Truda ca un scop în sine, nimănui nu-i face bine!

            Fiind o activitate conștientă (la drept vorbind însăși chintesența conștienței umane, căci ei i se datorează împlinirea și bucuria de-a trăi cu rost), firește că munca este inseparabilă de sensul existențial impus de către Atotputernic omului postadamic: „(...) blestemat este acuma pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ți scoți hrana din el în toate zilele vieții tale” (Genesa 3/17).

            Vasăzică o neîncetată suferință de la nașterea și până la moartea fiecărui om (suferința, marea descoperire a lui Buddha, dimpreună cu căile ce trebuie urmate pentru eliminarea ei), doar rar și pentru scurt timp întreruptă de acele satisfacții, pe care ne-am obișnuit să le închidem în vagul concept de fericire. Dar, deși fericirea nu-i decât un ideal pentru pământenii visători și căutători, respectiv o cruntă amăgire pentru apucătorii condamnați la neîmplinire, totuși, o omenire lipsită de visuri și iluzii ar fi un nonsens absolut...

            Firește, după cum în decursul istoriei lor pământenii s-au împărțit în stăpâni și sclavi, adică în oameni văzuți ca scop în sine (privilegiații) și oameni tratați ca mijloc (truditorii), tot astfel munca a fost privită în două chipuri diametral opuse: ca singurul mijloc de existență impus maselor oprimate de către sforarii (la noi ciocoii porecliți băieții deștepți) care știu prea bine că „Cine muncește n-are timp să facă bani”, așa că acționează în consecință; ca blestemul din care, este de părere Emil Cioran, omul stăpân doar pe capacitatea lui de efort fizic și/sau intelectual, a făcut o voluptate, cu convingerea transmisă din generație în generație de către Fr. Engels că „munca l-a creat pe om” și de către aproape toată suflarea că munca înnobilează.

            Opinia lui Cioran în această preadelicată chestiune este atât de diferită, încât negreșit că merită să fie cât mai des menționată, pentru că numai astfel ea poate fi înțeleasă de fiecare după puteri și apoi pusă în practică după împrejurări: „Munca susținută și neîncetată tâmpește, trivializează și impersonalizează”; „Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieșire din centrul ființei”; „Munca în exces dezumanizează, de aceea e imperativ să vedem munca cel mult ca pe un rău necesar, ce trebuie evitat sau scurtat ori de câte ori avem ocazia, dacă vrem să ne păstrăm integritatea fizică și sănătatea mintală”.

            Așadar, profundul și incomodul nostru compatriot trage semnalul de alarmă în legătură cu dezumanizarea generată de munca în exces, fie că ea se datorează lăcomiei individului de-a avea din ce în ce mai multe comori pe care „le mănâncă moliile” și „le fură hoții”, fie că este impusă de binomul nepăsarea legiuitorilor - rapacitatea patronilor.

            De unde, aflăm din documentele istorice, interesul și dorința înțelepților lumii de-a reglementa raporturile dintre cârmuitori și supuși, potrivit anticei spuse că a guverna se cheamă a rectifica. Iată-l, de pildă, pe chinezul Meng Zi (Mencius), unul dintre cei mai  valoroși discipoli ai lui Confucius, care cu aproape două mii cinci sute de ani în urmă se arăta atât de preocupat de soarta poporului său, încât n-a ezitat să afirme: „Poporul este cel mai important într-un stat; zeii Pământului și ai Recoltei sunt secundari; suveranul este cel mai puțin important”, fapt pentru care, convins că natura omului este esențialmente bună, el propune principilor ca bază a guvernării Omenia superioară (în chineză Ren, virtutea prin excelență la Confucius). Totodată, socotind că-i nedrept ca un principe să le ceară supușilor ținuți în mizerie o anumită ținută morală, Meng Zi reușește, ne spune Max Kaltenmark în Filozofia chineză (Editura Humanitas, 1995), ca prin senzaționalele lui opinii să insufle confucianismului „germenii democrației”: afirmă cu curaj întâietatea poporului (identifică glasul acestuia cu voința Cerului!) și susține sus și tare că „uciderea unui tiran nu constituie un regicid”, ba chiar propune un proiect de umanizare a sistemului funciar de la acea vreme – organizarea rațională a familiilor țărănești și desființarea șerbiei prin împărțirea pământului.

            Tot așa, în tratatul Destinul omenirii, gânditorul român P.P.Negulescu prezintă îngrijorarea învățaților europeni din perioada interbelică vizavi de „uniformizarea, depersonalizarea și mecanizarea omenirii”, proces în desfășurare prin care „omul nu mai este decât o anexă a mașinii; mai mult încă, devine el însuși o mașină, sau și mai puțin, o mică piesă dintr-un vast mecanism”...

            Astăzi, prin continua perfecționare a exploatării intensive, depersonalizarea a făcut din lucrător un desăvârșit robot  jovial. Dar și mai grav este ca oamenii, sau, mă rog, grosul acestora, să n-aibă locuri de muncă. Pentru că atunci nu numai că ei dau uitării această elementară obligație umană și socială (ajung să se bizuie în exclusivitate pe ajutorul social), dar – în absența celor mai pricăjite forme de subzistență – pun cu nădejde umărul pentru ridicarea dezumanizării la cotele înfricoșătoarei bestializări de tip infracțional.

            Sighetu Marmației,                                                         George PETROVAI

                17 aug. 2016

Nişte alegeri triste, care se pot înveseli

15 miliarde de euro, mai mult de un miliard de euro pentru fiecare lună a anului, bani din care să tot plăteşti; pe de altă parte mă gândesc că nici dacă ar rămâne cu toţii în administraţie, grupul interesant (eufemism, da?) de care vorbeam mai sus şi care îşi are, sunt convins, corespondenţi în mai toate localităţile din ţară nu ar mai putea schimba mersul lucrurilor în bine.

Spun asta pentru că un mic sondaj pe care l-au făcut colegii mei arată că 44% dintre oameni, un procent destul de important, spun că localitatea lor s-a schimbat în bine, iar 47% cred că lucrurile se vor schimba în mai bine şi după alegerile locale. Mă gândesc că dincolo de figurile aparte ce caută să iasă în faţă, urcă şi un val de schimbare, menit să primenească kakistocraţia.

Un sociolog pe nume Diego Gambetta a scris o carte numită Codes of the Underworld: How Criminals Communicate, în care analizează multele faţete ale fenomenului mafiot şi ajunge la o concluzie interesantă, o confirmare pentru mine: este vorba de incompetenţa criminalilor, de faptul că mafioţii nu se pricep la nimic, în afara faptului că inspiră şi guvernează prin teamă. Mai mult, aşa cum unele specii de animale comunică prin culoare sau mirosuri sau zgomote, mafioţii comunică prin incompetenţa lor.

Incompetenţă care inspiră încredere: „iată-mă, sunt bătut în cap, deci nu o să fac nimic pentru a-mi depăşi poziţia, o să fac orice şi o să îmi plătesc datoriile la timp“, iar grupul îl adoptă şi îl apără pentru aceste aşa-zise calităţi.

Gambetta a descoperit aceeaşi schemă în sistemul academic italian, unde ierarhiile şi promovările se fac printr-un sistem asemănător. Şi, fireşte, cei mai puternici din sistem sunt cei mai puţin înzestraţi intelectual.  „O kakistocraţie academică, adică guvernarea celui mai prost“, spune Gambetta.

Lumea ar trebui convinsă să înceapă, sau poate o fi început deja, să ignore politicul şi puterea aparentă pe care o are. Suntem tentaţi să credităm politicul ca fiind mult mai influent în afaceri decât este în realitate; la fel de adevărat este că în România politicul te poate pisa cu taxe, controale, idei absurde sau legi aiurite. Dar, eliminând bombardamentul media, perspectiva se poate schimba radical, în bine.

România nu trebuie condusă asemenea unei companii. Asta o spun analiştii care vor să pară originali, că un stat poate fi condus numai după principii corporatiste, de eficientizare maximă şi de profit. Statul trebuie să folosească aşa ceva, dar nu trebuie să fetişizeze astfel de principii. Un stat trebuie să dovedească empatie şi să lucreze cu noţiuni precum cheltuieli sociale, persoane defavorizate, educaţie, egalitatea de şanse. Un stat ar trebui să comunice cu cetăţenii şi să se comporte asemenea unui administrator şi nu ca un stăpân. Trebuie să fie risipitor, dar trebuie să aibă o viziune pe termen foarte lung şi să accepte minusuri astăzi pentru a obţine plusuri peste ani.

Putem fi tentaţi să confundăm apariţiile televizate sau comunicatele de presă pline de clişee şi emfază cu comunicarea efectivă, tot aşa cum putem crede că dacă ne adunăm periodic într-o sală şi vorbim unii cu alţii, ţinând ceea ce se cheamă şedinţe, asta înseamnă colaborare. Atâta vreme cât companiile sau statul se vor învârti în jurul unui lider autocrat – şi în general în România acesta este modelul, totul pe un fond agresiv şi gratuit-competitiv – iar entităţile nu vor învăţa să colaboreze şi să comunice, să caute idei care să se completeze şi să se împerecheze, rezultatul poate fi pozitiv, dar în niciun caz nu va fi favorabil. Concluzia firească este că un lider luminat şi o democraţie reală trebuie să încerce să amestece, în proporţii corecte şi bine determinate, autoritatea, comunicarea, presiunile şi empatia.Dincolo de cele 61.462.942.941 de lei, aceasta poate fi miza unor alegeri triste, care se pot înveseli.

                                                                                   Dorin OANCEA

Băsescu a rămas preşedintele laşilor

Chiar daca ambele tabere beligerante si-au clamat victoria dupa ce au fost anuntate primele rezultate partiale, noi sustinem ca SCOPUL in sine al acestui Referendum nu a fost atins in niciun fel.

In momentul de fata, dat fiind faptul ca aproape 9 milioane de romanii au votat clar impotriva intoarcerii lui Basescu la Cotroceni, adica aproape 86% din oameni s-au pronuntat fatis impotriva lui, putem spune fara teama de a gresi ca Presedintele se intoarce pe usa din dos in scaunul tapitat.

Din aceasta perspectiva vorbim de o legitimare a demersului USL, a rezultatelor obtinute de aceasta alianta la alegerile locale, dand, totodata, si o anumita garantie pentru castigarea alegerilor la parlamentarele ce stau sa inceapa.

Pe de alta parte, chiar daca basescu isi rade in barba, nu cred ca linistea are de ce sa-l cuprinda.

Cand atatia oameni iti spun raspicat – prin vot, nu prin tertip legislativ – ca nu te mai vor, nu cred ca mai potri vorbi si in numele lor.

Accentuez asta deoarece acest Referendum a aratat o Romanie impartita in trei. Una este Romania constienta, democratica, responsabila, adica cea prezenta la vot, una care a infruntat caldura si nesimtirea, sabotajul.

Alta este Romania lasa, cea care a fost, de aceasta data, formata din unguri suparati ca UDMR nu mai este in fruntea bucatelor si din oameni iresponsabili, alesi care au ajuns sa fie caftaniti dupa un vot, dar care acum au gasit de cuviinta, cica in numele democratiei, sa-i indemne pe oameni sa nu meraga la vot.

Paradoxal, cea de-a treia Romanie este cea indiferenta, una poate scarbita, sigur si inconstienta de ceea ce inseamna votul unui om, vot singular care, in SUA, spre exemplu, adecis pana acum nu mai putin de patru presedinti.

In acest context, dupa mintea si calculele lui si ale acolitilor sai, Basescu sustine ca este legitim ca el sa se intoarca la Cotroceni numai pentru ca s-au agatat cu disperare de o chichita avocateasca – una facuta de PDL! – numai pentru ca oamenii au stat acasa.

Ei sustin ca daca sunt mai multi cei care au stat acasa decat cei care s-au prezentat la vot, este normal ca el sa mai poata face inca o baie in Vila Dante.

Pai, daca e sa aplicam acelasi fir logic momentului in care el a devenit presedinte cu 5,2 milioane de voturi, n-ar fi trebuit sa fie deoarece, daca adunam voturile lui geoana cu cele ale celor care au stat si atunci acasa…

In acest context, Basescu nu mai are legitimitatea morala sa ne mai reprezinte pe plan extern.

Totusi, in vasta sa nesimtire, nu-si va da demisia de oanoare, deoarece nu are asa ceva nici el, precum si nici cei din jurul sau.

Oare cum sa te mai simti presedinte cand tu ai fost ales de numai 5,2 milioane de oameni si cand, numai dupa doi ani de zile, aproape 9 milioane nu te mai vor?!

Una peste alta, revenind la Referendumul in sine, sa nu uitam ca acesta a avut ca scop obtinerea unui raspuns majoritat in Romania, adica cati sunt pentru demiterea lui basescu si cati impotriva.

Acest scop in sine n-a fost atins, fapt ce ne permite sa luam in calcul o refacere a lui.

                                                                  Ioan Romeo Roşiianu