Pentru a putea fi înţelese
de tot omul la adevărata lor valoare istorică, alegerile prezidenţiale din luna
noiembrie au nevoie de câteva punctări şi detalieri.
1)Prin vrerea lui
Dumnezeu, adevăratul învingător din cel de-al doilea tur al prezidenţialelor nu
este Klaus Iohannis, ci poporul român, sau – mă rog – milioanele de români din
ţară şi străinătate care i-au dat voturile, plus cele câteva sute de mii care
au fost împiedicate de autorităţi să i le dea.
Prin urmare, în cazul de
faţă (un elan al deşteptării naţionale de rangul unei veritabile revoluţii
moral-spirituale) vechea spusă Glasul
poporului este glasul lui Dumnezeu, trebuie uşor adaptată în formă pentru a
putea reflecta conţinutul celor petrecute în numai două săptămâni (intervalul
dintre cele două tururi) în conştiinţa colectivă a românilor de pretutindeni: Glasul poporului este voia lui Dumnezeu!
Acest senzaţional front
democratic al votului unit întru schimbarea reală, demonstrează pe de-o parte
că amarnic s-au înşelat toţi aceia care mizau pe capetele plecate ale românilor
umiliţi (dar niciodată împăcaţi cu asuprirea şi asupritorii), iar pe de altă
parte ilustrează acea admirabilă particularitate a istoriei noastre naţionale,
care – în definitiv – explică miracolul vieţuirii neîntrerupte a românilor de
pe aceste meleaguri: În vremuri de mare cumpănă pentru fiinţa lor (limbă,
credinţă, tradiţii, rosturi), întotdeauna românii au dovedit că posedă
uimitoare resurse fizice şi psihice, graţie cărora au reuşit să-şi apere
„sărăcia, şi nevoile, şi neamul”, fie că-i vorba de moşnenii lui Mircea cel
Bătrân, de răzeşii lui Ştefan cel Mare, de soldaţii-ţărani care şi-au arătat
bărbăţia şi curajul în crâncenele încleştări de la Plevna sau Smârdan, de
urmaşii acestora care i-au dat peste cap pe nemţi în asalturile la baionetă de
la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, de enormele jertfe ale românilor pe fronturile
celei de-a doua conflagraţii mondiale, de eroismul cotidian, tăcut şi răbdător
al milioanelor de români pe întreaga durată a „războiului” de 45 de ani dus
împotriva bolşevismului, respectiv de strălucita îzbândă a „armatei populare”
de votanţi împotriva redutabilelor forţe ale lichelismului şi ticăloşiei în cel
de-al doilea tur pentru Cotroceni.
2)În aceeaşi ordine de
idei, nici vorbă ca izbânda să fie atribuită dreptei. De fapt care dreaptă? Cea
care se autointitulează astfel, deşi ea-şi trage seva demagogiei şi corupţiei
din atotputernicul Front al Salvării Naţionale (FSN), cea care-i aproape
oricând dispusă să calce în picioare principiile liberale pentru a se vedea cu
sacii puterii în şubreda sa căruţă politică (vezi recent destrămata Uniune
Social Liberală, scandalurile cu ştabii liberali corupţi şi dezertările care
put de la o poştă a trădare sadea), ori cea care-i într-atât de divizată de
mărunte orgolii politice, încât pentru ea nu există imperative naţionale de
dragul cărora să-şi dorească o reală şi eficientă conjugare a eforturilor.
Victor Ponta, contrar
celor crezute de unii şi afirmate de alţii, n-a pierdut din pricina erorilor
săvârşite în campania electorală de el, respectiv de staff-ul lui electoral
(probă în acest sens – după primul tur, avea un avans în faţa lui Iohannis de
peste 10 procente!), ci – întrucât a fost şi a rămas exponentul mincinos şi
arogant al stângii sfidătoare şi coruptă până-n măduva oaselor – am putea spune
că el era predestinat să nu devină primul om în stat...
Iar Klaus Iohannis n-a
ajuns preşedintele României pentru că la vremea respectivă era preşedintele
liberalilor şi al Alianţei Creştin-Liberale (ACL), o neconvingătoare
construcţie politică dictată de raţiuni electorale, ci pentru că el, în pofida
denigrărilor vehiculate de adversari (când vom şti ponderea adevărului în
acuzaţiile ce i se aduc?), a fost perceput de grosul alegătorilor drept neamţul
care tace şi face, fapt cu prisosinţă demonstrat în mandatele de primar al
Sibiului.
Mai mult de-atât. Pe tot
parcursul campaniei electorale, nepalavragiul şi greoiul Iohannis pur şi simplu
a impresionat prin răspunsurile la obiect şi eleganţa comportamentului său
(Afirmaţia lui memorabilă: „Prefer să pierd decât să jignesc...”), astfel
punând pregnant în evidenţă nevoia acută a României postdecembriste de
politicieni măcar manieraţi dacă nu foarte înzestraţi, care să se constituie în
modele pentru generaţiile tinere. În plus, prin stângacele eschive ale lui
Ponta, i-a convins pe foarte mulţi români că doar el este cel hotărât să se
răfuiască cu corupţii, lăsând mână liberă justiţiei să-şi facă treaba până la
capăt.
3)Propulsarea lui Klaus
Iohannis la Cotroceni este doar primul pas înspre reala normalizare a României.
Paşii următori vor depinde în egală măsură de propria lui abilitate şi de
sfetnicii pe care şi-i va alege. Dar până atunci, el încă de acum are datoria
civică şi morală faţă de toţi românii, în mod deosebit faţă de aceia care i-au
dat votul, să-şi ia mâna de pe corupţii din propria ogradă, indiferent de rangul
acestora.
Vom trăi şi vom vedea în
ce măsură el va izbuti să împletească fermitatea cu abilitatea, astfel încât
nici să nu-i dezamăgească pe românii încrezători în steaua lui prezidenţială,
dar nici să nu ajungă jucăria Parlamentului, acuma când legea permite mătrăşirea
unui preşedinte incomod (a citi neagreat de majoritatea parlamentară) doar cu
prezenţa a 30% din alegătorii înscrişi pe liste.
N.B.Iată un alt motiv
întemeiat pentru organizarea grabnică a unui referendum în vederea schimbării
actualei Constituţii.
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
9 dec. 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu