Singurătatea copiilor

 

                                                                                     de Gheorghe Pârja

Pe când eram elev la Liceul Pedagogic din Sighetul Marmației, cu un grup de colegi, am editat revista școlară „În Prag,” din care au apărut câteva numere. Acolo, am publicat un text despre lirica de înstrăinare în Maramureș. Am găsit scrisori trimise de pe front, dar și din cătănia în termen. Scriau acasă feciorii de pe văile noastre, brusc dislocați din vatra părintească. Sentimentele de dor, pe diferite portative, erau mișcătoare. Expeditorii se exprimau atât în proză, cât și în versuri. Mi-am adus aminte de acele scrisori, care aveau nădejdea întoarcerii acasă, când am citit câteva poezii scrise de copii. Poezii care m-au întristat. De obicei, suavele și uneori naivele versuri ale pruncilor ne cuceresc prin candoare, sinceritate, prin bucuria sinceră pusă în cuvinte. Exercițiile de viziune mai profundă, ating uneori teritorii pure ale imaginarului. Nu uit nici fapta, cu urme, a poetului Ion Zubașcu, cu elevii din Borșa, prin cenaclul „Vestitorii.”

Cum spuneam, m-am tulburat citind versuri și proză a zeci de copii ai căror părinți muncesc peste hotare. Ei, copiii, și-au scris durerea pe hârtie, în cadrul unui inspirat și provocator concurs de texte, organizat la Vaslui. Ideea a fost un prilej de a-și mărturisi singurătatea, sufletul cuprins de un dor aprins, la vârste nepotrivite. Este vorba de sufletul încrîncenat al copiilor lăsați în seama bunicilor, fraților mai mari, altor rude, chiar a vecinilor. Sunt înlăcrimați de dorul părinților, plecați prin țări străine să adune bani, dor care nu poate fi stins nici cu haine scumpe, nici de jucării sofisticate. Afecțiunea părintească, când odraslele sunt la vârsta claselor primare, când încep să priceapă lumea, nu poate fi înlocuită cu bani. Deși unii au la îndemână euro, telefoane mobile, tablete, le lipsește blândul cuvânt părintesc.

Este o stare de fapt de rang național, cu implicații nebănuite pentru anii ce vin. Dacă în orașele socialismului au crescut generații cu cheia la gât, acum avem generația fără căldura părintească. Amploarea fenomenului, în România, a pus în umbră suportul social și educativ, care ar putea ameliora însingurarea. Spun specialiștii că singurătatea copiilor este rana sufletească, care uneori nu se vindecă niciodată. Citiți aceste versuri ale unei fetițe de nouă ani: „Ei s-au dus în altă țară/ În această primăvară/ De ce, Doamne, tocmai eu/ Nu îl am pe tatăl meu?/ Nu o am pe mama mea/ Chip curat ca lacrima/ Tot mai sper că într-o zi/ Acasă ei vor veni/ Că a mea copilărie/ E distrusă, e pustie.”

După câte știm, la nivel național sunt proiecte timide în acest sens. Cum spuneam, banii nu pot înlocui părinții. Care sunt necesari ca aerul, ca apa. Lipsa părinților are serioase implicații sufletești pentru copii. Îngrijorător este că această situație este pusă pe seama schimbării lumii, și că trebuie să ne adaptăm. Adică pruncii să se obișnuiască cu starea de fapt. Eu traduc asta prin indiferența societății. Acești copii, fără noroc, nu asimilează coloana vertebrală a moralei familiei, cât a mai rămas, și se intră în zona pustie a crezului că totul poate fi cumpărat. Inclusiv iubirea pentru părinți. Deseori singurătatea copiilor rămași acasă, fără părinți, este compensată cu bani. Dar sufletul rămâne în stare de dor. Mai citiți câteva versuri ale unui copil de zece ani: „Banii, oare au valoare?/ Inima în piept mă doare/ Nu mai vreau singurătate/ M-am cam săturat de toate/ Vreau la piept ca să te strâng/ Să râd fericit…să plâng.”

Așa a luat naștere lirica de înstrăinare a copiilor de părinți. Unde nu plasticitatea expresiei ne poate impresiona, ci sinceritatea și durerea gândurilor. Copiii rămași acasă, în urma plecării părinților la muncă în străinătate, lipsiți de afecțiune și supravegherea acestora, sunt supuși mai multor riscuri: abandonul școlar, autoizolarea, ori apariția unor tulburări emoționale. Sunt preocupări ale unor organizații de evaluare a impactului migrației părinților asupra copiilor rămași acasă. E o bunăvoință. Cum ar fi Salvați Copiii! Dar nu rezolvă drama din versurile amintite. Chestiunea este mult mai complicată. În primul rând, migrația părinților este o alegere fără constrângere. Ea se face în contextul unui paradox. Adică pleacă părinții, pentru a oferi un sprijin familiei, dar lasă acasă consecințe care se răsfrâng asupra devenirii copiilor.

Ne obișnuim și cu aceste drame. Cu singurătatea copiilor fără părinți lângă ei. Și în România ar fi vreo 200 de mii. Da, salvați copiii, să devină oameni mari și buni. Oare se mai poate ceva?!