Nu ai cum să contrazici aceste evaluări. Să iei partea unuia sau altuia nu rezolvă mare lucru. Adevărul, în această materie și în oricare alta, rămâne cel mai important.
La noi, când un fost demnitar afirmă ceva se replică: dar dumneata ce ai făcut? Accept întrebarea, deși aici este sofistică, și încep evaluarea politicii externe a României actuale amintind ceea ce am angajat în Parlamentul României la investitura (în 7 mai 2012) ca ministru al afacerilor externe.
Am spus atunci că “văd şase probleme în starea de acum a politicii externe a ţării noastre: a) insuficienta fructificare a cadrului de cooperare stabilit cu SUA, cu ţările din Uniunea Europeană; b) relativa stagnare a relaţiilor cu China, Rusia, Turcia şi alte ţări; c) efecte economice prea mici ale acţiunii externe; d) absenţa unei viziuni pe termen lung, ca urmare a absenţei unui proiect al României pentru deceniile ce vin; e) prestigiu diminuat în ultimii ani; f) personalul prea redus din reprezentanţele diplomatice ale României şi ocuparea aproape exclusiv prin numire a posturilor, chiar şi a acelora în care alte ţări practică, de multă vreme, concursul” (vezi Romeo Couți, România într-o lume în schimbare, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2013, p.11). Am mai spus că este necesară “o politică externă de exprimare consecventă a interesului naţional;… în orizontul drepturilor omului, democraţiei, cooperării dintre state şi al apartenenţei României la lumea valorilor occidentale, …o politică externă nu numai cu efecte politico-militare, ci şi cu rezultate economice şi socio-umane”. În sfârșit, arătam că “trebuie să ieşim, şi în România, din politica externă uninominală şi să revenim la prevederile Constituției”.
Știu bine că observația învățatului Gheorghe Brătianu – „oricât s-ar fi accentuat, în ultimii ani, internaționalizarea vieții statelor, oricât de mult s-ar fi strâns legăturile de interdependență economică de la un capăt la altul al globului, sunt margini înăuntrul cărora voința națiunii nu poate fi îngrădită de nimeni” – a rămas valabilă. Mai ales că cei care dau tonul în zilele noastre în conceptualizarea noilor realități din Europa, Pierre Mannent (La Raison des nations. Reflexions sur la democratie en Europe, 2006), în Franța, Andreas Wirsching (Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989, 2015), în Germania, Roger Bootle (The Trouble with Europe, 2016), în Anglia, consideră că a venit ora unei asemenea optici în Uniunea Europeană.
Nu insist acum asupra faptului că primul ministru, întrebat la Washington DC în 2013, “ce vreți să faceți pentru România?”, a dat din umeri. Iar “președintele” actual pare mai interesat să facă cunoscut cât de refractari ar fi românii la “statul de drept”, decât să inițieze ceva pozitiv pentru această țară.
Important este, însă, că tot ceea ce am spus și făcut (cum se poate verifica în arhive!) rămâne valabil. În plus, viziunea pe care am articulat-o în analize – Schimbarea lumii (Editura Academiei Române, București, 2013), Ordinea viitoare a lumii (Editura Niculescu, București, 2017), România în Europa actuală (Editura Libris, Brașov, 2019), The Sense of Our History (Editura Academiei Române, București, 2019) – se confirmă ceas de ceas.
Cum se stă astăzi, așadar, cu politica externă a țării? Dacă luăm în seamă criteriile “diplomației” birocratice, atunci se pot consemna mai cu seamă rateuri. De exemplu, nici o instituție internațională relevantă nu mai are sediul la București, după ce CEPES-UNESCO s-a retras; magistralele transportului european pe șosea și pe cale ferată trec, toate, pe lângă România – la nord, la vest și la sud; magistralele continentale ale energiei ocolesc România; firme de mare pondere (recent Mercedes, Volkswagen etc.) au ales alte țări ale regiunii; România exportă masiv produse cu valoare încorporată mică (fier vechi, animale vii, minerale etc.) și importă scump produse adesea clasate; ea nu s-a scuturat de eroarea numită MCV, nici nu a obținut complet statutul Schengen; comerțul cu ființe umane, tolerat tacit și vinovat, are România de azi campioană; prestigiul internațional este coborât, încât se pierde până și competiția pentru un loc nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU; la Comisia Europeană se contează efectiv tot cât a contat comisariatul pe multilingualism de acum câțiva ani; decidenții de azi ai României află din presă decizia marilor puteri în chestiunea Moldovei; ei nu și-au asumat vreo inițiativă, dar au distrus, în schimb, poziția prestigioasă pe care România o avea de decenii în unele regiuni ale lumii.
Fapt este că România s-a profilat internațional în ultimii ani ca țară înainte de orice a corupției. Ca nicăieri, „președintele” nu s-a opus vreun moment acestui tratament și vorbea la Bruxelles de incapacitatea administrativă din țară. La nici o nedreptate flagrantă, la nici un abuz major el nu a reacționat, mai preocupat fiind, se pare, de stârpirea contracandidaților.
România a ajuns sub loviturile unui curent de inși iviți de pe aceste meleaguri, vag profesionalizați și fără merite, care se bat în piept cu principii pe care nu le știu aplica, dar care se străduiesc să facă carieră punându-se bine ici și colo. Bunăoară, rămâi interzis să vezi că „primul ministru” raporta recent, la Zagreb, dărâmarea, pe căi oculte, a unei guvernări legitimată de alegeri parlamentare, la sugestia cuiva din afara țării.
Prestigiul României a ajuns, în aceste condiții, mai jos ca oricând după 1989. Cu aportul, trebuie spus, al serviciilor secrete, mai interesate, după multe indicii, de controlarea cetățenilor, decât de progresul țării.
Stagnează în fapt, dacă nu cumva au dat înapoi, relațiile cu supraputerile și puterile lumii. Puterile occidentale sunt apelate de decidenții din România de azi mai mult pentru a susține o coterie cleptocratică (ca să iau termenul din Sarah Chayez, Thieves of the State. Why Corruption Threatens Global Security, 2015), în locul folosirii cooperării și potențialului extraordinar al Americii și Europei pentru propria dezvoltare.
După șapte ani, investițiile americane sunt cam tot acolo, renunțarea la vize așteaptă ca totdeauna, în vreme ce s-au multiplicat evaluările care vorbesc de o țară eminamente coruptă. Noul ambasador al SUA a menționat de trei ori corupția din România în depoziția sa din Senatul american.
Nu s-a folosit oferta chineză de investiții, care au mers în Ungaria, Polonia, în țări din regiune. Alte țări ale Uniunii Europene fac schimburi susținute cu China. Din România se contemplă cu suficiență ce fac alții. Dacă zbori de la Budapesta la Beijing ești uimit de câți tineri chinezi vorbesc ungurește și de câți maghiari vorbesc chineza.
După ce au fost reactivate în 2012, cum se poate citi în cărți de istorie, relațiile cu Rusia s-au întors în obișnuitul anilor anteriori. Ceea ce spuneau Liviu Rebreanu sau Nicolae Mărgineanu, anume că însuși Occidentul preferă să ai o relație pozitivă cu Rusia, iar președintele George Bush a reiterat la București, vorbind de asigurarea de către România a unei „punți” spre Rusia, s-a uitat.
Nu numai că nu se folosesc oportunitățile apartenenței la Uniunea Europeană, cum se observă și în accesarea fondurilor, dar nu se înțelege despre ce este vorba. Nu se înțelege, de exemplu, de către decidenții României de azi, că tratatele Uniunii nu anulează răspunderea de sine a statelor componente și dreptul de a-și stabili legislația.
Nu s-a observat ceea ce alte țări au exprimat răspicat – nevoia de reorganizare a Uniunii Europene. S-a stat jenant și păgubos în spatele unor Junker, Timmermans și Tusk – activiști depășiți de funcții, de care se leagă nu doar brexitul, ci și aspirațiile la euroexit, respectiv amenințările cu franexit sau germanexit. Nu s-a sesizat incapacitatea Bruxelles-ului de a gândi democrația și de a concepe ce este de făcut în noua situație strategică din lume. Ceea ce au acuzat, de exemplu, cel mai profilat economist al Europei (Thomas Picketty) și cel mai consacrat gânditor (Jürgen Habermas), care au vorbit de erorile de stabilire a conducerii europene și de slaba calitate a liderilor, nici nu este cunoscut.
Nu s-a realizat ceva substanțial nou în relația, totdeauna mai eficientă, cu Germania. Țara cu cea mai reflectată organizare, aflată într-un progres continuu, a fost mereu partener al României. Numai că firme majore ale Germaniei nu prind nici acum rădăcini aici, cu mari investiții, iar decidenții actuali ai României nu dovedesc că au învățat din managementul german al societății.
Pe de altă parte, nici „președintele” nu denotă că este la curent cu exemplara democrație germană, acțiunile sale amintind mai curând de inepțiile antidemocratice ale anilor treizeci ai Europei. Nu s-a învățat nimic din pluralismul și dezbaterea publică a Germaniei, care rămân reper în lume.
Țara la care se privește mereu, Ungaria, se dezvoltă impetuos. Se mărește distanța de dezvoltare sub multe aspecte în favoarea țării vecine. Ca un exemplu, Ungaria și-a dezvoltat în timp scurt noi industrii, inclusiv industria petrolieră și a gazului metan, chiar dacă nu are resursele României.
La decidenții actuali ai țării, în locul creativității civice și diplomatice, domină suspiciunea sau vederile înguste. Nu se înțelege că și pentru români și pentru maghiarii din România democratizarea este soluția. Nu are de ce să-ți fie frică de cineva dacă imprimi statului o structură democratică curată, de care nimeni nu se poate îndoi, și modernizezi premisele vieții. În 1918 la Alba Iulia s-a afirmat univoc această viziune!
Cei din Bulgaria au observat că emfatica luptă contra corupției din România „este pentru vitrină”. Ei au continuat spunând că „Bulgaria nu este ca România”, încât țara vecină se cuvine decuplată dintr-o asociere care nu-i convine. Într-adevăr, s-a ajuns ca decidenții Bulgariei să nu dorească să fie asimilați cu amatorismul plin de ifose al celor de la Carpații zilelor noastre!
Sunt lipsuri, erori profunde, confuzii și abuzuri în politica externă a României actuale. Rezum câteva mai izbitoare.
Lipsesc obiectivele limpezi ale României, ca efect al absenței programelor majore și, mai adânc, al lipsei gândirii înnoitoare. În mod clar, decidenții ultimei decade și jumătate nu au dovedit capacitatea de a lămuri obiectivele. Ar putea fi obiectiv primordial al țării, de pildă, dezvoltarea economică și socială modernă, pe care și-o asumă cu succes țările Europei Centrale. Doar că nici în acest caz, cu decidenții actuali, România nu are cum să țină pasul.
Fiind sigură că întruchipează democrația, orice națiune evoluată se simte puternică și folosește acest argument în relațiile internaționale. În politica externă a României actuale este eroare recursul, devenit reflex, nu la argumentul democratizării, care asigură demnitatea oricărei națiuni, ci la „argumente” de genul vânzării ieftinite de mari unități, apoi de comenzi favorizante, pentru ca mai nou să se recurgă la tot felul de achiziții. Țara noastră a ajuns astfel să plătească amabilități, ceea ce nici o țară comparabilă nu face. Să o spunem direct – cu lingușire sau plăți nu se asigură durabil prestigiul vreunei țări!
Este eroare, de asemenea, faptul că în politica externă nu se distinge între parteneriate și relații dezvoltate. România are, în mod salutar, parteneriate, dar relațiile de sub ele sunt nu o dată mai puțin dezvoltate decât ale ne-„partenerilor” țării respective. Nu este suficient să proclami parteneriate; mai trebuie și făcut ceva semnificativ, nu doar pentru raportare propagandistică.
Este tot eroare faptul că în politica externă a României actuale nu se distinge între afiliere ideologică și cooperări internaționale în serviciul propriei țări. Nu se înțelege că nu mai suntem în epoca „războiului social mondial”. Țările s-au schimbat. Nu trăim într-o lume fără relații de putere, dar afilierile ideologice sunt de analizat cu competență, nu cu neștiința decidenților de astăzi. Cooperările internaționale nici nu stau doar sub condiția opticilor ideologice.
Desigur marile strategii în relațiile internaționale nu se elaborează la București, uneori nici măcar la Roma sau Viena sau Helsinki. Dar cei care răspund de politica externă a unei țări ar trebui să știe în fiece clipă ce se pregătește la Washington DC, la Beijing, la Moscova, la Berlin, la Londra, la Paris, la Istanbul, la Ierusalim, la Cairo și în alte câteva locuri, pentru a pregăti soluții plecând de la nevoile de dezvoltare ale țării proprii. În România actuală decidenții nu au realizat nici măcar coeziunea internă, pentru a cunoaște aceste nevoi. Ei nu au idee despre ce se face în laboratoarele marilor strategii. Ei nu numai că nu au habar, dar nici nu par să priceapă măsurile de sub privirile lor.
Din multele exemple, dau doar două. Ele sunt relative la Uniunea Europeană, dar pot fi recoltate și în raport cu alte teme.
Cu prilejul reuniunii aniversare a Uniunii Europene de la Roma nu s-a înțeles că declarația finală duce în fapt spre Europa cu multiple viteze. „Președintele” se flata, în declarații, că ar fi oprit acest curs.
Atunci când se discută valori europene, lipsește la decidenții actuali ai României minima cunoaștere. De pildă, orice demers am face nu se poate ocoli adevărul că este europeană derivarea voinței politice din dezbaterea argumentativă a cetățenilor liberi. Democrația este, în alte cuvinte, valoare europeană. Ea presupune respectul demnității fiecărei persoane și fiecărei persoane este cazul să i se ofere informații încât să decidă liber și în cunoștință de cauză în orice proces electoral. Nu este democrație fără personalizare și rigoare a informării plină de respect al persoanei.
Oricum, democrație nu este nicidecum ceva de genul „alegerilor europarlamentare” și „prezidențiale” din România anului 2019, nici de genul „referendumului” șmecheresc din același an. Nicăieri în lume, nu devii credibil cu abuzurile și cu tertipurile securiste ale decidenților actuali!
Când răspunzi de politica externă a unei țări ai nevoie, printre premise, de inventarul resurselor de care țara dispune. Este o eroare faptul că, în numele greșitei înțelegeri a privatizării și a internaționalizării, această premisă este neglijată în România actuală. Cum a spus-o însuși economistul care a conceput trecerea de la socialism la capitalism, privatizarea nu se face ca un fel de adaptare la modă, ci pentru a afla un proprietar mai bun! Nu se înțelege că internaționalizarea este deschidere spre a învăța din lumea largă și a interacționa, dar nu irosirea organizată a ceea ce ai. Decidenților actuali nu le trece prin cap că nici o țară nu acceptă asemenea distorsiuni.
Aceste lipsuri, erori, confuzii – ca și altele, pe care nu le mai amintim, din rațiuni de spațiu – explică degradarea politicii externe a României actuale în excursii. Ba chiar mai jos! Nicolae Ceaușescu publica telegramele externe drept confirmare a recunoașterii sale. Acum se fac excursii și se publică poze. I-a văzut cineva pe Romano Prodi, pe Angela Merkel, pe Victor Orban umblând după așa ceva? Pe Borisov?
Și în politica externă a României a rămas un abuz instituțional. Nu se respectă Constituția, iar o persoană își ia prerogative ca în nici o altă țară europeană. Ca urmare, în România se trăiește și în politica externă o corelație fatală. Un ins fără pregătire ajunge să decidă și împrăștie cu de la sine putere funcții, iar căutătorii de sinecuri îi dau sprijin în pofida legilor și rezultatelor, spre paguba tuturor. Bineînțeles că nu are cum să iasă ceva măreț din asemenea corelație!
Autor: Andrei Marga
Sursa: Cotidianul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu