Se afișează postările cu eticheta simion lutu chisiu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta simion lutu chisiu. Afișați toate postările
vineri, 29 august 2025
Doruri adunate...
L-am cunoscut în anul 1992. După ani ne-am regăsit prin intermediul rețelelor sociale și am rămas plăcut surprins să descopăr poeziile lui. L-am încurajat să continue și să le publice într-un volum. Mi-a promis că o va face și sunt bucuros că am participat la lansarea acestuia.
Din start am fost intrigat de titlu: ,,Doruri adunate"... M-am întrebat de ce acest titlu? Cuvântul dor a fost creat de români, este folosit la unison și este pronunțabil la fel în toate regiunile țării exprimând pe scurt lipsa cuiva sau a ceva. Deși aceste sentimente sunt universale pentru natura umană doar românii și portughezii au cuvântul specific pentru a denumi acest amalgam de trăiri.
Știam că este împreună cu familia, că mama Domniei sale e bine -aici acasă-, că are venituri care să-i permită un trai decent iar cuvântul DOR, pe cât de scurt este pe atât de profund poate fi.
Cunoscându-l îndrăznesc să afirm că poezia sa este produsul construcției caracterului său, care a declanșat dorul de țară. Și când spun țară nu mă refer exclusiv la un sentiment patriotic ci la lipsa casei părintești, a prietenilor și persoanelor de aici, a momentelor frumoase petrecute.
Acutizarea acestor lipsuri putea duce la transformarea ,,dorului de acel ceva" în suferință dar înzestrat fiind cu o cultură emoțională a găsit soluția salvatoare: poezia și de ce nu, pictura.
Felicitări, prieten drag pentru că ți-ai ocupat mintea cu poezia și pictura pentru ca dorul să nu pună stăpânire totală pe ea!
Simion Luțu CHIȘIU
duminică, 30 martie 2025
ES. POP, In Memoriam!
Astăzi ar fi avut vârsta pe care o am eu acum. Din păcate, anul trecut, în vară, Ioan Es. Pop s-a alăturat poeților din stele și (ne) scrie din eternitate. Opera lui poetică este chiar viața lui, dincolo de cărțile sale care l-au consumat ca pe o lumânare. A plecat din Ieud în 1988, hotărât să răzbată, să se afirme și a devenit unul dintre cei mai importanți și mai apreciați poeți contemporani. E un poet din soiul celor mari și poezia sa are amprenta poeziei de mare substanță.
Cu câteva săptămâni înainte de a pleca, l-am întâlnit întâmplător, în Cluj, și mi-a spus că nu se mai întoarce la școală, la Ieud, unde era profesor, că nu se poate acomoda în Cluj și că pleacă la București. S-a nimerit să învățăm la aceeași facultate, deși el termina când am intrat eu și cei doi colegi ai mei , poetul și jurnalistul Ciprian Chirvasiu și dramaturgul Radu Macrinici. Am făcut cenacluri ad-hoc, am (cam) băut, că așa era pe vremea aceea, am discutat vrute și - avute despre poezie și despre câte în lună și-n stele. Am fost amândoi secretari de redacție la revista studențească ”Nord” din Baia Mare și am publicat împreună, în aceeași revistă, împărțind o pagină A3 în două, cu poeme, i-am dedicat, de atunci, o poezie (cam disperată, cam slăbuță, ce-i drept...) Atunci mai scria încă ”cu rimă”, dar îmi povestea despre pârâul cu sânge întunecat care curgea prin dosul casei lui, despre atmosfera din Porcec, despre o frică fără nume care îl încerca mereu, despre ploile din copilărie și cum era să-l ducă la vale pârâiașul care curge prin mijlocul satului, despre bunicul său și despre vecinii iscoditori, despre Șomcuta și drumurile spre școală...sunt multe și mărunte. În primii ani de după Levoluție, în drumul spre casă, la părinți, mă opream în București câteva zile și, de multe ori rămâneam la el și umblam prin București la câte o bere-două, eu, cel care am trăit 11 ani în București, el – încă în acomodare cu orașul care l-a acaparat, încet, de tot. Am fost de multe ori în Văraiul lui, l-am dus de câteva ori cu mașina acasă, din Baia Mare, am fost de multe ori, toamna, după ciuperci prin pădurile care înconjoară Văraiul și îl mai sunam să-i spun, glumind, amănunte. Dar toate astea sunt doar fragmente ramase in amintire, scăpătări din trecut, partea tristă este că Ionică e departe de frici, de spaime, de prieteni, de tot ce a trăit. Nu avea aere de vedetă, de poet mare, important, nu era zeflemist cu poeții mai necunoscuți sau mai puțin cunoscuți care îl abordau, se retrăgea ușor în lumea lui dar fără să jignească. În 2022, la Festivalul Internațional de poezie de la Iași, fiindcă mergea greu, am rămas cu el în urma grupului și mi-a făcut niște confesiuni care m-au măgulit și m-au bucurat. I-am spus să nu se sperie, că îi va trece, că tatăl lui a trăit mult. Da, mi-a zis, dar mama? Maramureșenii l-au iubit și îl iubesc iar despre ”rușinea” cu Securitatea, despre care scria chiar de curând un jurnalist ”care i-a fost prieten”, putea să se mai documenteze, pentru că eu l-am întrebat pe securistul Facultății, (Îl chema HRIN și era maior atunci, colonel când l-am abordat eu, pentru că începuse...să vină la Cenaclu și să meargă la Festivaluri de literatură!!!) prin anii 2000, când încă acesta mai trăia și știu ce presiuni a făcut asupra lui, știu cu ce l-a șantajat, așa cum l-a șantajat și pe Chirvasiu...
Însoțesc textul ăsta în memoria lui, cu drag și cu nostalgie cu câteva fotografii; cele al negru, în anul 1985, Ionică Pop și cu mine , în camera de cămin, jucând șah și celelalte la Mânăstirea Habra de lângă Baia Mare și în fața Bibliotecii Județene și la Festivalul de poezie de la Iași. Fotografiile color vechi, sunt făcute în Vărai, în apropierea casei unde s-a născut și înfățișează crucea ridicată de familia sa la ieșirea din sat, spre Purcăreți, o uliță (de atunci, în 2008) a satului, că acum este asfalt, în care este surprinsă nepoata mea, Patricia, (care acum are 23 de ani și este în Canada) și pârâul Vărai, cel care era ”să-l ducă la vale”, ca pe mine Potopul...Dacă se poate spune și nu e forțat: Să-ți fie eternitatea ușoară, Ionică!
Nicolae SCHEIANU
Foto: Nicolae SCHEIANU PĂUNA și Simion Luțu CHIȘIU
marți, 28 decembrie 2021
O bancă goală!
Banca asta, îmi amintește de ,,laița de lângă gard din vale"sau cea de la ,,cooperativă". Candva era plină de oameni cunoscuți: rude, vecini, prieteni...., care se întâlneau, discutau.
Azi banca e goală.Viata ne cerne. Să petrecem timpul rămas comunicând direct.
Într-o zi banca unde vă întâlneați, altă dată va rămâne goală.
Așa ne e viața si sufletul:
o " banca" unde ne întâlnim, trăim, ne iubim, ne povestim sau ne aducem aminte cei rămași
de cei plecati.
Simion Luțu CHIȘIU
Abonați-vă la:
Postări (Atom)














