Controversatul colonel Mircea Ieremia s-a născut în 1927, la
Galați. Așadar
moldovean get-beget. O istorioară locală informează că familia, cel puțin mama, nu i-a rămas în orașul de pe Dunăre. La un moment dat, e localizată
în București, proprietara unui imobil,
pe Șoseaua Kiseleff, vizavi de
somptuoasa vilă a lui Ion Ioniță, pe
atunci Ministru al Fortelor Armate și
stăpân al unei subrete aduse tocmai din Covasna, o secuică deci, cu care se-nțelegeau greu românește.
Colonelului Ieremia i-a fost dat să fie
coleg de studii, în URSS, cu marele pezevenghi politruc Iosif Uglar. Când s-au
întors în țară, acesta i-a oferit
postul de șef al Securității Raionale din Lăpuș sau Șomcuta. După
inființarea județelor, a ocupat posturi mici, până la șef de birou, în Securitatea de la Satu-Mare. O singură dată,
după pensionarea colonelului Victor Pop, a îndeplinit, un an sau doi, funcția de șef interimar al Securității. Apoi a revenit la micile sale găinării informative, cetitul
scrisorilor „primejdioase” și
confiscarea cărților din colete
externe, adică dirijorul celebrei unități
„S”. Acolo avea subordonați de teapa
Claudiei Pop-Silaghi (identificată, în ultimul timp, de simpatizanți locali, ca fiind Claudiu Vulturescu, „omul de cultură”) „lecturatoare” de epistole
confidențiale, scrise în limbi uneori
considerate amenințătoare cum ar fi
maghiara și franceza, Țuțu
Gavrilaș, destoinicul copiator de
imagini și documente din viața și
gândurile exprimate în scris de proscrișii
Securității.
A avut doi
copii. Pe Mircea, ajuns, într-un tempo rapid colonel, răspunzător de
securitatea punctelor de trecere a frontierei ( PCTF) Petea și Halmeu. Azi pensionat. Și pe Tania (Taniușa!- e evidentă influența
anilor deȘcoală Rusă.) bibliotecară la
Casa Corpului Didactic. Soția sa a fost
soră sau infirmieră la Policlinica Orășenească.
L-a avut ca
ginere pe gazetarul Grigore Scarlat. Poet talentat. Spirit cultivat, absolvent
de filologie, la Cluj. La minte, nițel
mai aerisit decât ceilalți redactori ai
„Cronicii Sătmărene”, majoritatea recrutați
din rândurile tinerilor reprezentanți
ai clasei muncitoare. A ingerat și el
hălci prețioase de lipici ceaușist, aducând, fără prea mult entuziasm,
elogii deșănțate monstruosului geniu tâmpit carpatin. La Revolutie, in’89,
i-am trimis prin profesoara Felicia Câmpean, azi proprietara unei vile pe malul
Atlanticului, 5 pagini scrise de mână, și-i
propuneam să prezentăm pe larg, în paginile „Cronicii Sătmărene Libere”, „Cazul
Goian”, profesorul hărțuit și aspru pedepsit de fosta Securitate, pentru
abateri de la utopica „conștiință socialistă”. N-a apărut o iotă, și atunci mi-am pus pentru prima oară
întrebarea „Oare ce îl apasă pe Grigore Scarlat?”Era propriul cuget care nu l-a
lăsat să-și demaște nici socrul, dar nici să renege acțiunile antipartinice ale bătrânului profesor ostracizat, care,
în ziua Congresului al X-lea al PCR, le spunea elevilor, la ora de istorie:
„Vedeti copii, au dat ordin să ne uităm la televizor ca să-i vedem pe porcii
ăia cum sforăie. S-au dus acolo pe banii noștri.
Ei ne hotărăsc viața. Noi suntem
sclavii lor. Sclavi! Intelegeți voi,
copii, vorba asta? Vine din limba latină, de la sclavus care inseamnă sclav”.
Mircea Ieremia
a lasat in urma tone intregi de dejectii. Poate intr-o zi vor fi valorificate
ca oglinzi ciobite ale unei epoci de trista amintire. In dosarele sale sunt
copiate fidel convorbiri dintre oameni, la serviciu sau acasa, in camera de
baie sau retrasi in closet de teama interceptarilor. Trebuie ca a avut in
subordine o echipa de flatulofili, coprofili, voieristi indelung antrenati sa
auda icnetele, gemetele si gafaiturile urmaritilor. Pentru asa ceva trebuia sa
nu fii gretos, s-ai stomacul gros. Volumele cu inscrisuri nerusinate purtau, la
arhivare, indicativul Î. De ex. Î.756, vol I, vol. II s.a.m.d. Numele lui
Ieremia „straluceste” pe aproape fiecare hartie interceptata, selectata ca
dusmanoasa, transcrisa sau fotografiata si expediata spre sefi. Multe fac parte
din corespondenta intima a profesorilor, scriitorilor, oamenilor de cultura
satmareni. El s-a numărat și printre
cei care au instrumentat cazul misterios dispărutului de pe Pământ, profesorul
dușman al poporului Ioan Tărnaru. O
percheziție ca la carte, soldată cu un
mare succes, descoperirea ciornelor unor ucigătoare scrisori adresate lui
Nicolae Ceaușescu, a avut loc înainte
de ridicarea viitorului dispărut, de la domiciliul conjugal, de lângă nevastă și copiii care , după 31 iulie 1984, nu-l vor
mai vedea vreodată. Maestrul de ceremonii la această operațiune de importanță crucială a fost însuși
Mircea Ieremia senior. Dumnealui l-a săltat ușor
pe Ternaru de-acasă și i-a explicat șoferului de pe mașina oficială al cărei număr începea cu „B”, glazurat pe fond galben: ,,îl ducem la
sediu!’’. A fost cea dintâi tristă promenadă, dintr-un șir care se vor sfârși
tragic cu una din care nu se va mai întoarce niciodată. Odată cu omul a
dispărut și DUI-ul întocmit între
1979-1984. Greu să-i crezi pe urmașii
postdecembriști din S.R.I. ai
colonelului, atunci când susțin că
Ternár Jánoș, cum scria în certificatul
de naștere eliberat de administrația maghiară din timpul regimului hortist, nu
a figurat niciodată în evidențele
Securității. I-a rămas însă povestea
adânc încrustată în conștiința unei posterități acuzatoare și înverșunat punitivă. Apropiați ai celui dispărut ne-au pus la dispoziție toată baza documentară a familiei,
adunată cu trudă, riscuri ,batjocură, un interminabil șir de minciuni și
umilinți. Cea mai incriminatoare piesă,
obținută de doamna Margareta, cu
mijloacele moderne ale lucrătorului curajos din telecomunicații, este interceptarea unei convorbiri
telefonice dintre dumneaei, fosta tovarășă
de viață a profesorulului și ofițerul implicat în
exterminaarea „rebutului” politico- ideologic pe care l-a cercetat și supravegheat. Argumentul forte că ne aflăm
în fața unei indubitabil profesioniste
crime este volatilizarea oricăror indicii
care ar fi putut să ateste trecerea prin beciurile Securității a nefericitei victime. Totul a fost șters mani pulite și maximă acuratețe. Nu
există mandat de percheziție, nu
s-a găsit înregistrarea în opisul cu ieșiri a citațiilor
înmânate de milițianul din comună prin
care se preciza în ce zi și la ce oră
trebuie din nou, pentru anchetă, să vină pe str. Prutului. Totul s-a evaporat
odată cu dosarul și tragica ființă căreia îi fusese probată impardonabila
vină de-a-i fi scris Geniului celui Rău al Carpațilordespre
starea deplorabilă a drumurilor, orarul dezorganizat al autobuzelor, penuria de
benzină și motorină, lipsa alimentelor de pe tejghea, din galantar și din vitrina dinspre stradă a magazinului
alimentar.
Luat prin
surprindere de interlocutoarea de la celălalt capăt al firului, colonelul apare
nesigur, evaziv, ubicuu, inocent, amnezic, necunoscător al celui invocat
insistent de fosta soție. Și totuși,
la un moment dat, recunoaște că el „a fost acela care”..., dar, în clipa
următoare, plonjează din nou nesigur, bâjbâind în lumea nălucilor („Mi-a iesit
în drum fantoma / Omului bătut în cuie / Și
m-am întrebat ca Toma: / -El o fi? Sau, poate... nu e.../ Cine-a fost? / N-a
fost decât / Chipul unui om-și-atât-“).
Replica lui, memorabilă, a fost: „Da...acuma de ce... dezgropăm ...treburile
acestea?” Iată dialogul acuzator, inchizitorial, deplin sugestiv, dintre soția- victimă și
călăul care i-a ridicat soțul de-acasă
fără nicio dispoziție scriptic probată:
[Este 14 decembrie 1992, aproximativ ora 12,30. Sună telefonul la 714 194. O
voce disperată de femeie: - -Cu domnul pensionar, vă rog! / -Da , eu.../ Bună
ziua! Domnul colonel, sunt o veche cunoștință de-a dumneavoastră. Ați făcut... / -Cred că bine... / -Nu cred că
e așa de bine! Dumneavoastră ați făcut o vizită, în 4 ianuarie’84, la
locuința profesorului Ioan Tărnaru, de
la Botiz.. / -Da. / Sunt soția
dânsului. / -Da. / Domnule colonel, vă rog din suflet, sunteți și
dumneavoastră părinte... / -Da. / Aveți
și familie... / - Da. / -Am rămas aici
cu doi copii... / - Da. / Sunt 10 ani de atunci, aproape... / -Da. /Eu nu
primesc nimic pentru acești copii: vă
rog foarte frumos doar atâta: să mă ajutați!
Spuneți-mi, vă rog, cui ați predat dumneavoastră dosarul...pentru că știu că dumneavoastră v-ați pensionat... / Dom’le, eu de vreo...cu
vreo 4 ani înainte (sic!) de misiunea asta am plecat de acolo... / Știu, domnule colonel. Vă spun sincer...Știți
și dumneavoastră: am declararea dispariției . Nu pot spune că l-au mâncat șerpii, nu? / - Nu. /Trebuie să știu și
eu ceva. / -Nu știu că...el s-o dus la
Târșolț...după
cum...la Târșolț...dom’le.../ Știu,
domnule colonel, dar, totuși,
dumneavoastră i-ați predat cuiva
dosarul, dosarul acela și cel puțin acuma, după atâta vreme, să-mi spuneți , totuși,
de ce și pentru ce a fost purtat el de
atâtea ori?...Acuma, totuși... / -
Dom’le, da…stați puțin. Astea-s lucruri să le vorbim prin
telefon, acuma? Că am și niște... ăă... musafiri, acuma...Cum putem...să
veniți... undeva...să ne întâlnim sau
să facem...păi...dumneavoastră mai aveți
un frate...nu?...un cumnat la telefoane...Nu? / -Eu nu am , domnu’colonel, nu
am decât o soră contabilă! / -(nu se aude) - / -Domnul colonel! Ce vreau ?Ca să
mă ajutați și dumneavoastră să pot primi și
eu .pensie pentru copiii ăștia. Că vă
dați seama...am încercat tot ce-am
putut. Sunt 9 ani de când stau singură ; m-am recăsătorit, dar totuși copiii așteaptă
un răspuns! / -Nu știu...cu chestia
asta...pentru că m-a mai întrebat cineva de ...așș...de
treaba asta...și chiar am vorbit și cu
ăia pe-acolo : ‚,Mă, da’ unde-i omu’ ăsta?” Ce ...că...că a dispărut...habar
n-am! / -Da, da... / -Io m-am despărțit
de el în condiții foarte onorabile. / Știu, domnule colonel...că doar ați
fost la noi. / ...dacă știți treaba asta... / Știu, domnule colonel! Știu și
vă spun că...Tot așteptam...tot așteptam...totuși,
zic, undeva mă voi putea întâlni cu dumneavoastră și poate mă veți putea
ajuta într-o măsură...Uitați-vă : moare
un bețivan, moare un trântor...și copiii primesc bani și...uitați-vă...eu
de 9 ani trebuie să mă lupt aici cu viața
asta. Și nu mai primesc copiii mei
nimic. Da’ n-a fost , doar, un ultim om! / -Dumneavoastră la „Mondiala” lucrați?... / Da. / -,Mergeți acolo, la ăștia, pă
Prutului, și-i întrebați pă ei, că io habar n-am!... / -Dar
dumneavoastră, totuși, nu rețineți numele ăluia la care i-ați predat dosarul? / -Păi, da, da’ cui să
predai? Io n-am avut dosar... / -Păi, atunci, cum...ați venit dumneavoastră la locuința
noastră, fără un ordin de serviciu, fără nimic?!-(nu se aude) -/ -Păi, domnule
colonel, dumneavoastră, dacă...ați
primit un ordin să faceți o percheziție la locuința
cuiva, trebuia să aveți și un dosar, nu? / -Da’ câți... ani-s de-atuncea? / -Îs 9...10 ani...Să
vă reamintesc: 4 ianuarie’ 84. / -Ăă...nu, în’81 am fost... / -În’83 ați fost dumneavoastră, în 4
ianuarie...copilul meu avea pătuțul în
cameră și chiar dumneavoastră m-ați întrebat: „Doar n-aveți și
copil mic?”. Copilul meu se născuse în august’82! / -Nu mai țin minte. În orice caz, e…într-adevăr…e o
situație …ăă…penibilă…da’, io,
oricum…ce să spun io, dacă…ăla o dispărut din lume…eu nu știu ce…toată lumea se întreabă… /Domnule
colonel, a dispărut, dar noi avem nevoie de dosar !Cum, omul e cercetat, e
urmărit din’79 până în’84 și niciun
dosar, nimic ?Înseamnă că dumneavoastră ați
abuzat de funcția dumneavoastră ?! /
-Vai de mine ! / -Păi, vai de mine sau nu, dar nu-i vai de dumneavoastră ! Că
dumneavoastră v-ați luat salariul mare și frumos, aveți
pensie frumoasă, iar eu sunt aici cu doi copii care așteaptă un răspuns. În al doilea rând, eu am făcut tot ce-am
putut: am divorțat și tot nimic n-am aflat. M-am recăsătorit ca
să fiu și eu căsătorită, nu ca să am un
bărbat lângă mine. / -Mergeți acolo, pe
Prutului… / - Unde să mă mai duc, domnule colonel? Dumneavoastră sunteți singurul care mă puteți
ajuta! / -Rezolvați acolo… / -Ce
să rezolv eu acolo? Că dumneavoastră ați
fost la mine… / -Bine, da’, asta când a fost, maamăăă?... De 10 ani?... / -Păi
de 10 ani, dacă erați dumneavoastră om,
m-ați fi putut căuta. Că doar văd că știți
că sunt telefonistă și unde lucrez. Văd
că sunteți pus la curent. / -A fost un
băiat la dumneavoastră... / -A fost! Dar cine a fost băiatul acela? Pe acela îl
caut! / -Ce faceți? Nu vă duceți acolo, pă Prutului? / -Domnule colonel, la
cine să mă duc pe Prutului?...că Judecătoria a cerut relații și
„n-a fost cercetat, n-a fost anchetat!” Atunci ce ați căutat dumneavoastră la mine acasă? / -La care-i șef acolo, doamnă!... / -Șef, șef!...Eu
cu dumneavoastră am treabă, nu cu șefii
de-acolo! / -Bine...Ce să fac? Eu nu mai sunt nimica acum... / -Eu știu că nu mai sunteți nimic; sunteți un om
care ocupă un loc în spațiu...și vă luați
pensia mare, iar eu aici, cu doi copii, mă pot învârti cum pot. Vă dați dumneavoastră seama în ce situație sunt? Dacă n-a fost dosar, n-a fost
dosar. Ce-ați căutat dumneavoastră la
mine acasă? Ați abuzat de funția pe care o dețineați? / Da’... acuma
de ce...dezgropăm...trebuie acestea? / -Păi, trebuie să-l dezgropăm pe mort! Îl
vreau viu sau mort! N-a fost hoț, n-a
fost un stricat, a fost un soț și tată a doi copii! / Mergeți acolo, pă Prutului...că eu nu mai am nicio
contingență cu ei... / --Noa, bine,
domnule colonel, și ,,Sărbători
fericite, s-aveți! Așa de fericite ca și ale mele! / -Săru’ mâna.]
Hărțuirea continuă și, în final, dispariția
profesorului Ternaru, nu s-au derulat fără implicații în plan social, psihic, moral.. La anihilarea periculosului
dușman al poporului și-au adus prinosul, pe lângă securiștii direct implicați, provenind din cadrul Biroului “S”, instructorii de rută,
Serviciul I/A, și, în final, cei de la
,,D[iversiune]” pentru a răspândi versiuni plauzibile ,,care să-l mențină în viață”,
lansând zvonuri dătătoare de speranță
familiei disperate în privința
reîntoarcerii într-o zi a celui văzut prin închisorile României, în coloniile
de muncă de la Canal, în însorita Californie unde stătea cu burta la soare bând
wiski și ingurgitând cașcaval cu fructe de mare..
N-a fost
neglijat nici din punct de vedere politico-ideologic. L-au prelucrat, în
contumacie, cu nereținută mânie,
politrucii de la județ învestiți cu puteri discreționare ca și anumite
elemente slugarnice din activul politic local. Chiar și excluderea acestuia din Partid a mobilizat forțe politice de mare anvergură, ajungându-se
până la tovarășul Foriș, probabil membru supleant în Comitetul
Central. În toată această neocomunistă crucificare, săvârșită de inchizitorii prigoanei proletare,
destinul celui judecat și condamnat în
organizațiile de partid din comunele
cărora aparțineau școlile în care a lucrat, măsurile luate s-au
dorit exemplare. Numai că, la nivelul oamenilor de rând, acuzațiile aduse profesorului inteligent,
comunicativ, prietenos, respectuos, bun familist și
consumator mai mult de băuturi răcoritoare, propunerea de excludere din PCR s-a
dovedit neconvingătoare. Organizația
din Botiz a refuzat expunerea acestui profesor distins la tratamente politice și sancțiuni
umilitoare.
Lacheii
Puterii însa au perseverat, mințile lor
bolnave au gândit un nou plan de măsuri
demolatoare, care, de data aceasta, trebuiau să fie triumfătoare. L-au
transferat la Târșolț, l-au repartizat la organizația de bază dintr-o localitate aparținătoare. Se sconta pe ignoranța atotstăpânitoare, pe comunitatea izolată
mai puțin cunoscătoare. Dar nici acolo,
excluderea n-ar fi avut loc, dacă nu ar fi ridicat mâna și tovarășii de la județ, ba chiar și
securistul responsabil peste Târșolț și
comunele înconjurătoare. Deci un fals grosolan, o încălcare gravă a Statutului,
o mascaradă dureroasă și jignitoare la
adresa unui om integru, bun cetățean,
dascăl apreciat, absolvent, la UBB-Cluj Napoca, de studii superioare. Cu ducerea la bun
sfârșit a procesului de infierare s-au
învrednicit cadre importante de la județ
bine cotate de eșaloanele superioare :
Ioan Ursu, Gheorghe Petrean, Alexandru Ur.
Vazând situația disperată a
fostului director de școală, membrii de
partid din Târșolț, hotărăsc în unanimitate să-l reprimească
în PCR. Însă această rebeliune întâmplată într-o organizație modestă, de la țară, nu este pe placul rechinilor de la județ. Reprimirea nu este confirmată de organele
superioare. Între cei mai fermi oponenți
ai măsurii reparatoarii,-tovarășii
Constantin Stanca și Ecaterina Bencze,
secretari ai Comitetului Județean de
Partid. Și,- un amănunt semnificativ:
Ecaterina Bencze era verișoară cu soția
damnatului. Cine nu și-ar fi dorit
astfel de verișoare! Însă nu era și cazul ambițioasei
nomenclaturiste, fostă trefilatoare...
Cât privește excluderea din detașamentul de avangardă al clasei muncitoare,
mai merită să reținem comentariul
rudelor și colegilor lui Ioan
Ternaru: „Ungurii din Botiz n-au
acceptat să sancționeze un om pe care-l
considerau fără prihană, în timp ce oșenii
noștri, majoritatea parteneri de ghidușii, cândva, în localitatea natală, l-au
aruncat ca pe-o măsea stricată”( minunându-se de isprava consătenilor celui
ejectat, un coleg de breaslă se spune că le-ar fi recitat din „Toporul și pădurea” de Alexandrescu: „Cele mai multe
rele nu vin de pe afară, nu le aduc streinii, / Ci ni le face toate un
pământean de-ai noștri, o rudă sau un
frate.” Și tocmai în această stare de
spirit s-a conturat pomenita tentativă de reprimire în P.C.R. Evident eșuată!
Teribilă este și acțiunea
de dezinformare, desfășurată sistematic în perioda următoare dispariției din familie a unei ființe atât de apropiate despre care se știa că e anchetată, hărțuită, crâncen bătută de Securitate. Tot
soiul de răspândaci, unii rude necunoscute, neobrăzat inventate (io-s văr de-al
doilea cu vecinu lui nepotu lu cumnata lui cuscra-sa din Sarasău și am fost coleg de celulă cu Ion la
închisoarea din Timișoara, condamnați pentru infracțiuni la trecerea ilegală de frontieră. Va veni și el în doi-trei ani acasă, spunea dătător
de speranță solul. Dar n-a venit. Și biata Margyt, a luat din nou ghezășu și
s-a dus la Timișoara, să-l cate. A
găsit Penitenciarul. A găsit și funcționarul care, pentru cinci kile de palincă,
a cercetat răbdător intrările și ieșirile din ultimii ani. Și nimic. Ion al ei n-a fost niciodată depus
acolo.
Dar nu
căzuse decât de câteva luni versiunea Timișoara,
că în sat sosește un alt necunoscut. Acesta aduce o versiune care nu va mai
putea fi supusă probei verității. Din
simplul motiv că, de data aceasta, locul de deținere
unde cei doi au fost deținuți politici, colegi de celulă, era o
închisoare grea, pe o insulă îndepărtată. Cum procesul de la Haga, la vremea
aceea nu se finalizase, prezumtiva închisoare era pușcăria altora, de alt stăpân administrată. Se numea ,,Insula Șerpilor” și
aparținea Uniunii Sovietice. Adăpostea
o bază militară, și, în ruptul capului,
n-ar fi putut fi vizitată.
Ultima minciună
lansată de zvonaci a fost mai sumbră: dispărutul s-a înecat în Dunăre, pe când vroia s-o treacă cu
înotul. Un singur amănunt nu se potrivea: profesorul Tărnaru n-a luat niciodată
lecții de înot. Pur și simplu n-a știut
să înoate.
În cazul
Ternaru mai există câțiva martori vii.
Ei ar putea să mărturisească tot ce știu
și ce au fost îndemnați să facă. Un martor se numește Tiberiu Pop, ajutor de șef de post în Botiz. L-a însoțit pe colonelul Ieremia la Percheziția din 4 ianuarie 1983. I-a înmânat
profesorului hărțuit citațiile prin care era chemat sistematic la
Securitate pe str. Prutului. Tot el s-a prezentat la centrala telefonică de la
Mondiala, împreună cu un individ care s-a prezentat “căpitan de Securitate”, și i-a adus la cunoștință femeii rămase
singure, că ar fi bine să plece din Botiz (unde toată lumea știa că i-a fost răpit soțul de Securitate!), și chiar din Satu-Mare, să se mute la București, unde nu va mai comenta nimeni în spatele
ei că i-a fost ucis soțul în condiții neelucidate.
După cum s-a
văzut, în instrumentarea cazului Ternaru, au fost implicate permanent și cadre cu funcții importante din activul județean
de Partid, unele de-o ținută abjectă și-o lipsă de verticalitate care nu știu dacă vor putea fi vreodată iertate.
Amintesc câteva hahalere securisto-pupincuriste, dintre cele mai vehiculate:
Ecaterina Bențe –secretar al
Comitetului Județean de Partid,
Constantin Stanca –secretar cu propaganda la același Comitet și Ioan
Ursu-activist. (Ultimii doi îi întinează fără jenă memoria, merg până acolo că,
după tragica dispariție, cer desfacerea
contractului de muncă cu litera ,,i”(indisciplinat!) pe motiv că împricinatul a
fost semnalat prin California, în State). Au mai acționat, pentru înjosirea și
umilirea profesorului însetat de dreptate, doi activiști la fel de haini ca și
cei pomeniți în ultimele fraze citate :
Gheorghe Petrean- șef serviciu evidență și
Alexandru Ur-șef secție organizare.
prof. Viorel ROGOZ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu