știe contemporaneitatea
despre el.Ea caută surse istorice, documente, mărturii și perspective din
afară.Această perspectivă poate fi extrem de fertilă: un teritoriu ajunge să se
vadă pe sine și prin ochii călătorului, istoricului, administratorului sau cercetătorului
din altă epocă.Este, de fapt, o metodă bună de recuperare identitară.Istoria
mare intră în istoria locului. Aici ROMA face ceva foarte
interesant.Maramureșul nu este tratat ca o insulă.În paginile dedicate
Transilvaniei de Nord și Maramureșului apar chestiuni legate de administrația
sovietică, guvernul Petru Groza și problema revenirii Transilvaniei de Nord la
administrația românească.Astfel, istoria locală este pusă în relație cu istoria
geopolitică.Aceasta este o calitate importantă, pentru că o cultură locală
devine cu adevărat relevantă atunci când înțelege și forțele istorice mai largi
care au modelat-o.Un alt merit: diversitatea subiectelor istorice. „Istorie și
Călătorii” nu se limitează la evenimente politice.Avem, de exemplu, istoria
pădurii, silvicultura, legislația forestieră, vânătoarea și raportul dintre om
și natură. Sunt urmărite inclusiv evoluții legislative din secolele XVIII–XIX
și începutul secolului XX.Într-un alt material sunt prezentate regulamentele de
vânătoare din epoca habsburgică și modificările lor succesive.Poate că, într-o
revistă academică specializată, aceste materiale ar trebui încadrate și
documentate altfel.Dar în ROMA ele au o funcție culturală foarte clară:arată
cum se construiește o civilizație din relația omului cu teritoriul.Unele
materiale istorice au mai degrabă caracter eseistic-documentar decât de
cercetare istorică propriu-zisă. Asta nu le anulează valoarea, dar trebuie să
știm ce sunt.Un text poate fi:cercetare istorică;eseu istoric;popularizare documentată;recuperare
de document;memorialistică;poveste culturală.Nu trebuie să le cerem tuturor
aceeași rigoare academică.
Am greși dacă am
judeca un text de popularizare cu criteriile unui studiu științific, dar nici
revista nu lasă impresia că un eseu documentar este echivalent cu o cercetare istorică
specializată.
În unele texte
istorice și culturale, revista nu este neutră în sensul rece al
cuvântului.Există preocupări explicite pentru identitate, românitate, religie,
continuitate, memorie națională și raportarea României la Europa.De exemplu,
într-unul dintre materialele despre Eliade și generația sa apare explicit
problematica relației dintre românitate și ortodoxie și polemica dintre Gândirea și Viața Românească.Nu judeăm aceste poziționări. Important este să
observăm că revista nu se prezintă ca o publicație fără profil axiologic.Are
valori.Are o anumită idee despre cultură.Are o anumită idee despre identitate.
Este foarte important să recunoaștem acest lucru.Pentru că ceea ce face Mihali
nu este doar:„să publicăm istorie.”Este mai degrabă:„să nu lăsăm istoria să fie
uitată.”Și între cele două afirmații există o diferență enormă.Prima este o
sarcină editorială.A doua este aproape o misiune culturală.De aici vin probabil
și excesele, dar tot de aici vine și energia revistei.Dacă Mihali ar fi fost un
editor strict pragmatic, probabil ROMA ar fi fost mai subțire, mai ordonată și
mai puțin vulnerabilă.Dar poate că nici nu ar fi existat această revistă în
forma ei actuală.În ROMA Există și cercetare reală. Cel mai convingător
exemplu, dintre cele pe care le-am relevat, este studiul despre Vasile
Pârvan.Textul lui Claudiu Holdiș nu se limitează la o biografie sau la o
evocare. Autorul pune în discuție concepția istorică și filosofică a lui
Pârvan, urmărește receptarea lui și îl confruntă cu Eugen Lovinescu, George
Călinescu, Alexandru Zub, Alexandru Constantinescu ș.a.Mai important, aparatul
bibliografic este prezent și funcțional: apar trimiteri la lucrări, pagini și
ediții concrete, de exemplu Vasile Pârvan, Idei
și fapte istorice, Alexandru Zub,Vasile
Pârvan. Dilemele unui istoric, studiul lui Alexandru Constantinescu, Vasile Pârvan, filosof al istorieieetc.Aici
putem vorbi fără ezitare despre un demers cu pretenție academică reală.În
studiul despre Pârvan mi-a atras atenția chiar felul în care sunt prezentate
opiniile contradictorii.Nu este construit un portret unilateral. Apar Lovinescu
și criticile lui dure, apoi Călinescu, iar ulterior sunt urmărite schimbările
de perspectivă ale lui Lovinescu.Aceasta este o calitate academică
importantă:nu-l transformi pe autor într-o icoană și nu ascunzi polemica din
jurul lui.Mai mult, textul citează surse diferite și lasă să se vadă că
problema lui Pârvan este una controversată.
Aici ROMA este la
un nivel intelectual considerabil.
Numărul pune alături scriitori, critici, istorici,
profesori universitari, filosofi, teologi, jurnaliști, artiști și
cercetători.Numai în zona de interviuri apar Varujan Vosganian, Jonathan
Franzen, Gabriela Adameșteanu, Cristian Sandu, Ladislau Roth, Paula Hriscu,
Cristina Șoloc și Nicoară Mihali.Iar secțiunea „Tineri Scriitori” introduce o
altă generație și o altă sensibilitate.Așadar, revista nu este construită
exclusiv în jurul unei generații sau al unui singur cerc cultural.Și asta este
un merit.Există și o diversitate de registre – nu autorii sunt diferiți, ci și
modurile de a scrie.Avem:studiu;eseu;critică literară;interviu;memorialistică;proză;poezie;folclor;istorie;teologie;jurnalism
cultural.În aceeași zonă a revistei putem trece de la „Filosofie/Teologie” la
„Tineri Scriitori”, apoi la dosarul Marian Ilea și la proză.Este o diversitate
foarte mare.Și aici începe să se confirme că Mihali nu construiește o revistă
după un singur model disciplinar.Și mai există ceva: dialogul generațiilor.
Prezența tinerilor scriitori lângă autori consacrați este una dintre cele mai
sănătoase componente ale revistei.Nu avem doar patrimoniu și memorie.Avem și
continuitate.Iar acest lucru se potrivește extraordinar de bine cu ideea
noastră inițială despre Mihali.Un Don Quijote cultural nu doar apără trecutul.
Încearcă să pregătească și viitorul.Faptul că revista acordă spațiu tinerilor
și chiar urmărește experiențe de scriere creativă arată că Mihali nu privește
literatura doar ca pe un patrimoniu de conservat.Asta schimbă puțin imaginea
revistei.Nu este doar „revista memoriei”.
Este și o revistă
care încearcă să creeze continuitate culturală.
ROMA nu încearcă să
fie o revistă „de lux”, deși e de un rafinament vizual deosebit. Este o
publicație culturală construită cu mijloace relativ simple, dar cu o identitate
vizuală suficient de clară pentru a fi recognoscibilă.În caseta redacțională
sunt precizate explicit responsabilitățile: tehnoredactarea este semnată de Ada
Fonai. Coperta I este atribuită Mariei Vid, iar coperta IV lui Ioan
Marchiș.Asta este important: revista nu este rezultatul unei improvizații
complet anonime. Există o asumare editorială și tehnică (paginarea și
delimitarea secțiunilor permit cititorului să se orienteze relativ ușor).Coperta
are personalitate. Alegerea unei imagini de Maria Vid pentru coperta I și a
unui desen de Ioan Marchiș pentru coperta IV arată că revista încearcă să-și
construiască o identitate artistică, nu doar să pună o fotografie și titlul
publicației.Și alegerea este coerentă cu profilul revistei: literatura și
cultura sunt puse în relație cu artele vizuale.Nu este un detaliu minor.O
revistă culturală trebuie să fie și un obiect cultural, nu doar un suport pentru
texte.Nu cred că ROMA are nevoie de o schimbare radicală de
imagine.Dimpotrivă.Ar trebui păstrată sobrietatea ei, dar rafinate câteva
lucruri:mai mult spațiu alb în pagină;diferențiere mai accentuată între titlu,
subtitlu și corpul textului;o mai bună alternare între pagini dense și pagini
de respirație;folosirea mai consecventă a fotografiilor și documentelor ca
elemente editoriale;eventual, o identitate grafică distinctă pentru marile
dosare.Asta ar face revista mai ușor de parcurs fără să-i schimbe caracterul.Trebuie
remarcat: revista are un avantaj pe care nu trebuie să-l piardă – nu este
comercială.Nu simți o preocupare obsesivă pentru efect vizual, pentru „ambalaj”
sau pentru transformarea revistei într-un obiect glossy.ROMA trebuie să rămână
o revistă de cultură, nu un album publicitar.
În final trebuie să menționăm că Mihali nu inventează
neapărat obiectele culturale pe care le publică. El inventează, mai degrabă,
relațiile dintre ele.Și asta este foarte valoros.Pentru că o cultură nu este
alcătuită numai din opere.Este alcătuită și din relațiile pe care le construim
între opere, oameni, generații și memorii.Aici revista devine mai mult decât o
colecție de texte.Devine un loc de întâlnire.Acum comparația cu Don Quijote mi
se pare chiar mai potrivită decât la început.Don Quijote este ridicol numai dacă
acceptăm că lumea așa cum este ea trebuie acceptată ca definitivă.Mihali pare
să refuze tocmai acest lucru.El vede lucruri pe care alții le consideră poate
prea mici, prea vechi, prea locale, prea uitate și spune:„Nu. Și asta merită
păstrat.”Apoi caută oamenii, adună textele, găsește bani pentru tipar,
construiește numărul și îl pune în mâna cititorului.Aici generozitatea lui nu
mai este doar o trăsătură de caracter.Devine metodă editorială.Aici începe să
se contureze adevărata justificare a existenței revistei.Nu doar „are texte
bune”.Nu doar „are autori importanți”. Revista face să existe un spațiu
cultural care, fără ea, ar fi mai sărac.ROMA nu este doar o publicație despre
cultură, ci încearcă să funcționeze ca un mic centru cultural în sine.Dimensiunea
revistei este ea însăși un indicator. Asta ne spune ceva despre ambiția
editorială și capacitatea de producție.Nu avem de-a face cu o broșură
ocazională de câteva zeci de pagini.Este un proiect editorial de mare
amploare.Dacă revista dorește să-și consolideze impactul, următorul pas nu este
neapărat să publice și mai mult.Are deja foarte mult conținut.Următorul pas ar
fi să-și construiască mai bine circulația:o arhivă digitală coerentă;indexarea
numerelor;un site actualizat; posibilitatea de căutare în articole;o distribuție mai
sistematică în biblioteci și instituții culturale;promovarea articolelor
individuale;eventual, o formă de acces digital pentru diaspora.Aici revista ar
putea transforma bogăția acumulată în patrimoniu cultural accesibil.Și ar fi păcat
să nu facă acest pas. Toate cele pentru că ROMA a depășit deja condiția unei
reviste strict locale și funcționează ca o platformă culturală care leagă
Maramureșul de alte spații românești și de diaspora. Dacă există însă un
domeniu în care revista își poate multiplica decisiv influența, acesta este
circulația și valorificarea digitală a patrimoniului pe care l-a acumulat.Într-o
epocă în care multe proiecte culturale se nasc din calcule de eficiență, ROMA
se naște dintr-o convingere.Convingerea că anumite lucruri merită să existe
chiar și atunci când nu sunt profitabile, la modă sau ușor de susținut.
După 400–500 de
pagini, după atâtea teme, autori și genuri, (vizavi de coerența editorială și
identitatea revistei,se impune o întrebare simplă, dar deloc ușoară) mai simți
că toate aparțin aceleiași reviste?În cazul ROMA, răspunsul meu este DA.Și
acesta este un merit mai mare decât pare.Diversitatea nu distruge identitatea. Am
văzut că revista publică literatură, istorie, filosofie, teologie, folclor, documente,
interviuri, memorialistică și arte.O asemenea diversitate poate produce foarte
ușor o publicație de tip „revistă-almanah”, în care textele sunt bune separat,
dar nu există o idee care să le lege.ROMA evită în bună măsură acest
pericol.Există câteva nuclee tematice care revin constant:memorie – identitate
– cultură română – Maramureș – literatură – recuperare – educație –
diaspora.Acestea funcționează ca niște fire care traversează numărul.Pentru că
revista are un autor-editor cu o viziune foarte puternică, există un centru de
gravitație.Chiar și atunci când materialele sunt foarte diferite, ele par să
treacă prin aceeași sensibilitate editorială.Și aici revenim la paradoxul
amintit mai sus: personalizarea revistei este simultan vulnerabilitatea și
liantul ei.Fără Mihali, probabil că revista ar fi mai ordonată.Dar este foarte
posibil să fie și mai puțin vie.Ce aș schimba? Nu aș cere o schimbare de
profil.Aș cere doar o ierarhizare mai fermă.De exemplu:un dosar central foarte
clar;câteva secțiuni majore;texte secundare mai scurte;delimitări vizuale mai
ferme;o introducere editorială care să explice arhitectura numărului.Cu alte
cuvinte:mai puțină acumulare, mai multă compoziție.Dar aceasta este o
observație de rafinare, nu o problemă structurală.
Aceasta este,
poate, imaginea cea mai exactă a proiectului său.Cred că aici Mihali ar trebui
să facă un pas decisiv.Dacă mi-ar cere mie un sfat i-aș spune:„Ai demonstrat că
poți face revista. Acum trebuie să demonstrezi că poți face revista să continue
și fără ca totul să depindă de tine.”Asta ar fi, după mine, următoarea mare
etapă. Nu mai multă cantitate. Nu neapărat mai multe pagini. Nu încă un volum de
500 de pagini. Ci instituționalizarea discretă a proiectului. Să transforme
energia personală în structură. ROMA a demonstrat că poate supraviețui;
următoarea provocare este să demonstreze că poate deveni durabilă.O cultură nu
poate depinde veșnic de un singur „cavaler rătăcitor”.La un moment dat, trebuie
să apară și ceilalți.Iar dacă Mihali reușește să-i transforme pe cei care
astăzi îl însoțesc în continuatori ai proiectului, atunci ROMA va fi făcut
saltul de la revista lui Nicoară Mihali la o instituție culturală care a fost
întemeiată de Nicoară Mihali. Aceasta este o diferență uriașă.Și aceasta este
diferența dintre un proiect personal și o instituție culturală.Dacă ROMA va
reuși să facă acest pas, atunci munca începută la Baia Sprie nu va rămâne doar
o aventură editorială curajoasă.Va deveni o parte durabilă a memoriei culturale
românești.
Autor: Nicu CIOBANU
