Procletul
(Balada
demnitarului nedemn)
Invocaţie
Deşi nu cred în Tine nici de leac,
eu – iată – Te invoc
ca un estet ce sunt,
nu ca să-Ţi cer cum Ţi-am cerut cândva
(un biet naiv eram pe-atunci)
şi neprimind
să mă conving
că-i lesne să exişti
când toate omului îi merg din plin,
ci ca aminte să-Ţi aduc
că eu exist şi nu oricum,
pe când Tu eşti Acel ce eşti –
un tată cu atâtea chipuri,
încât lipsit de chip eşti pentru unii mumă
şi pentru omenirea-n suferinţă ciumă.
Adoraţie
Da, sunt astăzi cineva-ntre semeni
prin tot ce-n Decalog
pe veci ai interzis!
Chiar crezi că mila-nalţă şi-n ea e fericirea
din raiul după moarte pe care l-ai promis?
Dar viaţa dovedeşte că mila-i slăbiciune
şi locul nu şi-l află pe al Pământului cuprins,
unde cruzimea-i lege, iar legile sunt crude
pentru nevolnicul ce-n cursa păcatului e prins.
„Tu clipa ţi-o trăieşte!” e pentru mine crezul
prin care ai de toate – putere, bani, plăcere;
răbdarea nu-i virtute, izbânda este totul
şi-atunci a ta viaţă nu va mai fi părere.
Profetul
(Balada
timpului din urmă)
Prolog
„Un prooroc nu este dispreţuit decât în patria
Lui,
între rudele Lui şi în casa Lui.” (Marcu 6/4)
În tinereţea-mi fără pată
când spiritului rob eram,
s-ajung profet în ţara mea
eu visu-n gând nu-l rumegam.
(N-o faci când eşti convins că lumea
ţi se aşterne la picioare –
aveam pe-atunci mii de proiecte
pentru a Terrei transformare...)
Dar timpul zelul mi-a tocit
şi m-am convins de-un adevăr:
În jurul nostru tot se mişcă
şi-absoarbe sensul în răspăr!
Căci nevăzutul şi văzutul
- fluviu cosmic necuprins –
nu-şi ştiu nici vârsta, nici sfârşitul
în goana pe-al eternului întins.
Nu ştim ce suntem şi ce-om fi
- nevrând să ştim de Cel ce este –
şi omenirea se grăbeşte
spre-al morţii univers de-aci...
Apoi, când anii se-nmulţiră
şi renunţările la fel,
înţelepciunea mi-a servit
să-l osebesc pe vrednic de mişel.
Şi nu-i uşor în aste vremuri
doldora de ticăloşie,
pe oi de capre să separi
în Noul
Testament cum scrie!
Democraţia – bat-o vina! –
atunci când e originală,
la ţanc pe hoţi îi face ştabi
cu diplome şi fără şcoală,
ca să susţină un regim
cum n-a făcut Fanaru-n veac –
atâta de corupt, încât
chiar şi trădarea-i doar un fleac.
Cu toate astea-i axiomă
că după ploaie vine soare
şi că un rău oricât de mare
ajunge-n timp lipsit de noimă.
Istoria le-a făcut vânt
la toţi tiranii câţi au fost,
ca jertfa viului Mesia
să fie-al omului prim rost.
Cu-atât mai mult pentru români
şi ţara lor ca o Grădină
de Maica Domnului vegheată –
prin tot ce iese la lumină,
ea merită să redevină
la starea ei de altădată.
Epilog
Deşi Scripturile susţin
că-i imposibil ca deodată
să slugăreşti la doi stăpâni,
ai noştri politruci de paie
- ipochimeni şuţi şi haini –
ţin să ne-arate că se poate.
După ce-n vârf s-au căţărat
minţind,
trădând
şi-amarnic dând din coate,
ei nu-s doar servi,
ci chiar se-nchină
la
banul-zeu,
ca mai apoi
- jurând şi promiţând de toate
şi-oribili în a lor rutină –
martor să-L ia pe Dumnezeu
prin cruci din interes schiţate
că n-au alt crez afară de minciună.
Teleobaladă
La Stagirit avem dovada
că Universul are-un scop,
dar care nu e necesar,
altminteri
moartea-i înţeleasă
ca al vieţii scop hilar!
Iar Biblia ne-ncredinţează
prin al Genesei
plan divin,
că toate-n lume-au fost făcute
din al Părintelui preaplin.
Iată motivul pentru care
în veci de veci El este totul –
pe palmă ţine nesfârşitul
într-un prezent fără-ncetare...
Când toate îşi urmează rostul
în Universul infinit
şi numai omul firoscos
se nărăveşte la cârtit,
e limpede că Dumnezeu
- un Genitor desăvârşit –
creaţia Şi-o guvernează
pân’ va decide-al ei sfârşit.
El singur ştie ziua mare
a Judecăţii din final;
va fi o cosmică schimbare,
ori doar pe Terra-n plan moral
întru răsplata drepţilor
şi-a răului promisă plată?
De-aceea omul temător
şi responsabil totodată,
nu se-amăgeşte cu-ndoiala
că-i scris, dar poate n-o să fie,
ci ceas de ceas se pregăteşte
să intre-n noua-mpărăţie,
acel Eden atemporal
al fericirii necuprinse,
unde-nfrăţirea va fi fapt
şi faptele iubiri nestinse.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu