Florile îmi spun rămas
bun
aplecându-şi spre glie corolele.
Nu voi zări chipul ţinutului străbun
nicicând poate, numărate-mi sunt orele.
Ei, şi ce-i cu asta, iubită?
Am văzut destule... pământul
ca o mângâiere reînnoită
cum ocolea în tremur mormântul.
Deoarece viaţa-mi întreagă
am privit-o c-un surâs îngăduitor,
pot să vorbesc despre clipa ce-aleargă
împreună cu al lumii amurg trecător.
După mine, un altul îşi va încerca norocul,
mâhnirea de-a atinge înaltele cote.
Părasit voi fi, un altul va ispiti locul
intonând alte cântece şi alte note.
Iubita-mi cu altul va merge la braţ,
dar cântecu-mi ascultând cu fervoare
se va gândi la mine cu nesaţ
ca la o irepetabila floare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu