Un pseudo-argument utilizat frecvent de diverse specii de
neolegionari cu coeficient de bună-credință și/sau inteligență redusă este
acela conform căruia condamnarea legionarismului presupune, în mod automat, o
(re)legitimare a comunismului și, mai mult decât atât, un atac la adresa
credinței creștin-ortodoxe a poporului român, credință ai cărei apărători
legitimi și incontestabili ar fi, chipurile, legionarii. Cu alte cuvinte, după
mintea acestor indivizi, cine lovește în legionarism lovește în creștinism și
este comunist. Mai mult decât atât, cum există conform doctrinarilor legionari
o legătură naturală între comunism și iudaism, și cum toate problemele lumii se
explică prin mașinațiunile „ocultei iudeo-masonice”, cel care îi critică pe
legionari nu poate, la rigoare, decât să fie el însuși „jidan” sau „jidănit”. Acest ultim pseudo-argument, ce-i drept, e
utilizat în mod public doar de cei mai nespălați dintre neolegionari.
În acest context,
nu pot să nu remarc că noua lege antilegionară, care conform inițiatorilor ei
își propune să combată antisemitismul și propaganda legionară, nu face decât să
le dea apă la moară neolegionarilor. Nu doar datorită interdicției în sine,
care conferă legionarismului statutul de fruct oprit și de ideologie
persecutată de un sistem altminteri prea puțin simpatic și tot mai contestat în
zilele noastre, ci și datorită faptului că, la fel cum biografia multor
întemnițați și luptători anticomuniști din anii 50′ conține antecedente
legionare, tot așa, se pare că și principalului susținător al legii în spațiul
public românesc, domnul Alexandru Florian, a făcut în tinerețe propagandă
comunistă.
Deci nu ar fi
vorba doar de tatăl lui Alexandru Florian, pentru ale cărui păcate Florian fiul
nu poate fi făcut (co)responsabil prin asociere, ci, la fel ca și în cazul
Tismăneanu father&son, ar fi vorba și despre Florian
fiulhttp://www.cotidianul.ro/directorul-institutului-elie-wies…/. Altfel spus,
la fel ca și în cazul condamnării comunismului de către Vladimir Tismăneanu,
antilegionarismul riscă să fie compromis nu doar de modul abuziv și pervers în
care este promovat, ci, întâi de toate, de lipsa de consistență morală a celor
care îl promovează. Drept rezultat, din toate aceste demersuri, în loc să iasă
mai puternică, democrația neoliberală iese mai slăbită, într-un context
socio-economic global care favorizează altminteri atacurile la adresa ei. Uităm
adeseori că legionarismul s-a dezvoltat nu doar datorită contextului
socio-economic favorabil unei astfel de mișcări, ci și datorită faptului că a
fost alimentat de ticăloșia, prostia și represiunea deseori excesivă a
autorităților de la vremea respectivă.
În fine, dacă în
anii 70 tânărul Alexandru Florian propovăduia lupta împotriva religiei înarmat
cu citate din operele tovarășului prim-secretar, pe care tot pe atunci îl cita
elogios și Vladimir Tismăneanu, stau și mă întreb dacă, pe de altă parte,
reprezentanții comunității evreiești, în special cei care se revendică de la
religia iudaică ce stă la temelia poporului evreu, se simt bine ca memoria lor
să fie gestionată de un personaj profund contestabil, asta în condițiile în
care, după cum bine știm, comunismul a persecutat toate religiile, inclusiv pe
cea iudaică. Dacă ne propunem să demontăm echivalarea perversă, stupidă și
ilegitimă a comunismului cu iudaismul, pe de o parte, și cu antilegionarismul,
pe de altă parte, oare nu este în interesul comunității evreiești ca să iasă în
față cu alți oameni, oameni care să infirme prejudecățile? Iar dacă domnului
Florian i se pot ierta păcatele tinereții, deși nu s-a remarcat ulterior prin
vreo faptă de eroism, nu înțeleg de ce nu li se pot ierta aceste greșeli și
unor tineri care, deși au făcut greșeala de a adera la o mișcare perfect
condamnabilă la o vârstă asociată în general cu lipsa de discernământ, s-au
remarcat ulterior prin acte de eroism sau alte fapte admirabile? Aș vrea să mi
se explice.
De altfel, atât
neolegionarii cât și adversarii lor de gen Alexandru Florian (și se merită unii
pe alții), nu pot sau nu vor să înțeleagă că există o distincție între un
fenomen politic cu caracter general dintr-o anumită epocă, și personalitatea
lui x sau y care nu se reduce nici la acea epocă, nici la acel fenomen politic.
A omagia calitățile de care respectivul a dat dovadă cândva nu înseamnă a nega
aspectele condamnabile ale mișcării politice din care a făcut parte cândva, la
fel cum a condamna acele aspecte ce trebuie condamnate cu privire la respectiva
mișcare nu presupune denigrarea tuturor celor care au avut ceva de-a face
vreodată cu ea, sau a le nega eventualele merite morale sau culturale. Nu poți
reduce istoria anticomunismului, și cu atât mai mult istoriile personale ale
victimelor comunismului, la legionarism, valorizat pozitiv de neolegionari, la
fel cum nu poți reduce nici istoria legionarismului, și cu atât mai mult
istoriile personale ale celor care au avut de-a face într-o măsură mai mare sau
mai mică cu legionarismul, la antisemitism. O astfel de atitudine e semn de
înregimentare mentală, care trădează fie o lipsă de substanță mentală, fie
slujirea unor interese străine de căutarea onestă a adevărului, fie ambele. În
orice caz, o atitudine care nu poate face dreptate istoriei reale și care,
drept consecință, nu poate decât să alimenteze atitudinile pe care susține că
le combate.
Astfel, s-a ajuns
la situația aberantă în care, sub bagheta maestrului Florian, fost propagandist
comunist fără merite dar cu remunerație considerabilă de la buget, să fie
cenzurat și denigrat un erou al armatei române care a murit în lupta pentru
eliberarea Cehoslovaciei de naziști! Dacă lui Alexandru Florian i se iartă ceea
ce nu i se iartă lui Ion Șiugariu, și mai mult, Alexandru Florian este investit
în ciuda trecutului său cu autoritatea de a judeca nuanțele și de a da verdicte
în cazuri precum cel al lui Șiugariu, atunci aș vrea să știu și eu ce anume îl
recomandă pe Alexandru Florian, astfel încât să i se atribuie o astfel de
funcție în societatea românească, și care este CRITERIUL în baza căreia unii
sunt interziși iar alții, din contră, sunt promovați în funcții de
responsabilitate publică, cum ar fi funcția de responsabil cu procesul
legionarismului? De fiecare dată când discuți cu oamenii înregimentați, că sunt
neolegionari sau antilegionari cu năravuri inchizitoriale, nu ți se va indica
CRITERIUL, aceasta deoarece pentru oamenii înregimentați criteriile sunt în mod
constant instrumentate și redefinite în interesul cauzei. Așa cum arată
lucrurile acum, ești forțat să rămâi cu impresia că fie a) se judecă după
criteriul conform căruia comunismul e scuzabil pe când legionarismul nu,
dându-li-se astfel apă la moară celor care echivalează antilegionarismul cu
comunismul și democrația liberală cu (apud Codreanu) „o anexă a bolșevismului”;
fie b) conform criteriului că viața evreului valorează mai mult decât viața
românului, și că ceea ce i se permite evreului nu i se permite românului, ceea
ce, evident, reprezintă o formă de rasism, care nu poate decât să le dea apă la
moară celor care pretind că antilegionarismul este antiromânesc, și să
alimenteze manifestări de un antisemitism evident (vezi spre exemplu
aicihttp://www.academiacatavencu.info/…/un-gestapo-evreiesc-386…) care prosperă
tocmai în condițiile unei campanii anti-antisemite lipsite de discernământ și
de motivații practice reale, lipsite de criterii expuse transparent și autentic
universale, lipsite de nuanțe și, drept consecință, lipsite de dreptate.
PS: Invocându-se
faptul că Ion Spânu este un „caveman”, mi s-a reproșat faptul că fac trimitere
la articolele sale atunci când am șeruit articolul său referitor la cazul
Șiugariu. Subliniez din nou că nu mă interesează opiniile lui Ion Spânu ci
informațiile furnizate în cazul de față de Ion Spânu, a căror veridicitate
urmează să fie confirmată. În cazul Șiugariu, așa cum bănuiam, s-a confirmat că
ceea ce spunea Ion Spânu era adevărat. Bănuiesc că la fel stau lucrurile și în
cazul de față. De altfel, domnul Florian, al cărui salariu îl plătim cu toții,
este dator cu o explicație, și nu are dreptul să se eschiveze invocând
argumentul că Ion Spânu este un caveman iar el nu stă de vorbă cu cavemenii.
Mai mult decât atât, în cazul în care se dovedește că Ion Spânu nu a măsluit
sursele pe care le invocă, punând împreună coperta unei cărți și conținutul
unei alte cărți, și că, într-adevăr, acel Alexandru Florian este chiar
directorul Institutului Elie Wiesel (de altfel, printr-o probă de deontologie
ce contrastează cu abordarea sa din alte cazuri, precum cazul Liiceanu care l-a
plagiat pe Heidegger, Spânu menționează și posibilitatea ca să fie vorba de un
alt Alexandru Florian) și fiul lui Radu Florian, atunci Alexandru Florian este
dator nu doar cu o explicație, ci este dator și să demisioneze, fără să aștepte
să fie dat la o parte de o lege similară cu cea promovată de el. Nu avem nevoie
de legi care să ne pună căluș în gură. Dar ar fi bine să reușim cândva să facem
curățenie în spațiul public, astfel încât să nu ne mai lovim la tot pasul de
impostori, de oportuniști, de oameni care umblă cu cioara vopsită, cu criterii
măsluite și cu cv-uri și istorii decupate după cum le convine, fie că sunt
legionari sau antilegionari, de dreapta sau de stânga. Legi antilegionare și
anticomuniste nu ne vor ajuta să scăpăm de ei. Dimpotrivă, date fiind
mecanismele pe baza cărora funcționează societatea românească de astăzi, ele,
din contră, îi ajută în momentul de față să își reproducă pozițiile și
statutul. Doar exercițiul transparent, răbdător, lucid, responsabil, onest,
argumentat și curajos al libertății de gândire ne-ar putea ajuta, în timp, să
scăpăm de ei, și să minimalizăm amenințările la adresa democrației. Sursa:
Calea de mijloc
Alexandru Racu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu