Despre întâlnirea cu Filip
Teodorescu, ce pot să spun? Nu
prea multe; oricum, este un personaj fabulos – aşa, ca părere de ansamblu. În
schimb, ceva mă nemulţumeşte la el, deşi, spre deosebire de alţii, el chiar
spune câte ceva; totuşi, pare o bancă aflată în inventar. Sper să am abilitatea, iar domnia sa –
„amabilitatea” ca acest proiect să continue, materializându-se într-o carte din
care poporul român să afle că are suficiente motive să se revolte. Chiar şi el
însuşi – vorba „lichelei” de Liiceanu, căci ce fel de om mai poţi fi
dacă nu mai ai apartenenţă la o familie, la un grup, la pământul pe care calci
şi în care o să intri, la ţara pe care o porţi în actul de identitate. Altfel
ni se va statua ceea ce în fapt am devenit, un popor de apatrizi.
Mi s-a sugerat de câţiva
oameni de bună credinţă să-mi văd de treabă, că astfel de răscoliri s-ar putea
să-mi aducă multe neplăceri. Tuturor acestora le răspund că dacă ăsta este
preţul, sunt dispus să-l plătesc. Eu îmi iubesc ţara aproape la fel cum îmi
iubesc familia, iar celorlalţi le spun… nu le spun nimic. Aş fi onorat să
suport consecinţele, fie ele şi nevăzute pentru opinia publică, pentru o astfel
de îndrazneală.
C.C.: Aş vrea să
clarificăm, pentru început, câteva aspecte. Mai întâi, cât de necesar este un Serviciu sau,
altfel spus, există state care-şi permit lipsa unor structuri de informaţii?
Iar mai apoi, pentru a înţelege, aş dori să plecăm de la ideea că statul este,
în fond, un organism viu; atunci, întrebarea ar fi cărui organ i-am putea
atribui funcţiile acestei structuri?
F.T.: Întrebarea dumneavoastră – deşi, în
aparenţă, pare a fi una generică, îndrăznesc să spun că este esenţială.
Istoricii cunosc bine acest amănunt. De când oamenii au început să trăiască în
grupuri, au folosit sau au fost dependenţi de informaţii. Cu cât societatea a
evoluat, dependenţa de informaţii s-a dovedit a fi esenţială. În unele momente,
chiar vitală. Atât pentru cei care aveau ca politici apărarea, cât şi pentru
cei care aveau dorinţe expansioniste. Specialiştii preocupaţi de acest domeniu
pot demonstra cu date concrete ceea ce eu vă spun acum. Dezvoltarea statelor a
fost, dacă vreţi, ombilical legată de performanţele structurilor de informaţii
pe care le aveau. Cu cât erau mai bine organizate, ca filosofie de lucru şi ca
practică, cu atât statul căruia îi aparţineau, cunoştea o dezvoltare explozivă.
Ca cititorii dumneavoastră să înţeleagă mai bine despre ce vorbim, aş vrea să
exemplificăm puţin. Care este scopul şi obiectul lucrativ al unei astfel de
structuri? În esenţă, sunt două: informaţii şi contraspionaj. Evident că
fiecare din acestea are subdiviziuni, însă, n-o să intrăm în amănunte acum.
Prima componentă are ca principal obiectiv
obţinerea de informaţii de la vecini sau de la alţii mai îndepărtaţi, dar
interesanţi. Când mă refer la informaţii, spun tot ce prezintă interes pentru
beneficiar. De exemplu, tot ce se preconizează a apărea în domeniul tehnologic.
Să presupunem că, undeva pe glob, se preconizează
implementarea unei tehnologii, ca urmare a unei munci asidue de cercetare. Dacă
un Serviciu reuşeşte să obţină datele necesare ca această tehnologie să fie
dezvoltată şi în ţara sa, putem vorbi despre îndeplinirea misiunii şi, de aici,
toate consecinţele care decurg. Beneficiile economice ale statului sunt
deosebite. România a avut astfel de reuşite, datorită unor ofiţeri de excepţie,
despre a căror viaţă pot spune că a fost o umbră. În anonimat au trăit şi în
anonimat au murit, fără ca nici măcar familiile lor să ştie ceva despre
activitatea pe care o desfăşurau. Totuşi, să nu uităm că şi ofiţerii de
informaţii şi contraspionaj sunt oameni şi au trăiri şi sentimente. Vedeţi,
dacă un cetăţean salvează un animal de la înec, primeşte aplauze. Un astfel de
ofiţer, care aduce statului avantaje, nu primeşte nimic. Sau, poate, cum au
fost cazuri în perioada trădării lui Pacepa, eventual, un glonte în cap. Însă el, ofiţerul, este pregătit, instruit şi antrenat pentru astfel de
situaţii. Nici nu cere, nici nu aşteaptă aplauze. El îşi încheie o misiune doar
pentru a o începe pe următoarea. Drama ofiţerului de informaţii, frustrarea,
strigătul către lună apar doar atunci când beneficiarii eforturilor,
sacrificiilor pe care el le face sunt fie incompetenţi, fie rău intenţionaţi,
fie, de ce nu, trădători. Vă imaginaţi ce tristeţe, ce exasperare, cât de mult
au fost chinuiţi de sentimentul neputinţei ofiţerii de la Contraspionaj când
au văzut că, în decembrie `89, au apărut la televizor, jucând rolul de
„revoluţionari”, trădători pe care-i documentaseră de-a lungul timpului? Tu,
cel care poate ţi-ai epuizat viaţa să
probezi că „X” este spion sau trădător şi apoi să-i vezi la televizor
cum se dau revoluţionari în ţara ta şi să nu ai nicio posibilitate, dar
niciuna, să reacţionezi? E devastator!
Nu numai că eforturile unei munci istovitoare se duc pe Apa Sâmbetei, dar
trebuie să guşti sau chiar să bei întregul pocal al umilinţei, văzând cum
trădătorul ajunge chiar demnitar în ţara ta. Simplist vorbind, e o misiune
dificilă să afli intenţiile unui potenţial adversar pentru a putea lua decizii
în cunoştinţă de cauză. Măsurile de apărare sau contracarare ale Serviciilor de
Informaţii care au ca principală misiune apărarea intereselor statului respectiv
se opresc la uşa factorului politic, cel care conduce administrativ un stat. În
zadar aceste structuri îşi fac treaba dacă beneficiarul informaţiei fie le
ignoră, fie le divulgă uneori, aşa cum s-a întâmplat în istorie. Serviciile de informaţii au competenţele pe care factorul politic i le
stabileşte prin lege. De exemplu, vă pot spune că Ceauşescu a avut toate
informaţiile necesare pentru a preîntâmpina evenimentele din `89. Însă ce
folos, dacă n-a avut capacitatea şi raţiunea de a lua măsurile ce ar fi putut
salva ţara? Şi ar fi putut-o salva nu doar de întâmplările care au avut loc în
`89, ci şi de dezastrul care a urmat. La a doua întrebare, răspunsul poate fi
mai simplu, căci, tot despre informaţii este vorba. Nu putem să ne raportăm la
un organ anume, ci chiar la sistemul imunitar al omului care acţionează doar în
urma informaţiilor pe care le primeşte de la organism. Ştiu că, fără un sistem
imunitar sau cu unul slăbit, organismul este supus unei morţi stupide. Se poate
muri de la o banală zgârietură. Mai e şi un alt aspect – că, deşi organismul
primeşte informaţii corecte, nu mai are capacitatea de a procesa datele în
interes organic. Atunci se produce haosul, cum se întâmplă, am înţeles, în
cancer sau în alte maladii – când celulele se devorează unele pe altele.
C.C.: Domnule
colonel, mă tem că evenimentele din `89 nu s-au sfârşit nici acum şi într-un
fel trăim în masă un lung şi lent proces de dezintegrare, străin, total străin
intereselor noastre. Atunci, în `89, poate a fost doar începutul, momentul în
care s-a trecut la o altă etapă, de la persoane care aparţineau structurilor şi
implicit intereselor străine, infiltrate în unele organisme de conducere, la
preluarea administrativ-politică a întregului stat. Căci, dacă în funcţii cheie
ale statului ajung trădători, putem vorbi şi în asemenea termeni.
F.T.: Of, da, temeţi-vă! (face o lungă pauză,
chiar solicită câteva clipe de răgaz, timp în care-şi bea toată apa din pahar.
Îşi umple paharul şi priveşte dincolo de mine, absent şi totuşi prezent). Eu am
obligaţia să rămân optimist în orice situaţie, chiar şi în una ca aceasta.
Ofiţerul de informaţii, atâta vreme cât respiră, este şi optimist. Altfel… Am
putea puncta aici ca semne de întrebare (râde) câteva întâmplări, dacă vreţi,
argumente care să contrazică pesimismul dvs.
1. Ceauşescu a fost manipulat, prin intermediul
Elenei, să nu aibă încredere în Securitate, ceea ce a şi condus la dezastru.
2. S-a încercat cu tot dinadinsul implicarea
ofiţerilor Securităţii în acţiunile de stradă din `90. Nu s-a reuşit. Dacă se
reuşea, ar fi fost apocaliptic, pentru că numărul morţilor ar fi fost cel care
se trâmbiţa pe la televizoare. Aşa a fost planul. Cu toate acestea, principala
măsură mediatică, în scopul manipulării opiniei publice, a fost aceea de a compromite
Securitatea. De ce oare? Vă povestesc, pe scurt, o întâmplare pe care am
redat-o amănunţit în carte (N.N. – „Un risc asumat”); apropo de tehnici de
manipulare, empirice – adevărat – dar, totuşi, eficiente. Eu, împreună cu
generalul Emil Macri şi cu alţi ofiţeri superiori din Timişoara, ne aflam în
arestul garnizoanei şi am auzit pe postul de radio Timişoara cum unii dintre
noi, prezentaţi cu nume şi prenume, chiar grad şi funcţie, ne aflam în fruntea
unor grupe de terorişti în diverse puncte ale oraşului, unde – ce credeţi că se
spunea la radio? – măcelăream demonstranţii. Colegul meu de arest, colonel
Traian Sima, a rămas perplex când şi-a auzit numele la radio, unde se relata
că, în fruntea unor securişti-terorişti înarmaţi până-n dinţi, făceau prăpăd în
nu ştiu ce cartier al oraşului.
3. Au fost forţate procese în care au fost acuzaţi
de genocid ofiţeri ai Securităţii, fără ca aceştia să fi avut măcar pistol sau
să fi dat vreun ordin să se tragă. Asta tot în scopul de a
incrimina Securitatea şi de a-i acoperi pe adevăraţii vinovaţi. Trebuia să se
facă totul repede pentru a se turna o placă de beton peste adevăr. Şi, astfel,
vinovaţii să nu fie deconspiraţi nici măcar din întâmplare. S-a mers până acolo
încât, ştiţi bine, Serviciul naţional de informaţii a fost desfiinţat.
4. Într-un interviu publicat în revista noastră,
„Vitralii – Lumini şi umbre”, ing. Mihai Montanu – nume legat de evenimentele
din decembrie 1989 – a relatat cum preşedintele Ion Iliescu l-a chemat, în
martie 1990, şi i-a comunicat că a hotărât să-l numească la conducerea noului
serviciu naţional de informaţii ce urma a fi organizat. Când Montanu a ieşit
din biroul lui Iliescu, s-a întâlnit pe hol cu Victor Stănculescu şi,
entuziasmat, i-a spus ce-i propusese preşedintele Frontului Salvării Naţionale.
Stănculescu i-a sugerat să-şi vadă de treabă, că
acest lucru nu se va întâmpla. „O să sune la Moscova , o să informeze şi n-o să te
numească”. Într-adevăr, după doar trei
zile, Iliescu l-a chemat pe Montanu şi i-a spus, vă citez din povestirea lui
Mihai Montanu: „Dragă Mihai, nu vei putea fi în fruntea SRI. Nu ştiam că nu
faci parte din grupul nostru. O să te numesc la Ministerul Afacerilor
Externe”.
C.C.: Domnule
colonel, iertaţi-mă, dar sunt nevoit să vă întrerup. Spuneţi că eu sunt pesimist,
însă ce fel de stat mai poate fi acela când şeful, repet, şeful unui serviciu
de informaţii este numit doar dacă face parte dintr-un anumit grup şi, mai
ales, dacă primeşte acordul unui stat străin? Până acum, ziceţi că am fost
pesimist, însă tind să devin deprimat.
F.T.: Domnule Creţu, un astfel de stat există şi
se numeşte România. Iată, deci, că şi de această dată vă înşelaţi. Pot exista
şi astfel de state…
5. Care era pe vremea aceea principalul mijloc de
manipulare a opiniei publice? Televiziunea Română, căci era singura. A fost printre cele dintâi instituţii „capturate”. Scopul… tocmai l-am spus
mai devreme. Acum – vă dau un banal exemplu, care-mi vine în minte – crainicul
tv Teodor Brateş a apărut în direct, anunţând, alarmat, cum că securiştii vor
să arunce în aer televiziunea. S-a găsit o bombă amplasată în interiorul
acesteia. Bineînţeles că s-a dovedit a nu fi nimic. Cu alte cuvinte, s-a
incitat populaţia pe un fond emoţional puternic, că securiştii sunt, de fapt,
teroriştii, securiştii îl apără pe Ceauşescu, securiştii, securiştii,
securiştii… De ce? pentru că Securitatea era singura instituţie care nu fusese penetrată şi, prin urmare,
singura instituţie de care se temeau cei care aveau misiunea de a prelua
conducerea politică a ţării. Se ajunsese cu ostracizarea ofiţerilor, încât
rudele acestora începeau să aibă rezerve.
6. Laszlo Tokes a fost documentat ca fiind agent
al unui serviciu străin. Cu toate acestea, a fost decorat de statul român la
cel mai înalt nivel, ca şi când el ar fi adus servicii şi nu deservicii
poporului roman. Cam aşa stau lucrurile.
C.C.: Să înţeleg
de la dvs. ceea ce de fapt ştiam deja, ceea ce tot omul de bună-credinţă ştia,
că s-a încercat nu doar compromiterea ofiţerilor de securitate, ci a întregii
structuri? Evident că această tehnică nu a fost întâmplătoare. Ea se plia,
într-un fel, pe – să-i zicem – aversiunea pe care o avea poporul faţă de
Securitate sau, ştiu eu, mai corect ar putea fi spus teama faţă de această
instituţie, care era privită şi ca un instrument represiv al regimului.
F.T.: Parţial, aveţi
dreptate. Securitatea era privită aşa de un procent nesemnificativ, raportat la
populaţia ţării. Acest procent de nemulţumiţi avea dreptate să nu agreeze
măsurile de limitare a dreptului de a călători liber, oriunde în lume, de
dreptul de a-şi exprima idei, păreri, opinii mai mult sau mai puţin politice.
Dar nici nu au fost prea curajoşi. Marea masă a corpului de ofiţeri de
informaţii s-a ocupat de activităţi care aveau ca scop apărarea intereselor
naţionale. Sigur că se căutau tot felul de motive, unele care existau deja în
conştiinţa publică şi le activau folosindu-le în sensul în care le convenea
lor. Securitatea era de vină şi pentru simplul fapt că se numea „securitate”, ca
şi când acest termen ar fi avut în etimologia lui o conotaţie negativă. Cu vreo
3 ani în urmă, am fost invitat la o întrunire, unde se comemorau 20 de ani de
la evenimentele de la Tg.
Mureş , din martie 1990. N-am vrut să mă duc, explicându-i
celui care m-a invitat că nu am aflat despre acele evenimente decât mult mai
târziu, întrucât eram încarcerat şi strict izolat. Pentru că s-a insistat, am
acceptat. Contextul discuţiilor a fost de aşa natură încât a trebuit să intervin
şi i-am adresat fostului preşedinte Ion Iliescu, mai în glumă, mai în serios,
câteva cuvinte. Dacă îmi amintesc bine, i-am spus atunci că multe au fost cele
nedrepte şi în neinteresul ţării şi că pe mine mă deranjează termenii ca mod de
exprimare şi mai ales ai domniei sale, care a făcut parte din conducerea
politică a ţării şi anterior. I-am reamintit că ştie foarte bine ce făcea
Securitatea şi dacă n-ar fi de râs, ar fi de plâns, căci evenimentele din
martie `90, de la Tg. Mureş ,
i-au luat total pe nepregătite. Evenimentele grave petrecute atunci au impus
reînfiinţarea serviciului. Câtă vreme instituţia a fost destructurată, a fost
suficient timp ca în fruntea instituţiilor statului să fie plasate persoane,
unele cel puţin dubioase, dacă nu chiar total în contradicţie cu interesele
naţionale. Aşa a fost posibil ca persoane cunoscute cu activităţi antiromâneşti
să preia în mod oficial înalte demnităţi. Cu astfel de lucruri nu ai voie să
glumeşti. Ele nu sunt ale tale, sunt ale ţării. Interesul ţării trebuie să
primeze, dacă te numeşti că faci parte din ţara asta românească.
C.C.: Oare, nu
cei care au executat lovitura militară de stat din `89 şi care se aflau în
slujba diferitelor structuri aparţinând altor state decât România nu s-au oprit
doar la debarcarea lui Ceauşescu, ci au mers mai departe? Atât de departe,
încât şi copiii noştri vor trăi efectele acelei „întâmplări”. Să presupunem că
ar exista o grupare civică, evident, care ar milita pentru recâştigarea
patriei, a neamului românesc. Mă gândesc că ar fi aproape cu neputinţă ca, pe
termen scurt, să identifice toţi „infiltraţii” care se află la post, pe acest
tărâm. Îmi imaginez că, după ce a picat regimul comunist, spionii nu şi-au luat
tehnica la spinare şi au părăsit teritoriul. Dimpotrivă, au creat tot felul de
instituţii şi institute, cu ajutorul cărora să poată continua manipularea, în
aşa fel încât să nu se afle nici astăzi adevărul. Mai ales că, revin la
discuţia anterioară, o bucată suficientă de timp, Sistemul de Informaţii Român
a fost desfiinţat pur şi simplu. Mă tem că „revoluţia”, termen pe care ni l-au
servit ei, căci ne plăcea nouă să-l consumăm, nu s-a sfârşit. În realitate,
procesul, ca să nu-i spun războiul de ocupare a acestui stat, continuă şi acum.
Mă tem că ei sunt cei care ne sunt induşi şi acceptaţi de noi ca elite ale
culturii româneşti. Ei sunt cei care implantează un nou program de educaţie, ne
învaţă copiii că patriotismul nu mai există, nu trebuie să mai existe – desigur
– la noi, nu la ei. La noi, însemnele naţionale, drapelul, nu trebuie să mai
reprezinte nimic, în timp ce la ei sunt purtate cu mândrie.
F.T.: Pare că, de data asta, n-aţi pus o
întrebare, ci aţi făcut mai multe constatări pe care nu doresc să le comentez.
Cu unele sau chiar cu majoritatea sunt de acord. Vedeţi? Până în `89, spionii,
trădătorii erau boabe numărate. Ştiam exact cine sunt, unde sunt, câţi sunt.
Procentul celor încă neidentificaţi era, aş putea spune, nesemnificativ. Acum,
în democraţia noastră, a împrejurărilor politice din această ţară, acest
fenomen probabil este mult mai greu de stăpânit. Sunt convins, însă, că şi
acum, ca şi atunci, ofiţerii structurilor informative ale statului îşi fac
datoria, dar şi acum, ca şi atunci, important este cine sunt persoanele care
beneficiază de munca structurilor de informaţii. Pe preşedintele ţării nu-l
alege SRI, pe prim-ministrul ţării nu-l alege SRI, pe parlamentari nu-i alege
SRI şi dacă se întâmplă ca unul sau unii dintre aceştia să fie lipsiţi de
responsabilitate, situaţia se complică. Nici nu poate să spună electoratului în
campania electorală: „Popescu este agent străin, nu-l votaţi!”. Nu are astfel de competenţe şi poate că, pe de o parte, este bine aşa.
Sigur că sunt şi cazuri extreme, în care activitatea unui astfel de agent este
documentată şi atunci este deferit justiţiei pentru trădare. Dar ce te faci
când, în majoritatea cazurilor, nu poţi face nimic, dintr-un cumul de cauze?
Pot fi de acord cu dumneavoastră când spuneţi că la noi termenul „patriot” a
ajuns să fie perceput ca ceva desuet, ca fiind peiorativ. Dar eu cred că şi mai
neplăcut decât asta este lipsa sentimentului, a mândriei că aparţii unui grup,
unei familii – în fond, unei ţări. Nu vorbim aici despre naţionalism, însă,
atunci când ajungi să nu mai fii mândru de ceea ce eşti, pur şi simplu rişti a
nu mai fi. La noi, sigur că a fost o lovitură de stat
militară, e lămurită. Nu o spunem noi, ofiţerii de informaţii, a recunoscut-o
Victor Stănculescu, în timp ce se afla la Jilava. Nu că noi, Serviciul Naţional de
Informaţii, nu ştiam că aşa a fost. Am ştiut şi atunci; desigur că nu se poate
vorbi despre o revoluţie, în sensul propriu al cuvântului, care a venit, a
schimbat un regim cu altul şi gata. Situaţia e mult mai complexă, în condiţiile
în care lovitura de stat militară au dat-o unii care se aflau în slujba
serviciilor străine. Populaţia nu a contat, decât ca masa manipulabilă, ea a
primit ce şi-a dorit şi ce a fost ajutată să-şi dorească: răsturnarea regimului
comunist. Pe cale de consecinţă, cei care au reuşit lovitura de stat au primit
şi ei, la rândul lor, ce şi-au dorit.
C.C.: Inevitabil,
îmi vine în minte perioada romană, când oamenii erau potoliţi cu pâine şi circ.
În cazul „revoluţiei” de la noi, populaţia n-a contat. De altfel, din
nefericire, doar crede că ar conta.
F.T.: Absolut. Această lovitură de stat a fost
minuţios pregătită din vreme. Nu vi se pare că
a fost o vreme de haos? Să ne referim numai la sistemul economic, care
pur şi simplu a fost lăsat, servit pentru a fi prăduit. Să fi fost oare
întâmplătoare aceasta măsură? Să fi fost oare dintr-o lipsă a culturii
economiei capitaliste? Eu aş zice că nu. Să mai punctăm o dată. Pe cât pare de
complicat, pe atât de simple sunt lucrurile. Să simplificăm, să reducem totul
la absurd, pentru a putea înţelege şi cel din urmă cititor. Când un hoţ vrea să
pătrundă în incinta înterprinderii, pentru a-şi face meandrele, cum procedează?
Găseşte o soluţie pentru a păcăli sau îndepărta paza. Or, reamintesc, pentru a
nu ştiu câta oară, Serviciul de Informaţii al României a fost DESFIINŢAT. Bun!
Ai rezolvat o etapă. Dar, totuşi, în incinta acelui obiectiv, mai sunt câini,
oameni… Şi atunci, pentru a nu risca să fii observat sau, şi mai grav,
deconspirat, le dai de lucru. Câinilor le arunci bucăţi de carne şi atunci vor
fi preocupaţi să şi-o împartă. Pe oamenii din interior, de asemenea, îi laşi să
se împroprietărească, care cu ce apucă, şi uite aşa ajungi din ce erai de fapt,
în afara porţii, iar trădătorul să fie perceput ca binefăcător. Şi, odată
instalat în fruntea bucatelor, cu noua imagine, este foarte greu ca cineva să-l
mai dea jos. Chiar dacă, să presupunem, că cineva din împrejurimi a observat şi
ştie cine este şi îl arată cu degetul, tot el este hărţuit, atât de câinii
care, mai până ieri, apăraseră gardurile, cât mai ales de cei din interior,
care, între timp, au devenit antreprenori, gazetari, patroni de televiziuni.
C.C.: Domnule
colonel, carevasăzică, aveaţi situaţia sub control. Ştiaţi care sunt spionii,
cunoşteaţi care sunt trădătorii, în mare aveaţi informaţii despre planurile de
acţiune. Ceva îmi scapă… De aceea, vă întreb cum a fost cu putinţă să se
întâmple evenimentele din `89 dacă aveaţi toate datele problemei. Nu aveţi să
vă reproşaţi nimic?
F.T.: Nu, din acest punct de vedere, NU! Ce
depindea de noi făcusem, alţii erau cei care puteau să ia măsurile – în speţă,
Ceauşescu şi ceilalţi aflaţi la conducerea politică a României.
C.C.: Bine, şi,
în condiţiile în care vedeţi că cel care trebuie să ia hotărârea nu are puterea
sau inteligenţa s-o facă, puteţi asista pasiv la cum se năruie un întreg popor?
În istorie, sunt destule
exemple în care un conducător este asasinat. De ce n-aţi făcut-o?
F.T.: (râde) Răspunsul este acesta: Nu. Era prea târziu,
chiar şi pentru asemenea gesturi extreme, pentru că situaţia e mult mai
complicată decât vi-o puteţi imagina şi ar fi putut avea consecinţe
devastatoare. Românii nu mai aveau controlul statului. Ungaria
primise acceptul să invadeze Transilvania. Uciderea lui Ceauşescu atunci când,
repet, oricum nu mai conta, ar fi fost un bun prilej pentru forţele militare
externe să intervină, pentru că, nu-i aşa, Securitatea l-a împuşcat pe
Ceauşescu şi, împuşcându-l, a preluat puterea. Şi, repet, nu mai servea la
nimic. Ceauşescu nu mai reprezenta o miză, noi fuseserăm scoşi din uz, iar ţara
era condusă de „revoluţionarii” pe care noi îi ştiam ce reprezintă. Ar
fi fost ceva variante când Ceauşescu s-a întors din Iran la Comitetul Central
era că îşi va da demisia şi va numi un comitet de ROMÂNI care să organizeze
alegeri democratice. Asta ar fi fost o ultimă variantă, pentru că astfel îi
lăsa în ofsaid pe cei care puseseră la cale lovitura de stat. Nu mai aveau
obiectul muncii, nu mai aveau împotriva cui să protesteze şi se evita şi vărsarea
de sânge.
C.C.: Dar poate
că Ceauşescu nu a ştiut sau nu a avut suficientă minte să înţeleagă mărimea
unui asemenea gest.
F.T.: Ba a ştiut. I
s-a spus, i s-a argumentat. Ba chiar a fost un moment în care luase această
hotărâre şi atunci au apărut unii din Biroul Executiv care, din păcate, într-un
mod josnic, mult sub demnitatea umană, au îngenuncheat şi l-au rugat să nu
demisioneze, spunându-i: „Şi pe noi cui ne laşi?”. Aşa că Ceauşescu s-a
răzgândit, iar drama poporului rămânea implacabilă. Eu mă aflam la Timişoara , trimis încă
din data de 17 decembrie, împreună cu generalul Emil Macri. Când am aflat că
Ceauşescu intenţionează să se adreseze poporului, am respirat uşurat. În
teleconferinţa pe care Ceauşescu a ţinut-o cu prim-secretarii, la întrebările
acestora privind măsuri şi atitudini pe care trebuie să le ia, Ceauşescu le-a
spus că vor afla răspunsul la toate problemele din cuvântarea pe care urma s-o
aibă la posturile de radio şi televiziune din acea seară, întrucât se va adresa
poporului. Toţi cei care ne aflam în birou am comentat pe această temă, sperând
că îşi va anunţa demisia. Altfel, nu vedeam ce să spună poporului.
Din nefericire, totul s-a dovedit a fi doar o speranţă de-ale noastre. Chiar
l-am întrebat o dată, pe generalul Iulian Vlad, dacă n-a putut interveni în
niciun fel şi mi-a răspuns că singura măsură pe care ar fi putut-o lua atunci
ar fi constat în arestarea dictatorului. Ceea ce s-a încercat. Generalul Vlad
i-a propus ministrului Apărării de atunci, generalul Vasile Milea. Acesta a refuzat,
argumentând că îi e frică. Eu am insistat: „Şi, totuşi, fără armată, fără
Vasile Milea, nu puteaţi să-l arestaţi?”. Mi-a explicat de ce nu putea. În
primul rând, Securitatea avea foarte puţine cadre în raport cu armata. În
aceste condiţii, era imposibilă o astfel de operaţiune. Şi, dacă, prin absurd,
să spunem că ea ar fi reuşit, dacă s-ar fi făcut fără implicarea armatei, n-am
fi rezolvat nimic, dimpotrivă. Numărul morţilor ar fi fost mult mai mare. Cei
care conduceau operaţiunile militare ar fi avut motiv să folosească tunurile şi
tancurile, întrucât cei care se ocupau cu manipularea opiniei publice ar fi
spus nu că Securitatea l-a arestat pe Ceauşescu, ci, dimpotrivă, l-a dus în nu
ştiu ce punct sau nu ştiu ce bază cu scopul de a-l proteja.
C.C.: Cum este
România de azi văzută prin ochii Contraspionului?
F.T.: Frumos colorată, cu un potenţial fabulos
şi când mă refer la potenţial, am în vedere, în primul rând, resursa umană.
România este o ţară cu viitor, ca de altfel orice ţară, însă este foarte important
să precizez că viitorul ei depinde, în mare măsură, de trecut, dar mai ales de
prezent. Lucrurile par, deşi greu, să înceapă a se aşeza în
firescul lor, doar că este mult, foarte mult de muncă. Ca să concluzionez, aş
putea spune că România pare un imens front deschis pe toate planurile şi, prin
urmare, depinde de cât de responsabili şi sârguincioşi vom fi noi, cei care
suntem implicaţi în această luptă şi mă refer aici la toţi românii, căci de
fiecare în parte depinde dacă unui stat îi va fi mai bine sau mai rău. Multe
dintre cele ce s-au întâmplat intră deja în sfera de activitate a istoricilor,
rămâne pe tărâmul trecutului. Multe informaţii vor pleca „dincolo”, împreună cu
noi, fiindcă aşa este în lumea asta. N-aş vrea să închei fără a vă spune că, de
fapt, sunt un optimist.
C.C.: Vă
mulţumesc şi sper să mai am ocazia să continuăm ceea ce am început. Poate chiar să concretizăm acest început între două
coperţi. Cine ştie? Poate mai aveţi ceva de spus din ceea ce nu aţi spus până
acum, ori poate a mai trecut timp şi legea vă permite să faceţi anumite
mărturisiri. Ar fi în interesul tuturor să mai aflăm şi noi, ăştia, profanii,
câte ceva despre şi mai ales dinspre mult huliţii securişti şi Securitate.
Costin
Creţu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu