MERE
dintr-un tablou de Luchian
Văd două rânduri de mere -
vreo nouă jos, iar deasupra
alte vreo cinci,
toate-aşezate cuminţi pe-o masă,
în purpură şi aur.
Aş lua, n-aş lua unul, -
mă ispiteşte
totuşi grozav
o aromă care
nu bănuisem să fie a soarelui,
aş mângâia, o, cât de încet,
lin, lin, lin,
parantezele roşii
în care se-ascunde nu ştiu ce,
nu-mi dau seama cine.
Mi-e teamă, doar,
să nu le trezesc din somn
în lumina acestei după-amieze,
să nu le văd împrăştiindu-se ameţite
şi izbindu-se de ramă.
Şi totuşi,
ce muzică s-ar auzi în acea
mătăsoasă
ros...to...go...li...re!...
Mi-am revenit,
însă,
imediat:
nu se cade, întâi de toate,
(ce jenantă confuzie!)
să salivezi în faţa unui tablou.
Şi, mai ales, ce necuviinţă
şi ce ridicolă îngâmfare,
să vrei să muşti,
muritor,
din nişte
mere nemuritoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu