Efigii în
ceară
În parcul acela
imens, într-o seară,
oamenii vineţi,
fără plamâni,
scriau lapidar,
cu ambele mâini,
un cuvânt pe un
petec de ceară.
Cuvântul acela
suna: ftizie.
fiecare însă-l
scria diferit,
cu acelaşi condei
de lemn înnegrit
şi-aceeaşi
nesănătoasă beţie.
Cei ce-aşteptau
să le vină rândul
mureau fără cei
dinaintea lor.
Ca un pumnal,
condeiul
se îndrepta spre
pieptul tuturor,
în locul
plămânului sec, străpungându-l.
Când oamenii
vineţi piereau,
umbrele lor, aiurând,
se-ntorceau
în sanatoriul din
parcul imens şi gol.
Joc de Hydrargir
Pat îmi făcusem
din masa aceea, grea,
pentru adormire
după crugul zilelor.
în ultimul pahar dansul baccililor
ca un exod lunar
se arcuia.
Cântecul violei
în pieptul osos
se înăbuşea
murind cu plamânii,
mai palidă, uscată,
pielea mâinii,
pe ultimul pahar,
tremura.
Cei din urmă
prieteni, baccilii, scânceau
lugubra melodie a
ultimei toamne:
acompaniindu-i,
gura mea, Doamne,
te înjura şi
ochii, demenţi, râdeau.
Mercurul termometrului
spart se scalda
în vinul închegat
al ultimei nopţi -
în sângele altei
neîndurate morţi.
Sfârsitul,
îndepartatul sfârsit, zabovea
prin aluviunile
coastelor rarite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu