Independenţa, românii şi obeliscul

Am avut şansa să stau pe scaunul din Philadelphia, pe care s-au perindat semnatarii Declaraţiei de Independenţă a Statelor Unite ale Americii din 4 iulie 1776. În acel document fondator scria: ”Noi considerăm adevăruri evidente prin sine că toţi oamenii au fost creaţi egali, că printre acestea se numără viaţa, libertatea şi căutarea fericirii”. Autorul acestei afirmaţii este Thomas Jefferson, devenit al treilea preşedinte al Statelor Unite. Acolo, într-o sală modestă, cu geamuri înalte, interiorul mai păstrând atmosfera epocii, m-a stârnit întrebarea: oare ideile radicale din Declaraţia de Independenţă au ajuns şi pe la noi? Am căutat să-mi lămuresc singur întrebarea. Aflu că prin cărţi şi periodice de limbă franceză, germană, greacă şi rusă s-a luat cunoştinţă de acest document de răscruce pentru istorie. Tinerii români întorşi de la studii din apusul continentului erau purtători de idei noi. Ştirile mai veneau prin negustori, cărăuşi ori călători. Căutând prin arhive să aflu când şi cum au ajuns idei din Declaraţia de Independenţă în spaţiul de răspândire a limbii române, am avut plăcuta surpriză să constat că nu eram străini de aşezămintele fundamentale ale republicii nord-americane. Sunt autori care configurează influenţe asupra unor evenimente care ne-au marcat istoria. La Academia Domnească din Iaşi, în 1801, profesorul Daniil Philippide călătorea purtând cu sine celebrul document. În Moldova, la un an după semnarea Declaraţiei de Independenţă, au loc conspiraţiile boierilor. În Transilvania, în 1782, are loc incidentul de la Câmpeni, care va culmina cu răscoala lui Horea. Am întâlnit afirmaţii care situau răscoala lui Horea, alături de celebra Declaraţie, ca fiind cea mai importantă mişcare care a prefaţat Revoluţia Franceză din 1789. La Dublin apărea un articol în care scria: “Răscoala lui Horea este justificată pe baza principiilor Declaraţiei de Independenţă şi a dreptului de rezistenţă la opresiune”. Şi asta a spus-o Jacques Brissot, una dintre figurile cele mai luminoase ale Revoluţiei Franceze. Nouă ani după răscoala lui Horea, doi români ardeleni din regimentele grănicereşti de la Năsăud, Costa Chirilă şi fiul lui, au fost învinuiţi de tribunalul din Pesta că au difuzat scrisori despre Statele Unite. La Biblioteca Academiei Române se află o Istorie universală, tipărită la Paris în 1788, care cuprinde textul integral al documentului american. Boierul moldovean Nicolae Rosetti vădeşte interes pentru noile instituţii din Statele Unite. Ecouri clare ale Declaraţiei de Independenţă vibrează în Actul de Unire şi Independenţă, iscălit în anul 1838 de un mare număr de membri ai Adunării Naţionale a Valahiei, în frunte cu Ion Câmpineanu. Acel document proclama că “nesfiala cu care Înalta Poartă şi Rusia au siluit şi încă siluiesc cele mai sfinte libertăţi le pune semnatarilor datoria de a mântui suveranitatea română, de a întoarce o patrie slobodă şi independentă”. Se mai vorbeşte de obligaţia de a lua iniţiativa, de a se apăra împotriva tiranilor, de a izbăvi patria, căci izbăvirea norodului este cea dintâi lege.

Noua generaţie, din rândul căreia aveau să se ridice membrii societăţilor secrete, condusă de Mitică Filipescu în 1840, precum şi fruntaşii mişcărilor ce aveau să izbucnească în 1848 în Muntenia, în Moldova şi în Transilvania s-au adăpat de la acelaşi izvor. Dar cea mai elocventă mărturie a influenţei actului de la 4 iulie 1776 o constituie traducerea integrală în limba română de către Simion Bărnuţiu, în anul 1846 (Ion Comşa).

Adunarea de la Blaj, Proclamaţia lui Nicolae Bălcescu, ori Dorinţele partidei naţionale, document care aparţine lui Mihail Kogălniceanu, au fost sub înrîurirea actului american. Primul consul al SUA în Principate, Henry T. Romertzeş, pe care Al. I. Cuza l-a primit în audienţă, notează certa simpatie a domnitorului pentru instituţiile republicane. Aceste câteva repere vin să ne lumineze că ideile care au stat la baza făuririi Americii au răzbătut până la noi. Adică nu am fost rupţi de lumea care se configura, deşi eram la Porţile Orientului. Stând în scaunul lui Thomas Jefferson, după aproape două veacuri şi jumătate, mi s-a părut firesc să mă întreb dacă spaţiul spiritului românesc a ştiut despre un document care a zidit Lumea Nouă.

Thomas Jefferson a fost una dintre figurile cele mai reprezentative ale epocii. Nu a fost numai un om politic, preşedinte al Statelor Unite, ci şi un adevărat om universal. S-a afirmat că a fost singurul ocupant al Casei Albe care a îmbinat fericit o întinsă cultură cu o judecată avizată în multe domenii. El a cerut ca pe obeliscul de piatră brută să fie scris atât: Aici odihneşte Thomas Jefferson, autorul Declaraţiei de Independenţă. Şi aşa a rămas. Reamintesc că Jefferson cunoştea opera lui Dimitrie Cantemir.

Autor: Gheorghe Pârja

Sursa: Graiul Maramureşului