Ştiaţi că cei mai afurisiţi terorişti ai planetei sunt iezuiţii?

            Ei bine, nici eu n-am avut habar de strânsa legătură dintre terorism şi iezuitism (mai exact de egalitatea iezuitismului cu terorismul secret, cel mai al dracului dintre toate formele planetare de terorism), însă brusc m-am luminat cum stă treaba (sic!) după citirea cărţii (144 pagini) intitulată Teroriştii secreţi, scrisă de un oarecare Bill Hughes. Proprietarul cărţii a insistat foarte mult să o citesc, mărturisindu-mi în câteva rânduri că pe el tare l-a mai impresionat. La restituirea cărţii îl voi întreba de sensul în care a fost impresionat...

            Dar nedumeririle apar de îndată ce deschizi această cărţulie anapoda în alcătuire şi informaţiile furnizate, ba chiar şi pe partea de traducere (ia numele traducătorului de unde nu-i, în schimb dezacordurile şi alte flecuşteţe gramaticale pot fi luate de peste tot: Nu tu ISBN ca la orice carte ce se respectă, nu tu vreun cuvinţel despre autor, dar afli ceva mai încolo, pe parcursul lecturii, că-i musai american. Prin urmare, o copie românească realizată în grabă pentru preaevidentul ei scop propagandistic...

            De ce spun că-i alcătuită anapoda, chiar de-a-ndoaselea? Pentru că ultimul capitol (Capitolul 12: Terorism religios în America) trebuia să fie primul, el arătând limpede cititorului atât ce confesiune are autorul (neoprotestant, mai exact adventist de ziua a şaptea), cât şi miza scrierii acestei cărţulii, şi anume atacul la baionetă împotriva Bisericii romano-catolice în general, împotriva suveranului pontif şi a iezuiţilor în special (condus de ură, Bill Hughes nu ezită să-i facă pe papi...generali ai Ordinului iezuiţilor!), fapt cu prisosinţă evidenţiat de următoarea afirmaţie năucitoare: „Foarte curând, lumea va fi împărţită în două mari categorii: Pe de-o parte, marea majoritate a oamenilor, aliniaţi cu iezuiţii şi Vaticanul în revoltă directă împotriva lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, un grup mic (subl. mea, G.P.) format din aceia care iubesc şi păzesc poruncile Sale. Marea linie de despărţire între cele două categorii va fi cele zece porunci, în special porunca a patra, Sabatul”.

            Nu sunt romano-catolic, dar acest paragraf extras de pe ultima pagină a cărţuliei în discuţie necesită niscaiva detalieri:

            1.Însuşi autorul este convins că adventiştii continuă să reprezinte un grup mic în raport cu totalul creştinilor (peste un miliard de catolici, circa o jumătate de miliard de ortodocşi, plus protestanţii luterani, calvini şi anglicani, respectiv membrii puzderiei de culte neoprotestante: baptişti, penticostali, milenarişti, iehovişti etc.). Da, căci James White, fondatorul cultului adventist, l-a rupt de pe trunchiul creştinismului apusean, mai bine spus al protestantismului, şi ca orice sectă, trăieşte în orgolioasa sa carapace (care confesiune nu-i încredinţată că stăpâneşte adevărul absolut?) prin interpretarea mesajului biblic potrivit axului dogmatic central şi, ca atare, obligatoriu pentru adepţi.

            În cazul adventiştilor acest ax dogmatic central este Sabatul. Dar, după cum se ştie, Sabatul este ziua de odihnă a mozaicilor. Vasăzică, adventismul se prezintă ca o mixtură de mozaism şi creştinism. Tot aşa cum tradiţia mozaică a statornicit sâmbăta ca zi a Domnului (porunca a cincea din Decalogul mozaic), creştinii cinstesc duminica prin porunca a patra din Decalogul lor. Nicăieri în Genesa nu se precizează numele celei de-a şaptea „zi” din „săptămâna” lucrării divine, ziua în care Domnul s-a odihnit după truda creării văzutelor şi nevăzutelor. Nici nu era cu putinţă acest lucru, deoarece „zilele” facerii au conotaţia generică de epoci, cu o întindere temporală peste puterea de cuantificare a omului, căci unităţile de măsurare a timpului (secundă, oră, zi, săptămână, lună, an) ţin de efemeritatea condiţiei umane şi de trebuinţele omului. Prin urmare, avem de-a face cu un ascendent mozaic de ordin cronologic (evreii au creat Vechiul Testament), nicidecum cu unul de ordin divin!

            2.Prin intensa activitate misionară a catolicismului (iezuiţii au fost un foarte eficace vârf de lance), activitate desfăşurată uneori cu incredibilă brutalitate (cazul conchistadorilor), alteori cu duhul blândeţii şi convingerii, au fost creştinate zone întinse din Asia şi Africa, dar mai ales au fost creştinate integral cele două Americi, aceasta fiind, de altminteri, marea ispravă a Europei.

            Două precizări în legătură cu iezuitismul:

            a)Ordinul iezuiţilor a fost înfiinţat în anul 1540 de Ignaţiu de Loyola, desigur, cu misiunea clar stabilită de-a contracara ofensiva Reformei. Iată de ce spun că acela a fost momentul lui de apogeu (Inchiziţia şi Ordinul reprezentau braţele înarmate ale Contrareformei organizată de Vatican), după care a urmat inevitabilul declin. De altfel, însuşi Bill Hughes aminteşte într-o paranteză din primul capitol că „Papa Clement a suprimat ordinul iezuit în anul 1773”. Şi chiar dacă în paragraful următor susţine că în 1815, concomitent cu „Sfânta Alianţă”, papa Pius al VII-lea a reînviat ordinul „în toată puterea lui”, bunul simţ şi logica ne obligă să nu fim de-acord cu această afirmaţie pe cât de tranşantă, pe atât de hazardantă. Şi iată de ce. Orice organizaţie, inclusiv ordinele călugăreşti (franciscan, capucin etc.) îşi are momentul ei de maximă strălucire şi influenţă, ce poate să dureze zeci sau chiar sute de ani (cazul francmasoneriei), după care inevitabil urmează declinul până la dispariţia totală. Se cheamă că şi-a încheiat misiunea istorică şi că oricâte eforturi se vor depune ulterior pentru reactivare, niciodată nu se vor mai întruni toate acele condiţii concret–istorice care i-au permis existenţa, ba chiar i-au adus faima.

            Nu aşa s-a întâmplat la noi în ţară cu mişcarea legionară? Dar după asasinarea lui Corneliu Zelea-Codreanu şi a altor lideri prin ordinul dat de regele Carol al II-lea, Legiunea a tot decăzut până la totala dispariţie, iar refacerea ei în toată puterea şi influenţa din urmă cu 80 de ani, este un nonsens istoric chiar pentru nostalgici şi puţinii supravieţuitori. Mai aproape de vremea noastră, PNŢ-CD a ieşit aproape cu totul de pe scena politică postdecembristă după ce în alianţă cu alte formaţiuni politice de dreapta a câştigat alegerile (perioada 1996-2000), dar mai ales după moartea naturală a seniorului Corneliu Coposu şi a celorlalţi lideri cu zeci de ani de temniţă grea. Tot aşa, poate să creadă cineva că bolşevismul se va reface vreodată în forma şi conţinutul său inuman din urmă cu 30-40 de ani, când a atins apogeul (se întindea pe jumătate Europa şi aproape jumătate Asia) şi când visa cu ochii deschişi la revoluţia mondială?...

            b)Cea de-a doua precizare are în vedere jumătatea plină a paharului iezuit, respectiv importantul rol pe care l-au avut călugării iezuiţi la răspândirea culturii apusene prin şcoli în care se preda în principal limba latină, filosofia şi istoria. Astfel de şcoli, ne înştiinţează Petre P. Panaitescu în Istoria românilor, s-au deschis în secolul XVI de către iezuiţi la marginea Moldovei (Lemberg, Cameniţa etc.), unde „fiii de boieri moldoveni se duceau acolo pentru studii superioare”. Iar în vremea lui Petre Şchiopul, ne spune istoricul, „iezuiţii deschiseră şcoli la Iaşi şi Cotnari, şcoli care ţinură până în secolul al XVIII-lea”.

            Dar pentru Bill Hughes „iezuitismul este absolutul despotismului”, „o societate secretă, un fel de Ordin Masonic, de o mie de ori mai periculoşi”, care urmăresc două obiective majore: În primul rând distrugerea Statelor Unite (Vaticanul numeşte Constituţia americană „un document satanic”) prin controlul asupra politicienilor din Washington, fie cu bani (Banca centrală americană este creaţia iezuiţilor implicaţi în ultimele patru secole în traficul de droguri din Orientul Îndepărtat), fie prin actele teroriste puse la cale ((John Kennedy a fost asasinat de iezuiţi, atacul de la World Trade Center etc.), apoi (celălalt obiectiv) ca papa să ajungă supremul dictator al lumii. Iar pentru înfăptuirea celor două obiective, iezuiţii au creat după al doilea război mondial ONU (guvernul mondial) şi au declanşat ba conflagraţii mondiale (prima şi a doua conflagraţie mondială), ba conflicte regionale (de pildă războiul din Vietnam).

            Sighetu Marmaţiei,                                                   George PETROVAI

                10 feb. 2016

OPINII. "Până când să n-avem ṣi noi teroriṣtii noṣtri?!"

Înclinaṭii am arătat. Închisorile comuniste, mineriadele, voluptatea arestărilor preventive fără temeinicie legală… Un germen de demenṭă a distrugerii prin fracturarea fibrei morale a celui presupus inamic există ṣi în noi. Nu a apucat să de dezvolte prea mult, să atingă forme monstruoase, deoarece humusul sufletesc al naṭiei are deficit de bestialitate; a fost hărăzit de natură mai degrabă pentru cultivarea mămăligoaselor.

 În ultimii ani însă, un politician – brută, aruncat de sila mării direct pe insula noastră bucolică, a ṣtiut cu satanică eficienṭă să stimuleze secreṭia populară de ură ṣi intoleranṭă. Minciună, învrăjbire, inechitate, împinse la limita suportabilului ṣi, mai ales, ruinarea speranṭei că ceva se mai poate indrepta, i-au exasperat pe mulṭi români, obligându-i să se gândească la soluṭii extreme. Unii s-au orientat spre variante implozive, răspunzând sistemului ticăloṣit prin emigrare, claustrare sau sinucidere, alṭii au ales să experimenteze replici explozive.

Cum să te aperi de forfecarea rezultată din lunecarea salariilor ṣi pensiilor tăiate peste devalizarea bugetului naṭional prin hoṭiile uriaṣe de la ANRP?

Cărei jusṭiṭii să-i încredinṭezi nedreptăṭile care te sufocă, atunci când justiṭia oficială protejează pe faṭă hoṭul suprem ṣi famiglia lui nesăṭioasă?

În ce democraṭie să mai crezi, când multele milioane de voturi ale exasperării tale sunt aruncate la gunoi dintr-un condei, cu sprijinul chiar al exponenṭilor de vitrină ai acestei democraṭii?

Ṣi atunci nu-ṭi rămân decât soluṭiile pe cont propriu. Să te izolezi până la limita asocialului, să te imunizezi la răul din jur sau, în extremis, să o dai pe haiducie. Să încerci a-ṭi face dreptate singur, după posibilităṭi ṣi cât te duce capul.

Eu n-aṣ lua în derâdere cazul adolescentului din Craiova autodeclarat adept ISIS. Ṣtiu, „jihadistul Luigi” sună mai degrabă a titlu de canṭonetă napolitană decât a ameninṭare teroristă de nivel 3. Cu toate acestea, oltenaṣul ăsta spălăcit, cu obrazul încă neatins de lama de ras, a făcut niṣte paṣi incredibili în direcṭia unei alienări fără întoarcere: s-a convertit la islamism, ṣi-a luat nume de arab (Omar al-Faruq), a învăṭat limba arabă suficient cât să posteze în ea, pe blogul „Gazda islamică”, mesaje encomiastice la adresa lui Allah ṣi, apoteotic, s-a lepădat de tatăl său natural pentru a se pune, cu trup ṣi suflet, în slujba Coranului.

Povestea minorului Luigi, devenită publică în urma anchetei DIICOT, cred că permite developarea unui mecanism: în ce fel ṣi din ce motive atât de mulṭi tineri creṣtini, din disoluta Europă, pot fi atraṣi spre barbarie ṣi autodistrugere. Se întâmplă din decepṭie, din lehamite, din mersul strâmb al lucrurilor, din descoperirea ineficienṭei de nesuportat a doctrinelor care ne conduc, a slujbaṣilor care le aplică.

Unii, puṭini, urcă fraudulos ṣi galopant; pe umerii altora, din ce în ce mai mulṭi, ce se târăsc tot mai anevoie, storṣi ca vitele de povară.

Iar totul se petrece sub oblăduirea statului. Forṭoṣii îṣi construiesc legi protectoare care să-i apere de slăbănogii metamorfozaṭi în râme.

Religia creṣtină a transformat binele, milostenia, alinarea suferinṭei aproapelui în ceva pur declarativ. Mor arṣi, ca pe rug, tinerii de la Colectiv iar Patriarhul rămâne rece ṣi ne predică, mânios, despre satanism. Se sinucid adolescenṭii, în serie, la Casa de Copii iar biserica ortodoxă nici măcar nu tresare cu vreo declaraṭie de compasiune. Să ne mai întrebăm atunci de ce unii dintre cei încă vii încep să privească spre Coran? De ce se convertesc la islamism?

Justiṭia democrată se împăunează cu virtuṭi nemeritate. Ne amăgeṣte c-ar fi independentă, echitabilă, oarbă, pe când noi o vedem părtinitoare, slugarnică, jonglând cu dubla măsură. Când Traian Băsescu e liber ṣi Gheorghe Mencinicopschi în arest, nu-ṭi vine să comuṭi pe auto-dreptate?

Auto – dreptatea, însă, ar trebui să declanṣeze un cod roṣu, de alertă maximă!

Căci sună a anarhie. A violenṭă. A disoluṭie. A suflu terorist!

Ce zic prorocii neamului despre recurgerea la auto-dreptate? Nu cumva că ar trebui evitată mai degrabă decât provocată?

Nu de alta dar atunci când nu vezi limanul, moartea poate deveni ea însăṣi un liman.

Ṣi pentru tine dar ṣi pentru cei din jur. 

Sursa: Contele de Saint Germain