Scrisoare de adio Mihai Leu

 

Dragii mei,

Dacă citiți aceste rânduri, înseamnă că drumul meu pe acest pământ s-a încheiat. Dar ceea ce a rămas în urmă e mult mai puternic decât orice absență: e dragostea, recunoștința și legătura profundă pe care am avut-o cu voi. Vă mulțumesc. Din suflet.

Ați venit în număr covârșitor ieri, din toate colțurile țării, de aproape și de departe, hunedoreni, prieteni, colegi, oameni care mi-au fost aproape într-un fel sau altul. A contat enorm și înseamnă că drumul meu pe acest pământ a contat. Ați trimis mesaje, rugăciuni și gânduri curate către familia mea. Ați făcut din despărțirea mea un moment de lumină. M-ați condus cu demnitate și cu o dragoste care nu se uită.

Familia mea, Anna, iubirea mea, și fiul nostru, Marco, mi-au fost sprijinul, echilibrul, puterea. Tot ce am fost mai bun s-a datorat lor. Am trăit cu inima plină pentru voi și plec cu ea la fel de plină.

Le port o recunoștință profundă tuturor celor care mi-au fost alături în cele două mari lumi care m-au definit: boxul și automobilismul. Colegilor din ring, oameni cu care am împărțit nu doar efortul și gloria, ci și tăcerea din vestiar sau emoția dinaintea gongului. Și colegilor din motorsport, cei care au fost mereu acolo, în garaj, în cursă, în spatele proiectelor, cu mâinile murdare și inimile curate. Am avut parte de două familii sportive adevărate, care m-au făcut să simt, în fiecare clipă, că nu lupt și nu conduc niciodată singur.

Și un gând aparte îl port orașului meu Hunedoara. Locul unde m-am născut, unde am visat pentru prima dată și unde m-am întors mereu, indiferent cât de departe m-a purtat viața. Hunedoara mi-a fost acasă, nu doar ca loc, ci ca inimă. Chiar și înainte să plec din această lume, am simțit nevoia să mă întorc. Măcar pentru o zi. Pentru că acolo mi-am lăsat rădăcinile, sufletul și dragostea. Vă mulțumesc, oameni dragi din Hunedoara, pentru tot.

Nu pot să nu le mulțumesc celor care m-au ținut în viață atâția ani. Profesorului Irinel Popescu și doctoriței Adina Croitoru, doi oameni care au fost, pentru mine, mâna lui Dumnezeu. Ce au făcut în ultimii 11 ani a fost un miracol medical, dar mai ales un miracol uman. Le datorez anii pe care i-am putut trăi cu cei dragi, pe care altfel nu i-aș fi avut.

Viața a fost pentru mine o luptă frumoasă. Am avut parte de victorii, de căderi, de reveniri. Am fost sportiv, dar mai ales am fost om. Și am avut norocul de a fi înconjurat de voi, cei care mi-ați dat sens, care m-ați ridicat, care m-ați iubit, chiar dacă poate, uneori, am greșit.

Vă las un gând: trăiți cu curaj, cu pasiune și cu inimă. Pentru că tot ce contează, la final, e cât ai iubit și cât ai fost iubit. Și, nu uitați, dacă ați căzut în șanț, uitați-vă la stele. Așa apare speranța.

Vă îmbrățișez cu recunoștință, oriunde v-ați afla.

Mihai

Rămas bun, dragii mei!

(Scrisoarea de adio a fratelui meu Nelu, decedat pe 2 nov. 2018)

Motto:

De-aici de sus eu vă privesc

cum după mine suspinați,

deși noi Domnului suntem

c-o moarte toți îndatorați.

Iată motivul pentru care

e necesar să făptuim

în viață doar acele lucruri

ce-ajută să ne mântuim...

            De ce vă scriu? Pentru că după depășirea hotarului temporal al acestei lumi, ceea ce înseamnă trecerea de la efemer la etern, realizezi că, sub apăsarea unui timp rău și bolnav (Fugit irreparabile tempus, spunea Vergiliu), grosul înfăptuirilor umane nu sunt decât „goană după vânt”. Adică taman ceea ce Eclesiastul învață omenirea de mii de ani...

            Numele meu este PETROVAI  Ioan (Nelu pentru apropiați). Am văzut lumina zilei pe data de 2 ianuarie 1950, avându-i ca părinți pe Ioan și Maria (născută Ardelean). Veneam pe lume la vreo doi ani de la moartea, la numai trei anișori, a altui frate Ioan, și consider un dar al lui Dumnezeu faptul că am moștenit firea bună, blândă și curată a măicuței mele. Da, căci lucrul acesta nu doar că m-a ajutat să-mi urmez destinul căutării acelor bogății pe care „nu le mănâncă moliile și nu le fură hoții”, ci și să mă constitui într-un neobosit model comportamental pentru cei trei frați mai mici: Vasilică (eminent student al Politehnicii ieșene, mort în anul 1971, la doar 20 de ani), Gheorghiță și Miron.

            Primele patru clase le-am terminat între anii 1957-1961 în mod strălucit (mereu premiul I) la Școala generală nr. 5 din Sighetu Marmației, având-o ca învățătoare pe neuitata doamnă Maria GHEORGHE. Apoi (între anii 1961-1964) la aceeași școală și cu același randament am isprăvit primii trei ani de gimnaziu, pentru ca în anul școlar 1964-1965 (la fel ca frații mei Vasilică și Gheorghiță) să devin premiantul clasei a VIII-a la nou înființata Școală generală nr.12 (actualmente Școala generală „George Coșbuc”), unde se concentrase crema profesorilor și elevilor sighetenei.

            Asta, de altminteri, m-a ajutat să ating un atare nivel de pregătire (evident, fără contribuția cuiva din familie sau din afara ei, căci părinții mei erau săraci și de-abia știutori de carte), încât tata a fost realmente felicitat de diverși dascăli pentru modul remarcabil în care am fost admis la secția reală a Liceului „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației!

            Anii de liceu (perioada 1965-1969), ani de trudă până târziu în noapte, m-au răsplătit cu însemnate performanțe atât la disciplinele realiste (chimie, fizică, matematică), cât și la cele umaniste (istorie, literatura română și universală): premii școlare și la olimpiadele de chimie, aprecierile profesorilor și respectul colegilor.

            Firește, cum toate acumulările mele moral-spirituale aveau ca scop imediat examenul de admitere, în anul 1969 ele s-au concretizat în dobândirea pilduitoare a statutului de student ieșean, permanent bursier (inclusiv bursă republicană), la Facultatea de Chimie și Inginerie Chimică, Secția Compuși Macromoleculari, facultatea de suflet a regretatului academician Cristofor Simionescu și cea de inimă pentru mine. Da, căci aici, în persoana colegei de grupă Mona-Liliana Neagu, am cunoscut marea iubire a vieții mele dornică de împlinire prin miraculoasa împletire a tainelor științei cu cele ale unei inimi fără prihană.

            De aceea, ție, iubita mea soție din 1976, anul căsătoriei noastre la fostul restaurant „Pietricica” din mult îndrăgitul oraș Piatra–Neamț, trebuie să-ți mulțumesc pentru negrăit de fericitele clipe petrecute împreună, îndeosebi după repartizarea amândurora la Combinatul de cauciuc sintetic din Florești – Prahova, respectiv pentru dulceața vizitelor făcute la munte și la mare, dar mai ales la numeroasele și formidabil de ospitalierele tale neamuri din Moldova, în scurt timp și ale mele prin copleșitoarea forță a afecțiunii lor. Dar tot ție, inegalabila mea, trebuie să-ți cer cu umilință iertare pentru grijile pe care neintenționat, dar deseori ți le-am provocat ba prin întârzierile la birou, ba prin frecventele deplasări în străinătate, ba (acuma, pe ultima turnantă) prin necruțătoarea mea boală, care – iată – a reușit să ne despartă în plan fizic (planul vremelniciei și aparenței), însă nu și în cel spiritual-afectiv (planul veșniciei și esenței).

            Nu în ultimul rând le cer iertare și le mulțumesc tuturor colegilor de serviciu, care neîncetat au fost alături de mine cu vorba bună și fapta exemplară, întru desăvârșirea mea profesională. Cu un plus de afecțiune și recunoștință pentru fostul director Nicolae Constantin, dar mai ales pentru bunul și inimosul prieten Mihai Hreninciuc, inclusiv pentru devotamentul demonstrat de el pe perioada spitalizării mele.

            Tot așa, gândul meu nepământean și plin de iubire se îndreaptă spre părinții mei plecați dintre vii, spre cei doi frați și neamurile din Maramureș (cumnata Liliana, nepoata de frate Iulia și soțul ei Ionuț, verișoarele primare Maria, Rodica, Stela, Otilia, Ramona, verișorul primar Ioan), precum și spre toate neamurile dobândite prin căsătorie: cumnata Coca, cumnatul Mihai, nepoata Cristina împreună cu soțul Andrei și adorata lor fiică Ecaterina, spre fosta mea soacră, spre mătușile și unchii încă rămași în viață și spre verișorii Petrică, Dănuț, Cătălin, Daniel, Mircea, Eugen și toți ceilalți pe care nu-i amintesc cu numele în această epistolă, însă cu inima nicicând nu i-am uitat și nu-i voi uita nici de acuma înainte. 

            Rămas bun, iubiții mei, și fiți mereu așa cum eu am avut șansa să vă cunosc și să vă prețuiesc!

            Piatra-Neamţ,

             5 nov. 2018

Dezvăluiri incendiare în scrisoarea de adio a jurnalistului Octavian Butuza. Primarul Cătălin Cherecheş şi episcopul de Maramureș Justianian, vizaţi !

Dezvăluiri incendiare în scrisoarea de adio lăsată de jurnalistul băimărean Octavian Butuza, care s-a sinucis în propria mașină, în parcarea unui supermarket din oraș.

În scrisoarea de adio, Butuza aduce o serie de acuzați la adresa primarului reținut din Baia Mare, Cătălin Cherecheș, dar și la adresa episcopului de Maramureș, Iustin Sigheteanul, despre care spune că ar fi nenorocit o femeie cu care avea o relație.

”Este cel mai mare huligan și bandit dintre toți arhiereii din istoria omenirii!!! Un călugăraș care a reușit performanța intelectuală de a absolvi seminarul la vârsta fragedă de 29 de ani (...) Mi-a povestit un călugăr că Iustin a avut o relație cu o femeie care a vrut să își ia viața la presiunile lui! Femeia a rămas mutilată. Iustin îi dă lunar bani”, a scris jurnalistul în scrisoarea sa de adio.

Octavian Butuza îl acuză pe primarul Cătălin Cherecheș că l-a pus să scrie articole pe care apoi și le-a însușit, în schimbul promisiunii că îi va da o locuință de la primărie.

”E foarte important să se știe că am scris texte publicate în ziare semnate de el, fără să fiu plătit! Nu am primit niciun ban de la primar, nici de la echipa lui”, a scris Octavian Butuza. Preluare ANTENA 3.