Prof.Mircea
Botiş
Pr.Radu
Botiş
În
nemijlocită legătură cu activitatea politică şi diplomatică dusă pe diferite
planuri de România în scopul realizării idealului său national,cu lupta purtată
de conaţionalii din provinciile aflate sub stăpânire străină,un mare număr de
români au desfăşurat în diferite ţări din Europa,precum şi în S.U.A. o acţiune
multilaterală şi eficace,în cooperare cu sârbii,cehii,polonezii etc. pentru
cauza comună: victoria principiului naţionalităţilor şi recunoaşterea acestuia
drept criteriu fundamental în statuarea postbelică a lumii.
Astfel,în Franţa, Comitetul
franco-român ,organizat în
1914 a depus în anii 1917-1918 îndeosebi,o largă şi variată activitate care,în
1917,odată cu sosirea unei misiuni universitare condusă de profesorul Emil
Pangrati;a crescut în mod evident,fondându-se o revistă destinată să informeze
despre motivele reale ce determinaseră România să intre în război alături de
Puterile Antantei. Totodată s-a trecut la o largă şi variată activitate care,
în 1917, odată cu sosirea delegaţiei să determine înţeleagerea, atât de către
oficialităţi, cât şi de opinia publică franceză,situaţia nou creată României
prin pacea încheiată de către Rusia la Brést-Litovsk.
Înţelegerea găsită în cercuri largi ale opiniei publice din Franţa este
demonstrată printre altele şi de faptul că prin ,,Comité de l`action a
l`Etranger “ au fost organizate mari manifestaţii de simpatie.Tot atunci,la
Palais Bourbon,Stephen Pichon,ministrul de externe,declară că ,,aşa cum nu vom
abandona Belgia,Serbia,Polonia, naţionalităţile oprimate pentru care luptăm
spre a le elibera, împreună cu cele mai mari democraţii din lume, aşa nu vom
abandona nici România,care s-a sacrificat,ca şi noi, pentru apărarea
dreptului”. Înţelegerea pentru cauza României se manifesta deschis,putându-se
afirma că misiunile universitară şi parlamentară,colonia română,ca şi mulţi
alţi români aflaţi temporar la Paris
au contribuit din plin la acest evident succes. Un rol important în acest sens
l-a avut şi Bureau de la
presse roumaine,unde lucrau oameni ca Mario Roques,profesor de limba română
la Sorbona, Ed. Guérin, Sebastian Şerbesco,Drăghicescu, Murgoci,Lapedatu ş.a.
În afară de tipărirea a numeroase broşuri,graţie acestui birou de presă s-au
putut publica articole despre cauza României în ziare de larg tiraj ca : ,,Le
Temps” , ,,Le Figaro” , ,,Les Débats”, ,,Le Petit
Parisien” ş.a. De asemenea,ziarele ,,La Roumanie” şi ,,La
Transylvanie” au adus o importantă contribuţie la acţiunea ce se purta
pentru a face cunoscute legitimile drepturi ale României ca şi sensul
participării ei la război :dezrobirea teritoriilor subjugate de dubla monarhie
şi desăvârşirea unităţii sale naţionale şi statale.
Odată cu impunerea ,, păcii” de la Bucureşti,acţiunile patriotice s-au
intensificat,apărând,concomitent,noi iniţiative.Astfel,demne de semnalat sunt
eforturile depuse în scopul creării unei legiuni române,care urma să lupte
alături de armatele aliate până la victoria finală.În acest scop,românii
transilvăneni şi bucovineni aflaţi în Franţa,au constituit un comitet de
organizare pentru formarea unei legiuni române. Concomitent, generalul Dimitrie
Iliescu,fostul şef al Statului Major,care după ,,pacea” de la Bucureşti îşi
dăduse demisia, a făcut la rândul său numeroase demersuri pe lângă forurile
franceze de resort, solicitându-le concursul pentru organizarea unei legiuni
române.Printre cei solicitaţi a fost şi Albert Thomas,care a primit imediat să
facă parte din Comitetul franco-român,ce urma să conducă legiunea.Ideea
formării legiunii a cuprins curând masele de români aflaţi în Franţa,Anglia şi
alte ţări,concretizându-se prin nenumarate scrisori de adeziune,adresate
Comitetului de organizare, ca cele trimise de inginerul naval C.
Ionescu-Buşilă, de sublocotenentul Grigorescu,care luptau pe frontul aliat din
Algeria sau scrisoarea căpitanului Mavrichi,aflat la Stockholm ş.a.
Formarea legiunii române a stârnit un mare entuziasm şi printre francezii care
simţeau nevoia să-şi manifeste pe această cale simpatia şi respectul faţă de
România.
Printre scrisorile primite de generalul Iliescu,în august-septembrie 1918,au
fost şi cea a locotenentului de Méru,a lui Alfred Charles Lavauzélle,precum şi
scrisorile locotenenţilor Chamard,Casanelli, ca şi a multor ofiţeri şi ostaşi
care mai luptaseră în România. De asemenea, în august şi septembrie 1918,se
putea constata o mare efervescenţă, o mare mişcare şi în taberele de prizonieri
transilvăneni de la Bordeaux şi La Rochelle,care, după cum atestă atât
mărturiile locotenentului Mario Roques cât şi cele ale colonelului Désprès,
subscriau cu multă însufleţire la formarea legiunii,dorind din toată inima să
lupte în rândurile ei.
Sus-amintita activitate era susţinută şi de o amplă campanie publicistică
împotriva păcii dictatoriale de la Bucureşti. Imediat după semnarea
ei,senatorul Drăghicescu a publicat în ,,Le Temps” un articol,arătând că
,,acest tratat constituia,de fapt,o declaraţie de război, adresată întregului
popor roman”. A urmat apoi protestul tuturor românilor aflaţi la Paris şi anume:Colonia română,prin Comitetul său,
Comitetul Românilor din Transilvania şi Bucovina,
delegaţii la Congresul Naţiunilor oprimate,misiunea parlamentară,misiunea
universitară, publiciştii şi multe alte persoane. S-a demonstrat opiniei
publice că tratatul de la Bucureşti constituia ,,un odios instrument obţinut
prin violenţă, în dispreţul celor mai elementare principii de justiţie” şi că
românii aflaţi în Franţa ridică cu mânie vocea lor pentru a vesteji acest act
monstruos. Imediat după publicarea acestui protest, a apărut în ,,L`Homme
libre” , organ oficial al guvernului, un articol în care se enumerau marile
mutilări produse României de Puterile Centrale, arătându-se : ,,Germania a
spoliat-o de bogatele sale zăcăminte de petrol şi de controlul asupra grâului
şi al căilor ferate; Ungaria i-a răpit, prin rectificări de frontieră,defileul
Alpilor Transilvaniei şi Porţile Dunării; Germania şi Austro-Ungaria împreună
au privat-o de dreptul suveran asupra navigaţiei pe Dunăre şi asupra
magnificului port Constanţa”. Opinia publică franceză,adânc emoţionată şi-a
manifestat indignarea scriind,fie Comitetului coloniei române,fie altor foruri
româneşti , scrisori pline de cele mai puternice sentimente de prietenie.
Guvernul francez de altfel,în ciuda acestei păci separate,continua să verse
500.000 franci lunar pentru prizonierii români,iar în ţară soseau ştiri,
destinate să susţină moralul celor atât de crunt loviţi.
O activitate de proporţii se desfăşura
tot atunci şi în Italia,unde largi cercuri democratice,cultivând glorioasele
tradiţii politice moştenite de la Mazzini, Cavour şi Garibaldi ,apreciau în mod
deosebit eforturile de organizare ale românilor. Prizonierii primeau de aceea
un tratament mai mult decât favorabil, putând să ia iniţiativele de organizare
pe care le credeau cele mai adecvate pentru scopul umărit.
Astfel,profesorul Simion Mândrescu,preşedinte al ,,Societa Romeni Transylvaniae-Banato-Bucovina”
, după ce a vizitat tabăra de la Cittaducale,i-a comunicat primului ministru
Orlando, că prizonierii români cer favoarea de a lupta alături de armata
italiană,contra inamicului comun. Concomitent,ofiţerii din tabăra de la Cittaducale
au informat pe Alexandru Lahovary,ministrul Romaniei la Roma,că doresc să-şi
facă datoria de români faţă de neam şi să lupte alături de armata italiană.
În aceste zile,când la 24 mai se aniversa intrarea Italiei în război,o
delegaţie de români condusă de profesorul S.Mândrescu,a aşezat steagul român la
monumentul lui Victor Emanuel, constituindu-se tot atunci şi un Comitet Italian
,,Pro Romania” . În cadrul acestui Comitet,la 30 mai 1918,Orlando a exprimat
profunda admiraţie a poporului Italian pentru bravura armatei române, ca şi
ferma credinţă că România îi va reuni,în curând,sub aceeaşi conducere pe toţi
fiii săi.
Într-o atare atmosferă ,s-a constituit la 18 iunie 1918,la
Cittaducale,Comitetul de Acţiune al Românilor din Transilvania, Banat şi
Bucovina ,compus din 16 membri şi având ca preşedinte pe Simion Mândrescu .
Obiectivul imediat al acestui comitet era coordonarea activităţii,strângerea
într-un singur corp al celor 18.000 români din Italia,urmând ca mai târziu să
se treacă la organizarea tuturor românilor prizonieri din Austro-Ungaria. În
expunerea de motive a actului constitutiv se sublinia, în mod deosebit,că după
,,pacea” de la Bucureşti ,,ne revine datoria şi dreptul de a continua lupta
pentru unitatea naţională a tuturor românilor”.
La 9 august 1918, primul-ministru Orlando
a primit în audienţă solemnă Comitetul de acţiune al românilor,declarând că:
Italia a privit şi priveşte întotdeauna cu simpatie aspiraţiile juste ale
surorii sale mai mici România. Pe noi,a adăugat el, ,,nimic nu ne
desparte şi totul ne uneşte”. Concomitent,opinia publică prin Comitetele
Pro-România, a organizat în multe oraşe manifestaţii,iar presa italiană a
consacrat multe şi calde articole cauzei naţionale a României.
Consiliul pentru unitatea naţională,prezidat de Take Ionescu care îşi avea
sediul la Paris, considerând că prin înfiinţarea acestei legiuni se produsese
un eveniment important favorabil luptei pentru realizarea idealului naţional, a
trimis doi delegaţi – părintele Vasile Lucaciu şi profesorul I. Ursu,stabilind
astfel contacte permanente, atât cu Comitetul de acţiune, cât şi cu Comandantul
legiunii.
În acest timp,guvernele Puterilor Aliate şi Asociate urmăreau cu interes
activitatea românilor de pretutindeni,în serviciul patriei pentru desăvârşirea
unităţii naţionale şi statale.
Ambasada Statelor Unite de la Roma,de pildă,a adresat încă în iulie 1918 o
scrisoare Comitetului de acţiune,declarând că: ,,Guvernul S.U.A. observă cu
simpatie şi interes progresul iredentei române în admirabila sa cooperare cu
Italia şi cu alţi cobeligeranţi împotriva duşmanului comun”.
Dacă în Franţa şi Italia organizarea românilor s-a realizat pe o scară relativ
largă,în celălalt mare stat european aliat,Anglia,
formele de organizare au fost mult mai restrânse. În anul 1917 a luat fiinţă la
Londra, Societatea Anglo-Română,având ca preşedinte pe lordul Hugh Cecil,membru
al parlamentului. Principalul scop al Societăţii era acela de a face cunoscută
opiniei publice britanice, atât dreptatea cauzei României, cât şi importanţa
acestei cauze pentru pacea şi securitatea Europei în general. Se alcătuise de
asemenea un Comitet al prizonierilor români,proveniţi din armata austro-ungară
al cărui preşedinte a fost lordul Bessbough;generalul Iliescu a organizat
împreună cu Nicolae Mişu, ministrul României la Londra un serviciu de presă şi
de informaţii,serviciu care era sprijinit în mod special de lordul Derby,
ministrul de război. A arătat că propaganda românească a primit un substanţial
sprijin de la Scotus Viator (Robert Seton-Watson) un mare prieten al
României.El a ajutat munca Ligii anglo-române, uşurând publicarea în ziare de
mare tiraj ca ,,Times” a unor articole
referitoare la glorioasele bătălii ale armatei române. După semnarea
păcii dictatoriale de la Bucureşti,activitatea românilor din Marea Britanie s-a
intensificat,concentrându-se mai ales asupra ideii, că ,,pacea impusă de
Puterile Centrale nu izbutise să separe poporul roman de aliaţii săi”.
Serviciile de propagandă române au activat nu numai în ţările aliate, ci şi în
unele ţări neutre ca Elveţia şi Suedia.
Astfel,cu ajutorul guvernului şi al Statului Major francez,românii au izbutit
să înfiinţeze un serviciu de presă şi informaţii la Berna. A fost trimis
acolo,de la Paris, colonelul Ureche, care împreună cu Candiani,ataşatul de
presă al legaţiei şi cu alţi români aflaţi în Elveţia,informau opinia publică
îndeosebi despre grava situaţie din teritoriile române ocupate de duşmani.
Folositor şi bine informat a fost şi Serviciul
de ştiri, organizat la
Stockholm de Consiliul Naţional Român .Acest serviciu a fost condus de Gh.
Derussi,fost ministru la Stockholm,care
demisionase imediat după încheierea ,,păcii” de la Bucureşti. Biroul de presă
şi propagandă din Stockholm a activat în special pentru cauza reîntregirii
ţării,dând ştiri ample despre situaţia românilor din Austro-Ungaria, susţinând
totodată adevărul că ,,pacea” de la Bucureşti,impusă prin forţă, nu a despărţit
România de aliaţii săi fireşti.
Un deosebit interes oferă şi eforturile consecvente ale românilor,cetăţeni
americani,depuse în scopul susţinerii luptei pentru reîntregirea ţării lor de
origine. Desigur,legaţia din Washington
desfăşura şi ea o intensă activitate în această ţară
aliată,dar fiind susţinută de o masă electorală de aproape
200 000 de
oameni,putea să exercite o influenţă mai eficace, atât asupra guvernului, cât
şi asupra membrilor congresului.Astfel, românii, organizaţi în 27 parohii
ortodoxe şi posedând cinci ziare, consternaţi de faptul că în mesajul din 4
ianuarie 1918 către congres, preşedintele Wilson nu înţelesese clar problemele
vitale ale naţionalităţilor subjugate de Austro-Ungaria, au protestat cu
vigoare. De aceea,când la 14 ianuarie 1918, dr.C. Angelescu,ministrul României
i-a arătat lui Wilson situaţia românilor din dubla monarhie ca şi ţelurile de
război ale ţării sale,preşedintele l-a asigurat că ,,Statele Unite sunt
fericite că pot lupta pentru libertatea popoarelor şi că vor susţine ţara
noastră”. În acest climat dr.C. Angelescu a vorbit la Asociaţia presei din
Washington ca şi reprezentanţilor presei din Chicago despre legitimitatea
aspiraţiilor naţionale ale poporului,despre lupta sa de veacuri,ca şi despre
modul cum naţiunea română a intrat în război exclusiv pentru a-şi elibera
conaţionalii.
Înţelegerea şi simpatia opiniei publice americane s-au manifestat curând: au
apărut numeroase broşuri-afişe, reprezentând România şi Belgia,călcate de cizma
germană.Apoi,Societăţile ,,Roumanian Relief Commitee of America” sau ,,The
Roumanian Red Cross Society” au început să strângă fonduri pentru România,sub
deviza: ,,Ajutaţi România,acest centru al civilizaţiei latine din est”.
Concomitent,românii americani au hotărât ca episcopia ortodoxă din Statele
Unite să nu mai ţină de mitropolia Sibiu,ci de cea din Bucureşti.Preoţii au
declarat că doresc ,,să se sustragă din jurisdicţia mitropoliei din Sibiu, până
când în fruntea acestei mitropolii se va mai afla colaboraţionistul Vasile
Mangra şi până când Transilvania nu va trece sub stăpânire română”. A urmat
apoi o mare solemnitate la Youngstown,unde
în faţa unei asistenţe de mii de români,s-a citit ,,Hrisovul de închinare şi
supunere a românilor ortodocşi din Statele Unite” care se legau de mitropolia
din Bucureşti. A doua zi, la 12/25 februarie,protopopul Ioan Podea a remis lui Wilson acest act solemn.
Preşedintele, care încă la 30 ianuarie /11 februarie 1918, declarase că
războiul va continua până când naţionalităţile vor căpăta satisfacţie deplină,a
exprimat întreaga sa simpatie acestor cetăţeni americani ce luptau pentru
unitatea ţărilor de origine. În asemenea împrejurări, ,,pacea” de la
Bucureşti ,a produs întristare şi îndignare . Dr. C. Angelescu i-a expus lui
Robert Lansing secretarul Departamentului de Stat,cauzele care au provocat
întreaga situaţie şi de ce România a fost silită să semneze o atare pace
oneroasă .Lansing i-a arătat că Statele Unite acordau României întreaga
simpatie,asigurând-o în prezent de tot sprijinul lor moral,iar pentru viitor de
un sprijin concret şi efectiv.
Între timp,românii din S.U.A. au acţionat cu vigoare contra ,,păcii” de la
Bucureşti,fapt concretizat şi prin scrisori şi telegrame care exprimau voinţa
lor de luptă pentru desăvârşirea unităţii naţionale. Menţionăm,de
pildă,scrisoarea românilor din Detroit,cele ale Societăţilor ,,Dorul”, ,,Avram
Iancu “ şi ,,Unirea” din New York,cea a ,,Comitetului Central patriotic român”
din statul Indiana precum şi cele ale unor români din Chicago şi din multe alte
localităţi.
În ceea ce priveşte personalul diplomatic al legaţiei din Washington,de notat că toţi şi-au dat
demisia după semnarea ,,păcii” de la Bucureşti,activând apoi intens pentru
formarea unei legiuni române. Dr.C. Angelescu era de părere încă în martie 1918
că existau condiţii propice pentru formarea unei atari legiuni şi că dacă
România va fi obligată să semneze o pace separată,diviziile formate în S.U.A.
vor avea o deosebită valoare la conferinţa păcii.De altfel,arăta el,românii din
Statele Unite au declarat că dacă România va fi obligată să semneze o pace
separată,ei consideră de datoria lor să se înroleze în armata americană şi să
formeze divizii române,în scopul de a lupta pentru emanciparea fraţilor din
Austro-Ungaria”.
În această atmosferă,solii României-Vasile Lucaciu,profesorul dr.V.Stoica,odată
sosiţi în Statele Unite-tocmai în scopul făuririi unei legiuni,se găseau în
faţa unor premise deosebit de favorabile,aceasta,cu atât mai mult,cu cât,aşa
cum îi scria Stoica lui Drăghicescu de la Paris ,,chestiunea dezrobirii depline
a naţiunilor a pătruns pretutindeni în spiritul poporului american”.
În iulie V.Stoica avea să comunice d-rului Angelescu faptul că 182 de
organizaţii şi parohii,întrunite la 22 iunie/5iulie 1918,într-un congres, au
hotărât să se unească,creând Liga
Naţională a Românilor din America şi
că un mare număr de tineri ,,vor să meargă voluntari pe front,sub steagurile
noastre ardelene”.În august,activitatea pentru formarea legiunii române creştea
odată cu voinţa românilor americani,de a contribui la eliberarea teritoriilor
subjugate de Austro-Ungaria.
În atare împrejurări şi mai ales,după ,,pacea” de la Bucureşti, s-a simţit
imperios nevoia constituirii unui Consiliu al unităţii naţionale,care să
servească şi drept for de contact cu Puterile Aliate şi Asociate,conducând
concomitent şi diferitele acţiuni iniţiate în scopul realizării idealului national.
La începutul lunii octombrie 1918,s-a ajuns la o înţelegere deplină între
diferitele grupări române din emigraţie , hotărându-se constituirea acestui
consiliu, la Paris,sub preşedinţia lui Take Ionescu,cunoscutul om politic,fidel
şi înflăcărat prieten al Franţei.În componenţa Consiliului Unităţii Naţionale
au intrat oameni politici atât din Transilvania cât şi din vechea Românie.
Astfel au fost aleşi vicepreşedinţi Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr.C.
Angelescu, Jean Th. Florescu,iar printre cei douăzeci şi cinci de membri ai
consiliului, cei mai mulţi erau transilvăneni,marcându-se astfel şi caracterul
irident al noului for.
Consiliul reprezenta interesele naţionale româneşti şi avea un rol important pe
plan extern.Guvernul Italian l-a recunoscut,angajându-se că-i va da întregul
sprijin pentru satisfacerea drepturilor politice şi teritoriale ale poporului
român.La 29 septembrie/12 octombrie 1918,guvernul francez l-a recunoscut şi
el,iar ministrul de externe Stephen Pichon declara în scrisoarea sa către
Consiliul Unităţii Naţionale că el îl consideră ca pe interpretul autorizat al
aspiraţiilor naţionale. De asemenea, Pichon a arătat că este sigur de victoria
finală şi că spera să vadă în curând steagul românesc fluturând din nou pe teatrul
de război alături de cele ale Aliaţilor. Încheia,afirmând că Franţa şi
România,vor ieşi mai strâns unite din grelele încercări comune prin care au
trecut şi trec, cimentându-se astfel în adâncime tradiţionalele simpatii şi
afinităţi reciproce. Asigura apoi consiliul că ,,poate conta pe întregul
concurs al acestui guvern”.
Încă din primele zile ale activităţii sale,Consiliul Unităţii Naţionale şi-a
dovedit utilitatea,protestând cu fermitate împotriva propunerii de federalizare
a împăratului Carol. Împreună cu Consiliile cehilor,slovacilor,sârbilor şi
polonezilor,a adresat o notă Puterilor Aliate şi Asociate,demascând noul
subterfugiu al dublei monarhii care,conducându-se după o veche tradiţie ,,căuta
prin formule seducătoare să evite marile adevăruri ale gândirii politice”
pentru a continua astfel ,,sistemul său amoral şi anacronic de guvernare “.
Denunţând această nouă ipocrizie diplomatică, Consiliul Unităţii Naţionale a
Românilor,alături de celelalte consilii naţionale cerea să se ţină seama de
voinţa poporului,care, prin lupta naţională a românilor subjugaţi,prin
participarea României la război,ca şi prin ţelurile ce ea urmărise intrând în
acest război, îşi exprimase categoric voinţa de a-şi desăvârşi unitatea
naţională şi statală. Această acţiune, ca şi multe altele cu caracter
similar,au impus Consiliul Unităţii Naţionale pe arena politică
internaţională.Acest for a putut astfel servi,în mod real patriei,tocmai când
aceasta trăia zile de grea cumpănă.
Note:
1. Conferinţele părintelui Lucaciu,p.65; în ,,Adevărul”, an XXIX,
nr.10473,din 8 mai 1916.
2. ,,America” (Cleveland),an
XII,nr.56,din 15 iulie 1917
3. ,,America”,nr.52,din
1 iulie 1917. ,,În numele românilor conştienţi de chemarea şi dorinţele lor
faţă de neam şi ţara-scria ziarul-salutăm cu bucurie şi cu însufleţire Misiunea
română”.Vezi şi ,,Libertatea”,nr.1 , din 2 august 1917; ,,America”, nr.56 şi
78, din 15 iulie 1917 şi 31 august 1917; ,,Transilvania” ,din 30 august 1917;
,,Tribuna”, din 28 iulie 1917; ,,Românul”,din 18, 24 şi 30 august 1917.
4. V.Stoica, ,,În America pentru cauza
românească”,Tip.Universul,Bucureşti,1926;vezi şi articolul,,Unirea elementului
românesc din Statele Unite,înfăptuită”,(,,America”,nr.109,din 16 mai 1918) .
5. ,,Libertatea”,nr.5,din 30 august 1917. Vezi şi
,,Transilvania”,nr.2 din 29 august 1917
6. ,,Transilvania”(Youngstown),nr.3,
din 5 septembrie 1917.
7. ,,America”,nr.98,
din 25 septembrie 1917.
8. ,,Dimineaţa”,an XII,nr.4021 din 15 mai 1915.
9. ,,America”,nr.46,din
2 martie 1918.
10. ,,America”,nr.54,din
12 martie 1918;nr.58,din 16 martie 1918 .
11. ,,Roumania”,an.1 nr.8,martie 1918,p.201-203 ; ,,America”,nr.54,din
12 martie 1918
12. ,,Românul”, din 20 noiembrie 1918.
13. Ion Clopoţel, ,,Revoluţia din 1918 şi Unirea Ardealului cu
România”,Ed.revistei,,Societatea de mâine”,Cluj,1926.
