În privința continuității daco-romanilor și procesul de formare a poporului român în spațiul carpato-danubiano-pontic s-au scris numeroase cărți și studii în istoriografia noastră în ultimele trei secole. Dincolo de ”enigmele și miracolul” formării poporului român în viziunea lui Gheorghe Brătianu, recent a văzut lumina tiparului la Editura Cetatea de Scaun din Târgoviște (2019), cartea ”Expansiunea maghiară în Transilvania” de istoricul noii generații, Alexandru Madgearu. Cartea este o adnotare bio-bibliografică la tot ce s-a scris despre invazia maghiară în Transilvania și despre etnogeneza poporului român. Studiul istoricului aduce la zi toată bibliografia și ultimele tendințe istoriografice privind migrația maghiară în Transilvania la cumpăna secolelor IX și X. Din ciocnirea acestor forțe tectonice entice din arealul transilvan aflăm de fapt date inedite despre primele formațiuni politice românești din Ardeal. Istoricul continua tendința istoriografică clasică pe linia lui Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, P.P. Panaitescu, Gh. I. Brătianu, Ioan Moga privind etnogeneza, trecând prin perspectiva istoriografiei din perioada comunistă semnată de Kurt Horedt, Ștefan Pascu și Radu Popa, apoi prin post-decembriștii Ștefan Gorovei și Victor Spinei, ca să ajungă la noua generație de specialiști în zorii evului mediu românesc: Viorel Achim, Tudor Sălăgean, Adrian Ioniță, Ovidiu Pecican și Alexandru Simion. Autorul reușește cu o acribie fecundă să obțină o sinergie a informațiilor pentru creionarea unei sinteze istoriografice autentice privind năvălirea maghiarilor în Transilvania. Ceea ce aduce nou istoricul în interpretarea etnogenetică a poporului român este tocmai interpretarea critică privind izvoarele năvălirii maghiarilor din Asia în câmpia panonică și coliziunea cu statele și cnezatele din Ardeal. Teoria roesleriană sau a academiei maghiare de la 1986 privind ”terra deserta” în Transilvania la venirea triburilor lui Arpad nu se susține științific. La sfârșitul secolului IX, când cele șapte ttriburi maghiare pătrund prin nord-vest în Ardeal, din Panonia, aici erau formațiuni statale sub suzeranitatea imperiului bulgar. Statul bulgar imperial controla vestul și sudul Transilvaniei și drumul sării din Apuseni. Din punct de vedere diplomatic international o parte din Ardeal era de fapt Bulgaria. Imperiul bulgar nu putea controla acest spațiu bogat în pământuri fertile și minerale fără să trăiască aici o populație autohtonă. Conform descoperirilor arheologice locuiau în comuniune și bună vecinătate românii nominalizați de cronici, ca ”Blachi” sau ”Blacus”, cu triburile slave. Alexandru Madgearu analizează etnogeneza din punct de vedere topografic. Numeroase denumiri bulgare din Ardeal au rămas în limba română, ele nu au fost preluate după ocupația maghiară din secolele X-XI, fapt ce dovedește că poporul român conviețuia în pace și vasalitate prosperă sub dominația imperiului bulgar, păstrând denumirile topografice bulgare, fără să renunțe la ele și fără să fie preluate de la maghiari. Românii nu aveau cum să dea denumiri bulgare unor râuri, locuri și localități dacă s-au așezat după cucerirea maghiară, ci trebuiau să le preia logic de la triburile lui Arpad. Dar nu a fost așa, fapt ce dovedește că românii au trăit sute de ani în bună vecinătate cu bulgarii și slavii preluând toponomia de la aceștia, nu de la maghiari. Cel mai elocvent exemplu este Bălgrad, care înseamnă ”orașul alb”. Maghiarii numesc Alba -Iulia altfel, Fehersvar, deci românii nu au păstrat numele bulgar al localității până în secolul XVII. Triburile maghiare au trebuit să ducă un război cu imperiul bulgar ca să poată intra în Transilvania, iar stăpânirea bulgară se făcea, nu peste o ”terra deserta”, ci peste un ținut cu locuitori autohtoni români.
Alexandru Madgearu aduce numeroase exemple de denumiri slave, române sau dacice privind viața autohtonilor care s-au păstrat doar datorită continuității. Vezi denumirele de juzi din latină, cnezi din slavă sau voievod, titlu preluat și de către unguri de la români până în secolul XVI, când a existat autonomia ardeleană. Istoricul aduce noi dovezi lingvistice privind preluarea de către secui sau sași a unor denumiri și toponime de la autohtonii vlahi în zona Transilvaniei de sud-est. Oricum incursiunea maghiarilor asupra Ardealului a durat până în secolul XIII în valuri. Inclusiv numeroase denumiri de la pecenegi au intrat în limba română, înaintea ocupației maghiare. Românii au preferat denumirile lingvistice bulgare și pecenege dsau chiar cumane intrate în vocabular înainte de instaurarea regatului maghiar, deci când limba română era deja formată. Este o nouă dovadă lingvistică de continuitate pe aceste meleaguri. Gelu ”quidam blachus” a fost un puternic duce care s-a opus invaziei generalului Tuhutum și care a pierit la confluența râului Căpuș cu Someș. Alexandru Madgearu susține teoria istoricului clujean Tudor Sălăgean că Gelu a avut capitala în vechea Napoca roman, în zona actuală a Pieței Muzeului, nu la Dăbâca, Gilău sau Calvaria. Epopeea lui Gelu s-ar fi putut întâmpla nu la începutul secolului IX, cum ar afirma Gesta Hungarorum, ci mai târziu la mijlocul secolului X. Este o interpretatere nouă și inedită, pe care istoricul o interpretează exhaustiv și credibil. Regatul maghiar abia în secolul XIII reușește să pună o oarecare stăpânire peste cnezatele din Maramureș, unde trăia o puternică comunitate românească. Istoricul nu susține teoria falsificării Diplomei Ioaniților de la 1247, de către austrieci în secolul XVIII ca să justifice stăpânirea Olteniei. Consideră Țara Severinului o denumire de ”patria nordului”, o marcă a imperiului bulgar, denumită așa geografic, fiind la nord de capitala lor. În secolul XIII existau deja puterncie cnezate românești ca a lui Seneslau, Fărcaș sau Litovoi. Fărcaș înseamnă lup în maghiară, posibil ca adevăratul nume al voievodului din Vâlcea să fi fost Lupu, nume totemic pentru autohtonii proveniți din daci. Cu toată politica de catolicizare a regatului maghiar, autohtonii își păstrază credința ortodoxă, fapt ce confirmă continuitatea, deoarece ei s-au creștinat de la începuturi în procesul de romanizare și etnogeneză daco-romană. Ei erau creștini înaintrea invaziei maghiare și refuzau catolicismul care li se părea străin de sufletul și tradițiile lor, încreștinate conform legendei, de la Sf. Andrei. Nici teutonii nu au reușit să-i catolicizeze pe autohtoni. Alexandru Madgearu consider că Transilvania este izvorul și leagănul etnogenezei românești și ”rezervorul” demografic care s-a revărsat peste Muntenia și Moldova prin ”descălecatele” cunoscute. Munții, dealurile ardelene și pădurile de nepătruns, ca cele din Vlașca sau Teleorman, au fost vetrele etnogenezei românești. Deși ca istoric aș prelungi fenomenul înspre Nistru și Tisa, prin existența unei populații autohtone dacice care a preluat elemente de civilizație romană, constituindu-se, astfel poporul român pe un areal mai larg, dincolo de granițele statului român de azi: Valea Timocului, Cadrilater, Basarabia, Transnistria, Pocuția, Tisa și Munții Tatra.
Cartea lui Alexandru Madgearu pune o nouă bornă istoriografică în frontiera vizionară a istoricilor privind etnogeneza românilor. La venirea triburilor maghiare, românii erau organizați în cnezate, voievodate și ducate, care trăiau în pace cu slavii și vasali imperiului bulgar, care controla drumurile sării și a aurului din Apuseni. Toleranța stăpânirii bulgare a făcut ca românii să preia numeroase denumiri și toponime ale imperiului de la sud de Dunăre, care controla Ardealul de sud și vest. Românii prin Gelu, dar și prin căpetenii cu origini etncie incerte ca Monumerut, Glad sau Ahtum, dar care aveau în componență cnezi și voievozi vlahi s-au opus cu arma în mână regatului maghiar, care a fost nevoit să încetinească invazia. Cucerirea Ardealului s-a făcut în circa 300 de ani, cu toate acestea Transilvania a rămas diferită, altfel, și autonomă față de regatul maghiar, tocmai datorită puternicul element românesc și a dorinței acestuia de libertate. Când nu s-a mai putut rezista, Radu Negru, Dragoș și Bogdan au decălecat dincolo de Carpați formând țări românești puternce prin unificarea țărilor lui Litovoi, Seneslau, Bărbat sau Fărcaș. Prin cartea sa, Alexandru Madgeau ne arată că istoriografia românească este încă vie și oferă noi interpretări și izvoare științifice autentice.
Ionuț Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu