De unde ştim lucrurile pe care le ştim? Cum anume luăm
decizii, în virtutea căror argumente? De unde se nasc raţionamentele care ne
fac să votăm aşa cum votăm, să gândim aşa cum gândim, să avem aspiraţii, să ne
fixăm ţeluri în viaţă, să-i dispreţuim pe unii şi să-i adulăm pe alţii, să
arătăm cu degetul către cei care nu sunt sau nu gândesc ca noi? Ne place,
poate, să credem că toate sunt consecinţele propriilor noastre alegeri, că
suntem, cu toţii, capabili să elaborăm raţionamente individuale şi să luăm
decizii în funcţie de ceea ce fiecare dintre noi crede că e just, corect,
dezirabil. Am fost educaţi să credem că, în măsura în care suntem cât de cât
informaţi, ne putem folosi propria minte pentru a elabora, pentru a emite
judecăţi, pentru a hotărî… În realitate, însă, opţiunile noastre ideologice,
culturale, etice se nasc întotdeauna din ceea ce există deja ca dat; orice
raţionament porneşte de la datele cu care deja mintea noastră a fost obişnuită
să lucreze, orice joc al minţii se desfăşoară cu regulile care sunt de dinainte
fixate. Dacă nu suntem întru totul ipocriţi, vom recunoaşte că, după anii pe
care îi petrecem în şcoală, cei mai mulţi dintre noi îşi aleg un traseu
existenţial care nu ne mai permite să ne instruim permanent. Vom continua să
gândim în aceeaşi paradigmă în care şcoala ne-a obişnuit să gândim.
Repulsiile noastre etice faţă de minorităţile sexuale sau
faţă de orice alt tip de minorităţi, sentimentul naţional românesc, adeziunea
emoţională la naţiunea etnică, ideea că noi suntem români şi că, cine nu aderă
la normele de comportare ale majorităţii, iese în afara ideii de românism,
toate sunt mecanisme de gândire cultivate în şcoala românească. Putem fi de o
parte sau de alta a baricadei, însă baricada va fi întotdeauna aceeaşi, punctul
de referinţă în jurul căruia ne dezvoltăm raţionamentele e acela pe care şcoala
ne-a obişnuit să-l percepem, să-l identificăm şi la care ne raportăm.
De la începuturile ei, şcoala românească a fost şi continuă
să fie normativă şi nu descriptivă. Ea impune norme, ne spune ce e corect şi ce
e greşit. Dacă secolele trecute, modelul acesta de a educa era perfect coerent
cu societatea însăşi, astăzi, el nu numai că nu mai este actual, ci devine chiar
periculos. O şcoală normativă ca cea românească îşi pregăteşte beneficiarii să
se comporte într-o societate statică, pornind de la premisa că, în valorile ei
fundamentale, ea nu se poate schimba radical. O şcoală descriptivă porneşte de
la alte coordonate: ea descrie diferite tipuri de norme şi valori, fără le
înscrie în zona atât de volatilă a lui asta e corect şi asta e greşit.
Într-o analiză asupra unei celebre scene din Matrix, Slavoj
Žižek vorbeşte tocmai despre importanţa antrenării minţii umane în a gândi în
afara unei paradigme date, impuse de sistemele de educaţie cărora, într-un fel
sau altul, le suntem cu toţii prizonieri. În film, personajului i se oferă două
pilule şi i se spune: dacă alegi pilula albastră, te vei trezi în patul tău,
ţrăind în realitatea în care ai trăit şi până acum, dacă alegi pilula roşie,
îţi arăt adevărata realitate în care trăieşti şi care, până acum, ţi-a fost
străină. Întrebarea fundamentală a lui Zizek: unde este a treia pilulă? Școala românească ne obişnuieşte şi astăzi să
gândim binar, în binomuri atât de restrictive: bine-rău, adevărat-fals,
moral-imoral, alb-negru, urât-frumos, corect-greşit etc. Orice alegere am face,
deci, ne-am afla în faţa aceleiaşi paradigme: dacă un lucru e corect şi trebuie
făcut, prin excludere, contrariul lui e greşit şi trebuie descurajat.
Un mic studiu de caz, pentru a nu rămâne exclusiv într-o
zonă teoretică. Dacă pentru profesorul de religie, creaţionismul e calea
corectă de a înţelege evoluţia noastră pe această planetă, pentru cel care
predă biologie, evoluţionismul e alegerea firească, unică. Într-un caz ideal,
fiecare dintre cei doi se va strădui să aducă argumente pentru a convinge, dar
(şi de aici începe pericolul!) şi pentru a-i face pe cei care-i ascultă să
opteze. Acesta este reflexul şcolii normative. Procesul de a convinge trebuie
urmat şi de acela de a-i face pe ceilalţi să aleagă între două tipuri de
realitate. În spiritul şcolii descriptive, opţiunile ar fi, în primul rând,
mult mai multe. Între creaţionism şi evoluţionism, ar apărea şi a treia, a
patra, a cincea pilulă. Apoi, după ce ascultătorii ar avea în faţă teorii şi
argumente dintre cele mai diverse, rolul şi demonstraţia dascălului s-ar
termina. De aici încolo, începe un proces individual de procesare a
informaţiei, proces la capătul căruia opţiunea nici măcar nu mai e atât de
importantă.
Important, cu mult mai important ar deveni faptul că, în
timpul procesului, gândirea critică ar fi antrenată în aşa fel, încât să supună
în mod reflex orice informaţie unui vast set de analize personale. Astfel,
şcoala descriptivă ar putea forma o societate care va fi încurajată nu să facă
permanent alegeri între pilulele albastre şi cele roşii, ci să refuze orice
alegere până în momentul în care ea ar deveni cu adevărat o alegere; adică,
până în momentul în care cât mai multe dintre pilulele disponibile sau
ipotetice se vor afla pe masă, în faţa celui care e obligat să opteze.
Altfel, şcoala devine o sublimă inutilitate… Atâta vreme cât
ea îşi propune să rivalizeze cu motoarele de căutare pe internet, atâta timp
cât se rezumă la a transmite opţiuni etice, religioase, naţionale (sau de orice
altă natură) statice, va rămâne o realitate birocratică sau o fabrică
producătoare de minţi care funcţionează în sistem bidimensional.
Întrebaţi în legătură cu ce îşi propună să facă şcoala,
mulţi ar răspunde astăzi: scopul este acela de a livra societăţii cetăţeni
educaţi… Educaţi să ce?! Educaţi în spiritul a ce?! Putin este educat, unii
dintre nazişti erau şi ei educaţi, Vadim Tudor este educat. Ei şi atâţia alţii
(căci, din păcate, şcoala românească produce în continuare Vadimi) sunt educaţi
în spiritul unei şcoli care îşi arogă dreptul de a stabili fără echivoc ce e
normal şi ce nu, ce e natural şi ce nu, ce e firesc şi ce nu, ce e corect şi ce
nu. Oricâte cărţi ar citi ei de aici înainte, oricâte argumente logice şi
raţionale li s-ar aduce, opţiunile lor se joacă în limitele aceleiaşi
paradigme. În felul acesta, mecanismul ce permite apariţia intoleranţei şi a
urii este perpetuat la nesfârşit. Căci, nu-i aşa, firescul şi naturalul trebuie
apărate cu orice preţ de cei care refuză să se conformeze!
de Ovidiu Ivancu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu