Schimbare la față nu începe pe chip, ci în inimă

În șirul marilor sărbători ale anului bisericesc, 6 august – Schimbarea la Față a Domnului ocupă un loc aparte. Ea nu vorbește despre o minune săvârșită pentru alții, ci despre descoperirea, fie și pentru câteva clipe, a slavei dumnezeiești a lui Hristos. Dacă Duminicile de după Rusalii ne-au purtat pas cu pas prin minunile Sale, Schimbarea la Față ne arată cine este, cu adevărat, cel care le săvârșește.

Sunt sărbători care ne cheamă să ne amintim un eveniment din trecut și sunt sărbători care ne invită să privim dincolo de hotarele lumii văzute. Schimbarea la Față a Domnului face parte dintre acestea din urmă. Ea nu este doar evocarea unei întâmplări petrecute pe Muntele Tabor, ci o fereastră deschisă spre taina dumnezeirii lui Hristos și spre destinul la care este chemat omul.

Pe Tabor, muntele cel înalt, lumina nu mai seamănă cu cea de pe pământ. Nu e nici zor de zi, nici apus de foc, ci o strălucire dinlăuntrul veșniciei, o lumină necreată care arde, dar nu mistuie, care descoperă, dar nu rănește. Hristos, Domnul, se schimbă la față înaintea ucenicilor săi și pentru o clipă li se arată așa cum este: plin de slavă, Fiu al lui Dumnezeu, stăpân peste moarte și peste timp.

Evangheliile ne spun că Iisus i-a luat cu sine pe Petru, Iacov și Ioan și a urcat pe munte pentru rugăciune. Acolo, în timp ce se ruga, chipul lui s-a schimbat înaintea lor. Fața i-a strălucit ca soarele, iar hainele i s-au făcut albe ca lumina. Alături de el au apărut Moise și Ilie, simbolurile Legii și ale Proorocilor, vorbind despre împlinirea planului dumnezeiesc prin jertfa ce urma să aibă loc la Ierusalim.

Ucenicii au fost copleșiți de frumusețea acelei clipe. Petru, neștiind ce spune, a rostit cuvintele care au rămas peste veacuri: „Doamne, bine este nouă să fim aici.” Era glasul omului care, pentru o clipă, a gustat din frumusețea Împărăției lui Dumnezeu și nu mai dorea să se întoarcă în lumea obișnuită.

Dar momentul culminant nu este lumina, ci glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultați.” Este aceeași mărturie dumnezeiască rostită la Botezul Domnului, întărind credința apostolilor înaintea încercării supreme – Pătimirea și Crucea.

Schimbarea la Față nu înseamnă că Hristos a devenit altceva decât era. El nu s-a schimbat în ființa sa, ci le-a îngăduit ucenicilor să vadă ceea ce ochii omenești nu puteau cuprinde în mod obișnuit: slava dumnezeiască ascunsă sub smerenia firii omenești. Lumina Tabor-ului nu este o lumină a soarelui și nici o strălucire trecătoare, ci lumina necreată, aceeași lumină pe care sfinții o mărturisesc ca semn al prezenței lui Dumnezeu.

De aceea, această sărbătoare vorbește și despre chemarea omului. Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru întuneric, ci pentru lumină. Viața creștină nu este doar o luptă împotriva păcatului, ci un drum al prefacerii lăuntrice, al schimbării la față a inimii, prin rugăciune, iubire, iertare și împărtășirea cu harul lui Dumnezeu.

În tradiția românească, ziua de 6 august este înconjurată și de numeroase obiceiuri. În multe biserici sunt aduse și binecuvântate roadele verii – mai ales strugurii -, ca semn al recunoștinței pentru darurile primite. Este un gest simplu, dar profund. Omul întoarce lui Dumnezeu primul rod al muncii sale, mărturisind că toate vin din mâna Creatorului.

Schimbarea la Față este, astfel, și o sărbătoare a speranței. Ea vestește că suferința nu are ultimul cuvânt, că după Cruce urmează Învierea, iar după întuneric răsare lumina. Apostolii au coborât de pe Tabor pentru a merge spre Ierusalim, spre încercările care îi așteptau, dar au purtat în suflet amintirea acelei lumini. Ea le-a dat puterea de a nu se clătina atunci când aveau să-l vadă pe Hristos răstignit.

Poate că fiecare om are nevoie de propriul său Tabor. Un moment de liniște, de rugăciune, de întâlnire sinceră cu Dumnezeu, din care să coboare mai puternic, mai împăcat și mai luminos. Pentru că adevărata schimbare la față nu începe pe chip, ci în inimă. Iar atunci când inima se umple de lumină, întreaga viață capătă un alt înțeles.

Schimbarea la Față nu este doar o sărbătoare din calendar. Este chemarea noastră la transfigurare. Să ne desprindem de fața lumii și să îmbrăcăm chipul cel nou al harului. Să lăsăm în urmă întunericul inimii, temerile, patimile, neîncrederea – și să ne luminăm dinlăuntru, în tăcerea rugăciunii, în răbdare, în bunătate, în iertare.

Astăzi, nu putem să nu ne oprim. Nu putem să nu marcăm sărbătoarea. Este ziua în care ni se arată, tainic, că omul este chemat nu doar să trăiască, ci să strălucească. Că dincolo de durerile firii, ne așteaptă un Tabor al fiecăruia.

Să urcăm…

de Grigore Ciascai

  

„Schimbatu-Te-ai la Faţă în munte, Hristoase, Dumnezeule…”

 

Cuvintele din titlul articolului de faţă sunt primele din troparul sărbătorii de astăzi, Schimbarea la Faţă a Domnului. Acest tropar este o sinteză dogmatică a sensurilor teologice ale acestui praznic împărătesc. „Schimbatu-Te-ai la Faţă în munte, Hristoase, Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea. Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie.” Din acest tropar înţelegem că pe Tabor cei trei ucenici ai Domnului au avut bucuria de a vedea slava lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe cât au putut ei ca oameni în trup să înţeleagă şi să perceapă. Această vedere minunată a luminii taborice în care S-a schimbat la faţă Hristos Domnul au căutat-o toţi isihaştii din istoria Ortodoxiei şi au găsit-o prin asceză şi rugăciune. La vederea acestei lumini suntem şi noi chemaţi, mai ales că în finalul troparului acestei zile de sărbătoare ne rugăm ca lumina lui Hristos „cea pururea fiitoare” să ne „strălucească şi nouă, păcătoşilor”.

Părinţii Bisericii au stabilit serbarea Schimbării la Faţă a Domnului în ziua a şasea a ultimei luni din anul bisericesc, pentru a ne arăta că omul care a fost creat de Dumnezeu în ziua a şasea a creaţiei este chemat să ajungă la bucuria Raiului şi la întâlnirea cu Dumnezeu în lumina cea neînserată a Împărăţiei Sale nepieritoare. Această bucurie a Raiului o poate pregusta omul din lumea aceasta prin trăire isihastă.

Sărbătoarea are un conţinut eshatologic prin care omul este focalizat spre scopul existenţei sale, mântuirea. Pentru omul credincios, sfârşitul său şi sfârşitul lumii nu sunt privite cu frică, ci cu nădejdea vieţii veşnice pentru care s-a pegătit, deoarece scopul existenţei sale este să ajungă să se bucure cu sfinţii de „lumina pururea fiitoare” din Împărăţia lui Dumnezeu, de care s-au învrednicit „pe cât li se putea” Sfinţii Apostoli Petru, Iacov şi Ioan la Schimbarea la Faţă a Domnului.

Din paginile Sfintei Scripturi a Noului Testament ştim că la o săptămână după ce, „în părţile Cezareei lui Filip” (Matei 16, 13), Sfântul Apostol Petru, în numele tuturor ucenicilor Domnului, a mărturisit că Iisus din Nazaretul Galileei este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16), iar Mântuitorul a vestit pentru prima dată „că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze” (Matei 16, 21); Hristos Domnul i-a luat „cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă ­înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 1-2). După relatarea Sfântului ­E­van­ghelist Luca, Domnul S-a schimbat la faţă „pe când se ruga” (Luca 9, 29). De aici şi modelul pentru isihaşti ca prin rugăciune neîncetată să ajungă la vederea luminii Schimbării la Faţă a Domnului.

În „Muntele înalt”, Taborul, Mântuitorul, imediat după schimbarea Sa la faţă, stă de vorbă cu Moisie şi Ilie, „care, arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-L împlinească în Ierusalim” (Luca 9, 31). Prin acest dialog minunat se împlineşte aşteptarea mesianică a profeţilor Vechiului Testament. Moise şi Ilie reprezintă aşteptarea mesianică a poporului ales. Pe Tabor vin Moise şi Ilie, exponenţii de vază ai Vechiului Legământ, pentru a vorbi cu Hristos despre împlinirea aşteptării mesianice prin jertfa Lui de la Ierusalim. Prezenţa lor pe Tabor mărturiseşte că în ­Iisus Hristos se împlinesc toate profeţiile mesianice. Pentru cei trei Apostoli, prezenţa lui Moisie şi Ilie la minunea schimbării la faţă a Domnului este o confirmare că ­Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Pentru orice iudeu din epoca Mântuitorului, Moise şi Ilie erau personajele cele mai importante din istoria religioasă iudaică, oameni bineplăcuţi înainte lui Dumnezeu, care s-au învrednicit să-L vadă pe Domnul Savaot. Moise în rugul aprins care nu se mistuia (Ieşirea 3), iar Ilie în adiere de vânt (III Regi 19, 11-12). Deci, cei care s-au învrednicit să-L vadă pe Domnul vin acum să-L vadă pe Fiul lui Dumnezeu întrupat Care S-a schimbat la faţă, pentru a arăta ucenicilor slava Sa „pe cât li se putea”. Ei vin să vorbească cu Domnul pe Muntele Tabor la fel cum au făcut-o pe Muntele Sinai şi pe Muntele Horeb. Astfel, prin prezenţa lor, Taborul capătă valoare simbolică ca loc al teofaniilor, la fel ca Sinaiul şi Horebul. Pe Tabor, prin vederea slavei lui Hristos se vede împlinirea Legii date de Domnul pe Sinai lui Moise şi a tuturor profeţiilor mesianice prin prezenţa lui Ilie, profetul prin excelenţă, în mentalitatea iudaică.

Cei trei Apostoli sunt impresionaţi de minunea schimbării la faţă a Domnului şi de prezenţa lui Moise şi Ilie. Mai mult, ei sunt plini de bucurie, iar Petru mărturiseşte acest lucru prin propunerea care o face Mântuitorului Iisus Hristos: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una” (Matei 17, 4). Propunerea lui Petru ne duce cu gândul şi la modul de a trăi sărbătoarea corturilor de către iudei. El îşi exprimă bucuria acestui moment minunat prin construcţia a trei corturi, la fel cum făceau iudeii la această sărbătoare, exprimând astfel starea sa de fericire similar unei zile de sărbătoare. Pentru a vedea că minunea de pe Tabor nu este doar un moment de sărbătoare, ci este un eveniment teofanic, vine glasul Tatălui Care certifică din nou că Iisus Hristos este Fiul Său: „Iată un nor luminos i-a umbrit pe ei şi iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L» (Matei 17, 5). Norul luminos este semnul văzut al prezenţei lui Dumnezeu Tatăl, iar cuvintele rostite de El întăresc ceea ce a spus şi la momentul epifaniei de la Iordan din urmă cu trei ani, la momentul Botezului Domnului (Matei 3, 17). Prin cuvântul Tatălui primim încredinţarea că pe Iisus Hristos, Fiul Său „Cel iubit”, trebuie să-L ascultăm. Urmându-L pe Hristos, suntem pe calea către bucuria taborică a luminii Sale „cea pururea fiitoare”, care este fericirea drepţilor din Împărăţia cerurilor.

La această fericire suntem chemaţi şi noi astăzi prin această sărbătoare plină de bucurie isihastă şi nădejde eshatologică a vieţii veşnice în lumina cea neînserată a iubirii Preasfintei Treimi. Pentru aceasta şi noi mărturisim astăzi cântând condacul acestei zile de praznic binecuvântat: „În munte Te-ai schimbat la Faţă şi pe cât au putut ucenicii Tăi au văzut slava Ta, Hristoase, Dumnezeule, pentru ca, atunci când Te vor vedea răstignit, să înţeleagă pătimirea Ta cea de bunăvoie şi să propovăduiască lumii că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui”.

 

Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei – 06 Aug, 2021