Zelenski mai vrea bani de la Uniunea Europeană...

 

Zelenski vrea bani de la Uniunea Europeană ca să cumpere 500 de rachete pentru sistemele Patriot!

Ucraina contează pe sprijinul financiar al partenerilor europeni pentru achiziționarea a 500 de rachete PAC-3 MSE pentru sistemele antiaeriene Patriot, a declarat astăzi președintele ucrainean Volodimir Zelenski.

Zelenski le-a spus jurnaliștilor din Turcia că Departamentul de Stat al SUA a aprobat posibila vânzare a 500 de rachete către Ucraina, în valoare de 2,1 miliarde de dolari, dar că pentru realizarea acestui acord este necesară asigurarea fondurilor.

„Ne este clar ce se va întâmpla în această iarnă. Nu este suficient. Nu este suficient pentru a proteja… 500 de rachete… Suntem recunoscători Statelor Unite ale Americii. Aceasta este o propunere foarte bună.

Desigur, trebuie să strângem bani pentru această propunere. Sunt sigur că vom găsi finanțarea, datorită partenerilor noștri, în primul rând celor europeni”, a spus el.

C.L.

Gluma zilei - Maniere ...lipsă!

 

Sorin Grindeanu: „Regret percepția creată! Înțeleg criticile și nu minimalizez reacțiile...”

Președintele PSD, Sorin Grindeanu, a vorbit despre scandalul provocat de ținutele liderilor și partenerele liderilor PSD, la botezul lui Alfred Simonis. Grindeanu susține că regretă percepția publică și a explicat că înțelege reacția oamenilor.

„În primul rând, vreau să vă spun că am văzut reacțiile apărute după evenimentul din weekend. Înțeleg criticile celor care au considerat că unele dintre aceste imagini transmit un mesaj nepotrivit, în contrast cu problemele pe care le are România.

În contextul social dificil, toți cei care avem responsabilități publice, trebuie să fim mult mai atenți cu felul în care ne raportăm la oameni și la mesajul pe care îl transmitem, chiar și în cadrul unor evenimente private.

Nu vreau să caut explicații și să minimalizez reacțiile. În calitate de lider PSD, regret percepția creată în rândul românilor care au resimțit puternic măsurile de austeritate din ultimul an.

Consider că avem obligația să demonstrăm, prin ceea ce facem, că am înțeles acest lucru. Responsabilitatea noastră este să ne concentrăm pe ceea ce așteaptă oamenii: venituri mai bune, locuri de muncă și o economie care să repornească.

Iar românii trebuie să vadă această preocupare nu doar în declarațiile noastre, ci mai ales în faptele noastre”, a spus Sorin Grindeanu.

C.L.

Expoziția inedită de carte online

“Lamartine” de Eugène de Mirecourt în Biblioteca Muzeului Memorial O. Goga de la Ciucea

 

            Scriitorul, poetul, jurnalistul, istoricul, romancierul, biograful, satiricul (pamfletistul) și omului de stat francez Charles Jean-Baptiste Jacquot (19.11.1812 – 13.02.1880), care a scris sub pseudonimul Eugène de Mirecourt, este cunoscut în istoria literară în special pentru atacurile sale vehemente și polemicile zgomotoase cu marile personalități ale vremii sale, fiind considerat cel mai înverșunat critic al autorului de romane istorice de aventuri Alexandre Dumas (24.07.1802 – 05.12.1870).

S-a născut în comuna franceză Mirecourt (situată pe râul Madon), localitate recunoscută internațional drept capitala istorică și globală a fabricării instrumentelor muzicale cu coarde (în special, viori) și a arcușurilor, o tradiție datând din jurul anului 1602.

Strămoșii săi se ocupaseră, de multă vreme, cu mici activități meșteșugărești sau comerciale: tatăl său (Nicolas Jacquot) era brutar, bunicul – hangiu, iar străbunicul – fierar.

Deși, la dorința mamei sale (Marie-Joséphine Petit-Jean), s-a decis să primeaască o educație religioasă, intrând într-un seminar (unde dăduse dovadă de o mare aptitudine), la finalizarea studiilor, perspectiva preoției nu i se păruse deloc atrăgătoare. Astfel, în loc să se alăture ordinului trapist (un ordin monahal catolic de o austeritate deosebită, apărut în sec. al XVII-lea ca o ramură reformată a cistercienilor), s-a mutat la Paris, pentru a-și încerca norocul într-o carieră literară.

Unele dificultăți inițiale îl determinaseră să lucreze meditator și instructor școlar la Chartres, deși această profesie nu-i era pe plac.

În 1838, s-a căsătorit cu fiica unui soldat din Garda Națională, la scurt timp după aceea debutând în câteva publicații pariziene de mică anvergură (semnând articole de actualitate sub pseudonimul Eugène de Mirecourt).

Mai târziu, mutându-se la Nancy (un oraș elegant situat în nord-estul Franței), provincia istorică Lorena (astăzi parte a regiunii Grand Est), în colaborare cu savantul și orientalistul Leloup de Charroy, a publicat lucrarea în trei volume “La Lorraine” (1839-1840), care i-a adus o oarecare notorietate.

În acea perioadă, a început să scoată la iveală numeroasele colaborări de care s-a folosit Alexandre Dumas (tatăl) în seria de romane publicate sub numele său. În pamfletul “Fabrique de Romans: Maison Alexandre Dumas & Cie” (1845), Mirecourt a atacat și a denunțat modul de lucru al scriitorului, acuzându-l de “literatură industrială”: folosirea, în scopul producerii în masă a romanelor de succes sub propriul nume a scriitorilor-fantomă (“nègres littéraires”)[1], cum ar fi autorul francez Auguste Maquet, cunoscut în calitate de colaborator principal al romancierului, co-scriind lucrări precum “Contele de Monte Cristo” și “Cei trei mușchetari”, iar la întoarcerea la Paris – romanele istorice “La Famille d’Arthenay” (“Familia d’Arthenay”) și “Lieutenant de la Minerve” (“Locotenentul de pe Minerve”).

Întrucât a folosit un limbaj injurios, denigrator și deliberat rasist cu privire la înfățișarea, mirosul, moralitatea și natura “neagră” a lui Dumas, acesta din urmă a depus o plângere, Mirecourt fiind condamnat la 6 luni de închisoare și la plata unei amenzi.

Ulterior, publicase mai multe romane, scriind, împreună cu dramaturgul, actorul și directorul de teatru francez de origine elvețiană Jean Marc Louis Fournier (cunoscut sub numele de Marc Fournier), o piesă de teatru intitulată “Mme de Tencin” (“Doamna de Tencin”).

În scurt timp, romanele sale au început să apară în cele mai importante publicații pariziene, captând atenția cititorilor și a criticilor.

Între anii 1854–1858, a scris lucrarea “Gallery of Contemporaries” (“Galeria contemporanilor”): o serie de biografii satirice cuprinzând peste 100 de portrete ale unor celebrități ale vremii (George Sand, Hector Berlioz, Victor Hugo, Honoré de Balzac), scrieri pline de dezvăluiri acide care au stârnit opoziția presei, atrăgând dispute publice și numeroase procese, în urma cărora instanțele-l sancționase cu asprime.

De-a lungul carierei literare, a publicat circa 80 de romane și nuvele, peste 140 de biografii și 20 de piese de teatru.

Spre sfârșitul vieții, a suferit o transformare radicală: intrând în rândul Ordinului Dominican (un ordin călugăresc catolic mendicant: membrii căruia depun un jurământ de sărăcie radicală, refuzând orice proprietate personală sau comună și trăind exclusiv din munca lor și din pomana credincioșilor), a fost sfințit preot, mutându-se în Haiti (unde a profesat ca învățător în Port-au-Prince, decedând, la 13.02.1880, la vârsta de 67 de ani).

În lucrarea biografică (incisivă și satirică) “Lamartine” (publicată inițial în 1854–1855 în cadrul celebrei și controversatei colecții “Les Contemporains” / “Contemporanii”), Eugène de Mirecourt realizează un portret extrem de viu și tăios al marelui poet romantic, scriitor și politician Alphonse de Lamartine (numele complet: Alphonse Marie Louis de Prat de Lamartine), în 1829 devenit membru al Academiei franceze, combinând admirația literară cu o critică severă a ambițiilor și eșecurilor sale politice.

Explorând contradicțiile profunde ale lui Lamartine (un geniu melancolic și solitar, devenit brusc o figură centrală și motorul Revoluției Franceze din 1848), Mirecourt “redefinește”, în prefață, rolul unui biograf conștiincios: nu aducerea doar a laudelor oarbe, ci ridicarea vălului de pe slăbiciunile marilor oameni atunci când adevărul o cere. Astfel, spre deosebire de biografiile clasice, pur laudative, autorul îmbină momentele de admirație pentru Lamartine (geniul poetic al unuia dintre inițiatorii poeziei romantice franceze) cu dezvăluiri tăioase și critice despre slăbiciunile și viața sa.

Constituind un amestec de jurnalism satiric și portretizare literară, opera reprezintă un prețios document istoric pentru modul de percepere a marilor figuri ale romantismului francez de către contemporanii acestora. Edițiile ulterioare ale lucrării (precum cea din 1869) au fost completate pentru a include detalii emoționante despre declinul și înmormântarea discretă a lui Lamartine la Saint-Point.

Continuându-ne misiunea de colecționare, cercetare, conservare și restaurare, comunicare și expunere a mărturiilor materiale și spirituale despre viața și activitatea poetului Octavian Goga, în scopul cunoașterii, educării și recreerii publicului vizitator, am inaugurat expoziția inedită de carte online «“Lamartine” de Eugène de Mirecourt în Biblioteca Muzeului Memorial O. Goga de la Ciucea», oferindu-vă spre lectură și vizionare o biografie jurnalistică și polemică dedicată pilonului central al romantismului francez, considerat adevăratul creator al poeziei lirice moderne în Franța, unuia dintre cele mai strălucite figuri ale romantismului în Franța, care, prin lirismul său melancolic și prin rolul crucial jucat în timpul Revoluției de la 1848, a marcat profund atât literatura sec. al XIX-lea, cât și istoria politică a țării. Opera acestui poet al emoțiilor delicate și spiritualizate, considerat creatorul poeziei lirice moderne în Franța, transformă sensibilitatea romantică într-o experiență profund spirituală, unde iubirea pământească se împletește cu aspirația către divinitate și eternitate.

Vă dorim lectură și vizionare plăcută!

EDUARD BOBOC

---

[1] În sens figurat, termenul menționat desemna un “autor-fantomă” (sau “autor din umbră”): o persoană care scrie un text (carte, articol, memoriu, discurs, biografie) în numele altcuiva, fără ca numele său să apară pe copertă sau în semnătura materialului.

DRAGI PĂRINȚI, APRECIAȚI OAMENII CARE PUN SUFLET ÎN COPIII VOȘTRI!

În spatele unui antrenor care ridică uneori tonul nu se ascunde neapărat un om rău, ci, de multe ori, un om care își dorește enorm ca acei copii să învețe, să progreseze și să devină mai buni!

Un antrenor implicat nu vine la teren doar să treacă timpul. Vine cu planuri, cu obiective, cu responsabilități și, mai ales, cu dorința de a-i învăța pe copii ceva nou în fiecare zi.

Uneori este calm, alteori este exigent. Uneori laudă, alteori corectează. Uneori zâmbește, alteori ridică vocea atunci când vede că un copil poate mai mult, dar nu își dă silința.

A fi exigent nu înseamnă a fi rău. A corecta nu înseamnă a umili. Iar a cere disciplină nu înseamnă a nu iubi copiii!

Desigur, există o diferență între exigență și lipsa de respect. Copiii trebuie tratați cu respect, încurajați și protejați. Dar trebuie să înțeleagă și că progresul vine prin muncă, disciplină, ascultare și perseverență.

DRAGI PĂRINȚI, ȘTIȚI CE AR TREBUI SĂ VĂ ÎNGRIJOREZE CU ADEVĂRAT?

Nu momentul în care antrenorul vă corectează copilul sau îi atrage atenția, ci momentul în care nu mai face aceste lucruri!

Atunci când un antrenor îi explică, îl corectează, îi cere mai mult și insistă să facă lucrurile corect, înseamnă că investește timp, energie și speranță în evoluția acelui copil.

Când nu mai intervine, nu-i mai atrage atenția și nu se mai străduiește să-l ajute să progreseze, s-ar putea ca interesul pentru evoluția lui să se fi diminuat.

Bineînțeles, fiecare copil învață în ritmul său, iar un antrenor bun știe când să fie exigent și când să încurajeze. Dar un lucru este cert: un copil nu poate evolua fără îndrumare, iar corectarea face parte din procesul de învățare!

Și mai este ceva ce, de multe ori, nu se vede din afara terenului…

Un antrenor nu își investește doar timpul și energia în copiii voștri. Își sacrifică timpul liber, weekendurile, liniștea și, uneori, își pune propria sănătate în plan secund, din dorința de a-i vedea progresând.

Aleargă, explică, repetă, corectează, încurajează și se consumă sufletește pentru fiecare copil. Se bucură de reușitele lor și suferă atunci când îi vede că nu reușesc, deși știe cât potențial au.

De multe ori, părinții văd doar cele 60 sau 90 de minute de antrenament. Nu văd orele de pregătire, planurile, responsabilitățile, oboseala și toate gândurile pe care antrenorul le ia cu el acasă.

Iar după o săptămână de muncă, atunci când alții se odihnesc, el este din nou pe teren, în weekend, la meciuri, încercând să-i ajute pe copii să devină mai buni.

Și, chiar dacă uneori obosește, se consumă sau nu găsește întotdeauna cele mai potrivite cuvinte, a doua zi se întoarce și o ia de la capăt, pentru că încă mai crede în ei!

În spatele unui antrenor implicat se află un OM care oferă mai mult decât se vede: timp, energie, sănătate, pasiune și o parte din sufletul său!

Dragi părinți, nu judecați un antrenor doar după un moment în care a ridicat tonul. Priviți imaginea de ansamblu!

Priviți dacă este prezent, dacă se implică, dacă îi învață pe copii, dacă le explică greșelile, dacă îi încurajează și dacă se bucură sincer de reușitele lor.

Nu căutați doar antrenorul care le spune copiilor ceea ce vor să audă, ci și omul care știe să le spună ceea ce au nevoie să învețe.

Pentru că fotbalul nu înseamnă doar goluri, victorii și trofee. Înseamnă caracter, respect, disciplină, prietenie, curaj și puterea de a te ridica după ce ai căzut.

Iar un antrenor bun nu formează doar fotbaliști. Încearcă să formeze oameni!

Peste ani, poate că un copil nu își va aminti fiecare exercițiu sau fiecare meci, dar își va aminti omul care a crezut în el, care l-a încurajat și care nu l-a lăsat să renunțe atunci când îi era greu.

Uneori, în spatele unui copil care a ajuns departe, se află un antrenor care a văzut în el ceva ce nici măcar copilul nu vedea încă!

Așa că, atunci când găsiți un antrenor care se implică, care muncește, care este prezent și care pune pasiune în evoluția copiilor voștri, APRECIAȚI-L!

Respect pentru toți antrenorii care pun suflet în educația sportivă a copiilor!

Pentru că a forma un copil înseamnă mult mai mult decât a-l învăța să lovească mingea. Înseamnă să-l ajuți să devină OMUL DE MÂINE!

Poesis - Alexandru PETRIA

 

apocalipsa unui om obosit

I. viziunea celui care scrie

m-a trezit un zgomot din adâncul oaselor,

și o voce mi-a poruncit: „scrie, că se termină sângele.”

afară, cerul ardea pe picioare de pixeli,

îngerii făceau live pe TikTok,

iar marea se prefăcuse într-un hard disk plin de date cu bube.

oamenii mergeau prin orașe fără trup,

doar cu tăieturi de parole și foame.

mi-am băgat mâna în piept și am scos o bucată de sunet

care încă mai credea în iubire.

atunci am știut că profeția începe

cu oboseala unei inimi care refuză să se stingă.

II. cele șapte orașe

și am văzut cele șapte orașe:

New York, Moscova, Beijing,

Ierusalim, București, Lagos și São Paulo.

în fiecare, o biserică a fost înlocuită cu o bancă,

un poet cu un influencer,

un copil cu un cont.

New Yorkul își ținea sufletul într-un seif gras,

Moscova își ungea armele cu mir,

Beijingul fabrica liniște la kilogram,

Ierusalimul vindea certificate de mântuire,

Bucureștiul tăcea, dar din tăcere îi curgeau ochii ficatului și plămânii,

Lagos dansa într-o ploaie de gloanțe,

și în São Paulo oamenii își făceau selfie-uri cu moartea.

îngerul mi-a spus:

„nu le judeca, doar privește-le.

toate-s cu același puls lacom sub ruine.”

III. deschiderea peceților

când primul sigiliu s-a rupt,

a apărut un cal alb cu ochi de sticlă căprui —

era pacea vândută la ofertă,

reducere de 70%.

al doilea cal, roșu, mânca din inimile soldaților,

care se fotografiau pe câmpul de luptă

cu filtre de apus.

al treilea cal, negru, purta o balanță digitală:

într-un taler era pâine, în celălalt like-uri.

al patrulea era verde fosforescent,

călărețul lui avea un halat

și mirosea a spital și-a stâlpi de deznădejde.

cerul s-a desfăcut asemenea unui crab în farfurie,

și din el a căzut o ploaie de aplicații șterse,

unde numele lui Dumnezeu

s-a scris greșit.

IV. Fiara și noul Babilon

și am văzut o Fiară ridicându-se din cabluri,

cu șapte ecrane și zece algoritmi.

pe fruntea ei scria: „conectează-te.”

fiecare om i s-a închinat din singurătate.

Babilonul era un turn de reclame,

unde se vindeau suflete în rate,

cu asigurare de extaz.

femeia care-l conducea avea o frumusețe fugită în mii de părți,

până am observat că era gândită din oglinzi —

și toți cei ce o zăreau

își vedeau erectă propria dorință.

îngerul mi-a mărturisit:

„nu e diavolul, omule,

e dorința ta de a nu mai fi om.”

V. Mielul, Omul și Copilul

și am văzut un Miel rănit care mergea printre ruine,

avea ochii ca două răni care încă iubeau.

„cine ești?”, l-am întrebat.

„sunt iubirea care n-a fost mâncată la timp”, a zis.

atunci Mielul s-a făcut Om,

cu riduri și răpăituri din colțuri de inimă.

a luat o femeie de mână,

un copil, un nebun, un poet,

și i-a pus la aceeași masă.

„aici se va rescrie începutul”, a arătat vag cu mâna.

și Copilul a râs, un râs de-a crăpat cerul ca pe un dovleac.

„nu vreau o lume nouă,

vreau una care să știe să plângă.”

îngerii au început să coboare fără aripi,

rușinați,

să ajute la strângerea rămășițelor.

și Mielul i-a liniștit:

„nu vă mai temeți de moarte,

temeți-vă de viața trăită fără milă.”

VI. căderea și noul început

și am observat că lumea a obosit să se mai prăbușească.

zgârie-norii se clătinau de rușine,

mările și-au cerut scuze,

pădurile ardeau din melancolie.

orașele s-au scurs pe odgoane de lumină,

oamenii mergeau desculți prin praf,

purtându-și rușinea drept haină de nuntă.

am văzut o femeie care spăla trupul unui străin mort —

în gestul ei era mai multă religie

decât într-o colecție de icoane.

cerul s-a deschis precum o fântână pansată.

din el n-a coborât nimeni,

doar o tăcere spălată pe ambii obraji.

„nu voi face un cer nou,” a spus vocea,

„ci un om care învață să nu mai fie dumnezeu.”

și toate lucrurile s-au privit fără să se judece:

piatra, trupul, bâzâitul amintirilor, aerul, câinele.

și au înțeles că sunt din același praf,

care uneori se numește iubire.

iar când am închis ochii,

vocea din lumină a zis încet:„gata, omule.

acum poți trăi.”

Fotografia zilei - Ajutor...de sezon!

 

In Memoriam - George Boitor

 

--Zilele Revistei Cronograf, Satu Mare--

În cadru manifestărilor am fost în mai multe localități sătmărene-repere culturale. Printre ele, am fost și în satul în care s-a născut George Boitor(1 noiembrie, 1934-18 mai 1976) „Veșnică pomenire!

Redau mai jos câteva consemnări despre George Boitor.

„https://vasilegogea.wordpress.com/.../doua-poeme-de.../

George Boitor (1 noiembrie 1934, Supuru de Jos, județul Satu Mare – 18 mai 1976, lângă Ploiești/Brașov) a fost un poet, prozator și jurnalist român. [1, 2]

Două poeme de George Boitor, restituite de M. N. Rusu în revista „Lumină lină”

„O viaţă întreagă a fost hăituit de tarele unei societăţi care l-a învins în final, prin agresivitatea şi indiferenţa ei. S-a născut în noiembrie 1934 la Supuru de Jos, Satu Mare şi a trecut la cele veşnice în gara Ploieşti (1976). A scris puţin, dar cât a scris, rămâne: Scara de apă, Testament provizoriu şi romanul Alberia sunt reperele biobibliografice ale autorului.”

(Ion Burnar, în Informaţia zilei (6 noiembrie 2009), http://www.informatia-zilei.ro/.../poesis-un-poet-al....)

G E O R G E   B O I T O R:

Epilog

În plaja pustiită dorm

Iubiri târzii, bătute-n steme,

Ca jocuri vechi în care zei

Se surpă veşnic între ei.

Şi morţii-s niste ecuaţii

Plutind, în care şi-a gravat

Sodoma-n patimă damnaţii.

Acolo cresc arbuşti de piatră,

Şi lei de bronz rânjesc la porţi.

Aruncă-ţi masca idolatră

Când plajele pustii ne latră

Cu spectrul palizilor morţi.

Şi taci în tine. Uită-ţi chipul.

Trec mori de pulberi şi de piatră.

Ne va revendica nisipul…

O, plajele pustii – cum latră!

Orbul

Zeii adormiseră prin lanuri

Şi vine seara, Scipio, prin crâng;

Arbuştii cresc foşnind, din pânza ei…

Capul lui Hanibal, mâini şi picioare,

Şi trunchiuri retezate, sânge, sânge.

Neliniştea ce ne-mpresoară, teama

De morţi şi de vii; calul tău, spada ta

Obosind, spada ta.

Nu trebuia să învingi, Scipio!

Iată, azi,

Treci printre morţi şi nimenea te vede,

Treci printre vii şi ochii lor sunt morţi;

Şi calul tău, şi spada ta e moartă,

Şi lumea moare singură în tine,

Şi tu devii tăcut şi mai bătrân,

Devii tăcut, însingurat şi orb, –

Şi mori în morţii omorâţi de tine…

(Poemele sunt restituite de criticul şi istoricul literar M.N.Rusu, însoţite de o caldă evocare a poetului dar şi de o mărturie asupra atmosferei care domnea în lumea literară a anului 1968, în particular la Braşov şi în redacţia revistei Luceafărul: http://www.romanian-institute-ny.org/.../Lumina_Lina_3... .)”