Lista nevestelor !

Parlamentul European este o instituţie legislativă a Uniunii Europene. Este ales prin scrutin direct odată la 5 ani, iar împreună cu alte două foruri, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană, exercită puterea legislativă a UE. O „putere” care a fost descrisă chiar de eurodeputaţi ca fiind una dintre cele mai puternice, din punct de vederee legislativ, din lume. Parlamentul este compus din membri, bărbaţi şi femei, care reprezintă al doilea cel mai mare electorat democratic în lume, cu milioane de votanţi eligibili. Începînd cu 1979, este ales direct, prin alegeri generale, libere şi secrete. Însă, prezenţa la vot pentru alegerile Uniunii Europene a scăzut, la fiecare alegere, consecutiv, din acel an, şi a ajuns la sub 50%, începînd cu 1999. De exemplu, prezenţa la vot, în 2009, a fost de numai 43% din totalul votanţilor europeni, variind de la 90% în Luxemburg şi Belgia, unde este folosit votul obligatoriu, pînă la 20% în Slovacia, iar în 18 din 27 de state membre a fost de sub 50%. Parlamentul este „prima instituţie” a UE ce împarte, în mod egal, puterile legislative şi cele bugetare cu forul Consiliului (cu excepţia cîtorva domenii în care se aplică procedurile legislative speciale). Deţine, de asemenea, controlul asupra bugetului UE. În cele din urmă, Comisia Europeană, organul executiv al UE, răspunde în faţa Parlamentului. Deşi Parlamentul European are puterea legislativă pe care Consiliul şi Comisia nu o posedă, acesta nu are controlul formal asupra iniţiativei legislative, cum, de altfel, nu au nici majoritatea parlamentelor naţionale. După ce am văzut ce reprezintă cu adevărat Parlamentul European, putem trece cu uşurinţă spre ceea ce înseamnă pentru unii, de pe la noi, această prestigioasă instituţie! Căci, „drumul” spre Parlamentul European simte acut virusul traseismului care, pînă în prezent, a rezistat cu brio, ba chiar a proliferat, împotriva oricăror măsuri ce au vizat exterminarea sa. Acum se poate spune chiar că e protejat de anumite structuri şi se pare că se dezvoltă într-un mediu proprice, de cînd au apărut zvonurile că un alt partid de pe la noi ar putea schimba barca dinspre liberali spre partidul popular, aşa cum, de altfel, s-a mai întîmplat, cînd alţii, peste noapte, din socialişti au devenit populari europeni. Fenomenul pare încurajat şi cultivat în special de marile partide europene, fapt care ar explica, într-un fel, de ce avem, sau, mai corect spus, de ce este nevoie de cei mai de încredere oameni, de cei mai apropiaţi nu atît de mult de partidele politice, cît, mai ales, de liderii acestora, care se află în miezul negocierilor din spatele uşilor închise. Şi, uite aşa, au apărut în lupta dreaptă a intereselor de toate culorile politice cei mai de încredere activişti de partid, nevestele liderilor noştri. Poate şi pentru faptul că amantele, sau fiicele multora, nu au încă vîrsta necesară unei candidaturi pentru instituţia europeană. Pentru că, despre maturitatea politică nu are rost să pomenim, oricum nu s-a ţinut cont nici în alte cazuri, cînd bunul-simţ al primei doamne de a nu se implica în politică nu a inspirat şi restul familiei. În lupta către Europa ne aşteptăm la speakeri excelenţi, cu discursuri dedicate priorităţilor României în UE, şi evident chiar la un fel de sesiune de deschidere dedicată alegerilor europene. Candidaţii la europarlamentare vor fi prezenţi la aproape orice eveniment, unde fiecare îşi va prezenta atuu-rile, în domeniul său de expertiză sau interes: În fond, cine ar putea transmite mai bine si mai concis mesajul electoral decît cealaltă jumătate a liderilor noştri dragi?!

Ştim cu toţii că în istoria românilor nu există un exemplu în care „intelighenţia” să fi încercat să dezveţe românii în a trişa, în a nu mai manipula şi a nu se mai lăsa manipulaţi de interese mici, personale, aşa cum nu a existat nici măcar o revoltă a „bizonilor” contra structurilor care au desfăcut toată România, după revoluţia din 1989, piesă cu piesă, valoare cu valoare, şi au vîndut-o ca pe o bucată de fier vechi. Populaţia a suferit cu îngăduinţă traumele financiare şi neajunsurile sociale, fără să crîcnească. Şi uite cum apare întrebarea: de ce nu ar suporta şi în zilele noastre o nouă formă a nepotismului pe care, dacă îmi permite cititorul, aş numi-o „nevestismul” zilelor noastre ? Pentru cei mai ironici dintre comentatori ar putea fi vorba poate chiar de o răzbunare a istoriei, ţinînd cont de faptul că, în Evul Mediu, femeia, în urma căsătoriei, care, de cele mai multe ori, nu reflecta opţiunea fetei, ci, mai degrabă, era condiţionată de vrerea părinţilor şi de existenţa zestrei, ajungea în slujba soţului. Nu se gîndea nimeni pe atunci că va veni o zi cînd va ajunge în slujba bătrînului Continent, numai cu ajutorul soţului. Tot despre acele vremuri se spune că, potrivit pravilelor, chiar din „vini minore ale soţiei”, ca de exemplu „de va merge la vedearea jocurilor să privească fără de voia bărbatului ei”, sau de intra, fără încuviinţarea soţului, în „casă striină, unde nu-i vor fi rudeniile ei”, în caz de despărţire, soţul îi putea dobîndi cu uşurinţă zestrea. Interesant, nu? Acum, parcă, cel puţin din dorinţa de a mai salva din avere, în unele cazuri nedorite, soţul îşi trece el singur, de bunăvoie, toată averea pe numele fostei soţii. Cît despre cea din urmă zicere, de a nu intra în casă străină, pare că cel puţin în momentele electorale s-a păstrat, nu de altceva, dar nu am auzit despre o doamnă a politicii europene vizitînd casele amărîţilor care o votează, de multe ori, doar pentru a se pune bine cu primarul din sat, că nu ştii cînd te loveşti de el, sau pentru a primi o găleată colorată care îi mai ajută în gospodărie, scutindu-i de cheltuiala a cîţiva bănuţi din puţinul pe care, oricum, nu îl are! Dar să revenim, aducîndu-ne aminte, din cele citite, că dominată de mentalităţile vremii, femeii îi era interzis orice rol în viaţa politică, comercială sau economică, precum şi accesul la educaţie, femeii din clasa ţărănească medievală îi rămînea drept cadru de socializare, din ce depăşea propria-i ogradă, locurile în care nu se semnala numai prezenţa masculină, precum şi cele care nu erau asociate cu imoralitatea. Despre asocierea satului românesc cu viaţa medievală, nu mi-a fost necesar un efort deosebit al imaginaţie, deoarece nu pot spune că, cel puţin în cazul nostru, s-au produs mari schimbări!

În schimb, despre asocierea unui tip de politică cu imoralitatea putem scrie romane, dar despre promovarea nevestei în funcţia politică, inclusiv la nivel european, se pare că nu prea s-a scris pînă acum. Sau, dacă a făcut-o cineva, nu a făcut-o într-un mod în care să ne semnaleze gravitatea acestui fenomen de exterminare a valorii feminine, reale. Un fenomen destul de controversat, creat şi prin acest nou curent din politica noastră contemporană – „nevestismul” – care să ne determine opţiunea la vot, cînd, mînaţi de sentimente civice, ni se pune în faţă o listă de partid, pe care să o votăm doar din convingerea noastră doctrinară, neglijînd aspectul moral al hîrtiei în cauză. În final, cred că este timpul să începem să ne gîndim la a da un vot raţional, şi nu unul pasional. Şi atunci, dacă tot sîntem o societate modernă (fapt pe care nu îl contest sub nici o formă!), dacă unii dintre cei mai buni manageri ai zilelor noastre sînt femei (chiar şi despre cele mai bune profesoare ne aducem aminte cu plăcere), de ce nu am accepta în politică cît mai multe doamne, unele chiar „de fier”. Nimic rău în asta, ba pot spune că este necesar. Ce este, în schimb, nedrept este modul în care se face „selecţia” lor de către bărbaţi! Totuşi, remarc că, încet-încet, în viaţa politică, precum o răzbunare a istoriei, nevasta începe să devină mai de încredere, mai importantă şi mai promovată decît amanta, dînd naştere unui nou curent politic pe care l-aş numi, şi-l vom numi şi în viitor, „nevestismul” zilelor noastre!

                                                                           HORIA SCARLAT