În vremea aceea Iisus învăţa într-una din sinagogi sâmbăta.
Şi, iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă
şi care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus,
văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta! Şi
Şi-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu.
Atunci mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta,
răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci
veniţi în aceste zile şi vă vindecaţi, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i-a
răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta
boul sau asinul său de la iesle şi nu îl duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a
lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se
cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei? Şi,
zicând el acestea, s-au ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui, iar poporul
întreg se bucura de toate faptele cele slăvite, săvârşite de Dânsul.
În Sfânta Evanghelie de astăzi putem vedea cum Mântuitorul
Iisus Hristos învăţa poporul într-o zi de sâmbătă. Locul în care se petrec
evenimentele relatate în textul biblic este sinagoga, spaţiu ales în mod
special pentru că aici se adunau evreii la rugăciune. Veneau locuitorii unui
oraş sau ai unui sat cu bolnavii lor, Mântuitorul întâlnindu-Se cu compatrioţii
Săi. Contextul religios Îi permitea să vorbească mai bine despre unele subiecte
sensibile din societatea iudaică de atunci. Martorii la aceste evenimente
petrecute în sinagogă erau numeroşi şi atenţi, de aceea minunile făcute în zi
de sabat au fost consemnate în număr destul de mare în paginile Scripturii.
Textul Evangheliei ne spune că într-o astfel de zi Mântuitorul Iisus vindecă o
femeie care „avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi era gârbovă, de nu
putea să se ridice în sus nicidecum“ (Luca 13, 11). Şi de această dată
vindecarea se face prin cuvinte simple: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa
ta“, după care Îşi pune mâinile asupra ei, trupul i se îndreaptă şi a început
să-L slăvească pe Dumnezeu (Luca 13, 13).
„Sâmbăta a fost
făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă“
După vindecare observăm atitudinea mai-marelui sinagogii,
care nu îndrăznea să-L atace direct pe Iisus, ci o face în mod indirect,
mustrând mulţimea, care venea să se vindece sâmbăta (Luca 13,14). Întâmplarea
nu este singulară, de mai multe ori Mântuitorul Iisus a fost atacat de
conducătorii spirituali ai iudeilor din acelaşi motiv.
Ca urmare a vindecărilor săvârşite şi sâmbăta, adversarii
Săi îşi formaseră o părere negativă, exprimată în mod clar şi în legătură cu alte
vindecări petrecute tot în această zi, precum cea a orbului din naştere: „acest
om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta“ (Ioan 9, 16). De aici şi
convingerea deja formată în rândul iudeilor de a-L suprima pe Iisus, pentru că
nu respecta sabatul: „pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus şi căutau să-L
omoare, că făcea acestea sâmbăta“ (Ioan 5, 16). Legea ocupa un loc foarte
important în religia iudaică. Pentru a ne da seama de acest lucru este
suficient să parcurgem primele cinci cărţi ale Bibliei, unde găsim o adevărată
culegere de legi cu reguli morale şi rituale, pe care poporul evreu urma să le
respecte în viaţa personală şi socială. Cele zece porunci primite de Moise pe
Muntele Sinai determinau comportamentul care trebuia avut faţă de Dumnezeu şi
semeni. De la acestea rabinii elaborau numeroase coduri, care reglementau viaţa
personală, familială, socială în toate circumstanţele. Chiar dacă redactarea
lor se întinde pe mai multe secole, în gândirea iudaică, conţinutul devine
autoritate, pornind de la voia lui Dumnezeu transmisă prin Moise. Ele sunt
Legea lui Dumnezeu ale cărei detalii nu sunt nici depăşite, nici secundare. De
aici controverse, polemici sau conflicte între Iisus şi mai-marii sinagogii cu
privire la interpretarea prescripţiilor legii, cele mai întâlnite fiind legate
de sabat şi de ce poate fi curat sau necurat. Fără îndoială, ele au marcat
primele luni ale activităţii Mântuitorului în Galileea.
Sabatul, instituţia
religioasă specifică iudaismului
Unele religii au aşa-numite zile „nefaste“, în care sunt
interzise diferite activităţi. Ele au legătură uneori cu fazele lunii, adică cu
cele şapte zile ale săptămânii, dar poporul evreu a transformat un astfel de
tabu într-o adevărată instituţie. Interdicţii precum de a lucra, a face comerţ,
a călători, a face focul, a găti au ajuns să fie interpretate pozitiv. Ele
aveau rolul de a permite odihnă omului, sclavului, animalelor, practic să
invite poporul lui Israel să imite pe Dumnezeu, Care S-a odihnit după creaţie.
În secolul al II-lea î.Hr., legislaţia în acest sens devine şi mai strictă,
finalitatea ei religioasă fiind ocultată de impunerea unui număr tot mai mare
de interdicţii. Din bucurie ea se transformă într-o greutate insuportabilă.
Sabatul era considerat o instituţie esenţială a religiei poporului evreu,
asemenea tăierii împrejur. De aceea cuvintele sau faptele lui Iisus care păreau
că pun în discuţie această reglementare aveau imediat un ecou puternic în
societatea de atunci. Autorităţile au început să urmărească cu atenţie comportamentul
Său şi al ucenicilor Săi. Pe parcursul controverselor tot mai numeroase şi
intense, mai întâi în Galileea, apoi şi la Ierusalim, Iisus trebuia să-Şi
justifice interpretarea pe care o dădea sabatului. Aceasta explică şi faptul că
în Sfintele Evanghelii găsim într-o proporţie importantă cuvinte despre sabat
sau minuni săvârşite în această zi. Mântuitorul Iisus Hristos Se vede pus în
situaţia firească de a Se plasa în raport cu interpretarea rabinică şi de a
explica auditoriului Său pentru ce Dumnezeu a instaurat sabatul.
„Fiul Omului este
Domn şi al sâmbetei“
Minunea relatată în textul de astăzi este una de vindecare.
Femeia era bolnavă de mult timp şi Iisus o vindecă numai cu cuvântul. Minunile
sunt de ordin material şi spiritual: ni se vindecă trupul, ni se luminează
mintea, se îndreaptă gârbovirea, ni se dă credinţă, demonii sunt alungaţi din
noi, atunci când harul Său coboară peste noi şi ne luminează ca să vedem
lucrurile bine. Toate acestea sunt vindecări. Reumatismul deformant pe care-l
are femeia vindecată de Hristos este atribuit unui demon care-o împiedica să se
redreseze şi a cărui alungare conferea vindecării o dimensiune religioasă. Faptul
că se petrece într-o zi de sabat accentuează acest caracter. Numai că
mai-marele sinagogii ar fi dorit ca acei bolnavi care se adresau Mântuitorului
să facă acest lucru într-o altă zi din săptămână. Pentru el vindecarea era
asimilată cu o lucrare, deci interzisă de Lege. Iisus îi răspunde cu un
argument de bun simţ: „Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare,
sâmbăta boul său, sau asinul său de la iesle, şi nu-l duce să-l adape?“ (Luca
13, 15). Aşadar, această femeie, fiică a lui Avraam legată de un demon, merita
să fie dezlegată în această zi aşa cum face şi cel care are animale,
hrănindu-le zilnic, chiar dacă acest lucru se întâmplă într-o zi de sabat.
Iubirea lui Dumnezeu
restaurează firea umană căzută
Prin vindecările pe care le-a făcut sâmbăta şi prin întreaga
Sa atitudine în această privinţă, Mântuitorul a restaurat porunca a patra din
Decalog în înţelesul şi rostul ei, voite de Dumnezeu (Luca 6, 5). Greşeala pe
care o făcea însă mai-marele sinagogii era că de dragul formei el sacrifica omul,
îl strivea sub restricţii formale. Este firesc să avem o zi de odihnă pe
săptămână, o zi de refacere a forţelor, o zi pentru păstrarea sănătăţii şi
demnităţii omeneşti, dar Iisus îi dă astăzi acestei femei ceea ce-i lipsea de
multă vreme, privind-o chiar şi într-o zi de sabat ca pe un suflet zidit de
Dumnezeu. El ne pune în faţă acelaşi mesaj simplu: Dumnezeu este iubire.
Iubirea lui Dumnezeu nu pune condiţii, de aceea Fiul Său Se apropie de toţi cu
aceeaşi dragoste. Iubirea Sa dumnezeiască se manifestă în trei etape: cheamă pe
femeia gârbovă din Evanghelie şi alungă duhul cel rău din ea, trezeşte bucuria
vieţii în sufletul ei şi bineînţeles îi oferă iubire faţă de Cel Care a
vindecat-o.
Cine Îl are pe
Hristos trăieşte experienţa libertăţii
Astăzi, multe cugete sunt strâmbe, pline de compromisuri,
mulţi oameni ajung să aibă reputaţia pătată, se discreditează prin fapte,
cuvinte, atitudini. Nu este atât de simplu să rămânem drepţi, să ne păstrăm
demnitatea. Din manifestările complexe ale societăţii în care trăim,
compromisul poate fi moral, intelectual, politic, familial, academic etc. şi
ţine de procesul complex al păcatului, devenind în multe situaţii foarte
frecvent, deci greu de observat. Compromisul creează dependenţă, dar cel care
încearcă să trăiască cu Hristos are experienţa libertăţii. Omul a fost creat
liber, adică stăpân pe voinţa proprie, nefiind supus nici unei necesităţi.
Libertatea este una dintre însuşirile firii dumnezeieşti şi, creându-l pe om
după chipul Său, Dumnezeu a pus în el această însuşire. În ciuda bunurilor pe
care Dumnezeu i le-a pus înainte, omul a cedat însă ispitei diavolului.
Majoritatea Sfinţilor Părinţi insistă asupra faptului că răul în om, dar şi în
lume este un rezultat al relei folosinţe a libertăţii, că el a fost conceput,
imaginat, inventat, creat, apoi pus în lucrare de alegerea greşită pe care a
făcut-o prin liberul său arbitru, prin voinţa sa personală sau, potrivit
terminologiei folosite de Sfântul Maxim Mărturisitorul, prin voinţa sa
„gnomică“.
Sfintele Taine, terapie
pentru sufletul bolnav
Prin înstrăinarea de natura lui de la creaţie, omul ajunge
să îndepărteze de la el toate puterile fiinţei sale de viaţa conformă cu firea
lui, să aibă o conduită plină de compromisuri, care-i gârbovesc sufletul şi
trupul, pentru ca în final să se distrugă pe sine însuşi. În această stare nu
mai rămâne mare lucru din libertatea iniţială a omului. De aceea un prim pas
pentru redobândirea adevăratei libertăţi este terapia duhovnicească prin
Spovedanie, eliberatoare de păcatul înrădăcinat în suflet. Povara lui este
grea, de aceea de multe ori este izvor de nelinişte, de angoasă, întreţinând
activitatea demonilor care profită de această stare bolnavă, seamănă tulburare
şi nelinişte în suflet prin toate mijloacele. Dacă vrem să fim sănătoşi
duhovniceşte, să ne regăsim verticalitatea interioară spre bine, trebuie să
identificăm mai întâi greşeala, păcatul. Începutul poate fi anevoios, dar cu
răbdare vom fi mângâiaţi de harul lui Dumnezeu şi calea ni se va părea mai
uşoară, compromisul sub diferitele sale forme nu ne va mai gârbovi sufletele,
vom afla odihna şi vom începe să descoperim învăţătura mântuitoare şi
liberatoare a lui Hristos. Un început bun îl putem face chiar în această
perioadă de început al postului, la sfârşitul căruia vom putea să ne bucurăm de
darul deplin al Naşterii Mântuitorului, prin aprofundarea lucrării cu propria
persoană, a descoperirii de sine, a propriilor limite şi a tainelor adânci ale
sufletului.
Pr. prof. dr. Emanoil Băbuş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu