S-a urnit și pe la noi un „convoi pentru libertate”… Mai mult ca plagiat al inițiativelor altora, dar nu atât pentru a veni măcar cu un mesaj propriu, ci pentru a fi, într-un fel, în rând, nu cu lumea luptând pentru eliberarea din pandemie, ci în linie cu imitația… Sigur, nu s-au pornit la drum camioane, ca la alții… Poate pentru că nu aveau pe unde pe drumurile noastre de off-road național, riscând să încheie „marșul” înainte de primii zeci de kilometri, sau poate pentru că marii transportatori nu-și permiteau să mârâie spre guvernanți… Dar am avut un convoi… Nu contează că acțiunea era din start caducă… Și nu pentru că nu ar fi fost necesară, în raport cu celelalte țări, ci pentru că la noi nu mai este vorba (doar) de confiscarea libertăților în și prin pandemie… Nu mai este vorba doar de libertatea reclamată de mișcările camionagiilor din Canada și Europa, ci de una mult mai profundă…
În fapt, noi nu suntem în postura unor oameni cândva liberi, azi îmbotnițați și îngenuncheați de o pandemie răsuflată, luptând pentru descătușarea de măști și certificate, ci suntem captivi într-un tablou social, economic și politic în care, chiar și fără mască și certificate, rămânem tot niște sclavi… Și nu de un convoi al libertății avem nevoie, ci de unul, cât de curând chiar, al suveranității… Al recâștigării suveranității pe care am pierdut-o, am cedat-o, am lăsat a fi mezată de guvernanți, în timp ce mimam ruperea din lanțurile pandemiei…
Pentru noi, restricțiile molimei devin butade față de grosul pecinginii care ne-a împresurat. Și chiar cu măștile și certificatele verzi rupte și aruncate la coșul (conjuncturilor, nu cele ale istoriei; nu încă!), vom fi tot înlănțuiți. Tot îngenuncheați. Dar va fi poate momentul în care vom realiza că am ieșit dintre niște ziduri doar pentru a vedea închisoarea pe dinafara ei… Dar, în fapt, tot încarcerați vom fi în statutul nostru de oameni cu o altfel de libertate. Pentru că și sclavii pot fi liberi, nu?! Or, putem și noi să ne declarăm „liberi” în statutul nostru de colonie în colonie…
În cazul nostru, întrebarea nu mai este doar despre libertățile postpandemice… Acum problema este mult mai profundă: ce facem cu suveranitatea noastră?… Mai ales când, fățiș, șeful statului se comportă doar ca un șef „pe plantație” care trebuie să dea periodic ceva acelora care îl țin în fruntea coloniei. În capul treburilor ei doar ca prezență, anunțuri și semnări de acte ce aduc cedările; nu ca șef al coloniei… Acolo alții, alții – nici măcar unul singur, sunt șefii…
Am ignorat scopul când președintele ne anunța, cu un oarece timp în urmă, că a semnat un acord militar cu Ucraina; pentru a fi și noi (sau poate doar noi) carne de tun la nevoie… Iar acum asistăm la această „metamorfozare”… E drept, deocamdată ne tragem de pe marginea drumurilor să nu ne strivească trupele militare ale altora, de eliberare a altora, dar să nu ajungem să ne retragem și din casele noastre… Pentru că, într-o trădare în care codul penal devine insignifiant în aplicare, asistăm la militarizarea mărșăluită de trupele altor state. Și nu militarizarea noastră pentru noi, noi vom fi doar „încazarmați”, ci pentru a fi la dispoziția veneticilor, pentru că în asta se vor transforma „partenerii strategici” și „aliații” când vom vedea gratiile kaki puse la ferestrele libertăților noastre… Iar toți acei ultimi „reacționari” anti-sistem, ultimii cu șansa de a mai întreba ceva public, de a mai deranja sistemul care se închide în el precum armata acaparând unitățile, străzile, în curând orașele și țara, cea, în cele din urmă, încazarmată, tac. Și nu tac pentru că nu văd și nu știu ce să întrebe; tac pentru că muțenia este prețul prezenței lor în sinecurile sistemului…
În parcurs de câteva ore, mai puțin decât le-ar fi trebuit poate rușilor să invadeze ceva, am trecut de la statutul de „punte și cap de pod” al mărșăluirii trupelor americane și Nato către „front”, la cel de „prezență pe termen mediu” al acestora în România, apoi „pe termen mai lung” ca, în cele din urmă, peste umerii supuși ai celui mai nociv șef de stat, să se proclame „necesitatea întăririi permanente”. Astfel, înainte de a ne fi răspuns cineva la întrebarea câți și vreme de cât timp pot tranzita militarii altor state România fără a considera o invazie „cu perdea”, întrebarea a devenit caducă… Iar „întărirea permanentă” s-a conturat ca o certitudine, nu a unui viitor îndepărtat, ci a zilei de mâine.
De ce s-a avântat numitul Iohannis cu această deschidere fără precedent a granițelor în fața unor, totuși, trupe militare străine? Care astăzi ne sunt aliate. Dar, după ce își vor fi consolidat prezența, ar putea să întărească un cu totul alt front și flanc… Sigur, președintele va obține ceea ce primesc trădătorii: firimituri din ranița cu mizilicuri; dar mărețe încununări personale pentru astfel de Iuda. Cât timp va rămâne însă țara captivă acestei prezențe militare?… Istoria ne-a mai pus în fața unor astfel de „ecuații”, iar concluzia este chiar o certitudine: fiecare următoare prezență are o durată mai mare decât precedenta… Or, poate acum va fi permanentă, nu? Permanentă până la dizolvarea țării într-o unitate în bernă… Și să nu ajungem de râsul istoriei privind spre ea cu speranța întoarcerii cu fața spre noi a „eliberatorilor” pe care astăzi ne pregătim să-i înfruntăm pe meleagurile altora!
Și nu, nu este adevărat că nu avem pe cine să trimitem să lupte pentru țară! Dacă va fi nevoie… Avem! Dar nu ne uităm unde trebuie! Căci nu la reîncorporabilii deciși din pix, prin creșterea vârstei aptului de a fi carne de tun, trebuie să privim! Ne-ar costa mai mult unguentele, pastilele de inimă, de tensiune, pentru prezbitism și alte suferințe specifice vârstei… Ci spre jandarmii angajați masiv pentru a ne gaza și a da cu bastoane peste „Libertățile mamei voastre de demonstranți!”, apoi, la un schimb politic distanță, pentru a ne verifica și amenda în timpul pandemiei, spre polițiștii locali care își umflau piepții peste burțile de tâlhari, mândri că pot da de pământ cu bătrânii prinși fără mască, spre „sectoristele” locale care confiscau pătrunjelul bătrânelor de pe lângă piețe, sucindu-le fără milă mâinile, negândind că le-ar fi putut fi mame, dar, mai ales spre generalii și damele „generalisime” din jocul de dame „de-a alba-neagra” în care a fost transformat un grad militar cândva de onoare, de sacrificiu, de jertfă pentru țară… Sigur, să pleci la război cu o țață-general, care ne-a interzis, ca sinistră ministreasă, intonarea Imnului Național în competițiile sportive, ori cu un alt general, înțolit în carpete din decoruri caragialești, este ca și cum, nu, nu ne-am preda!, ci ne-am pune singuri arma la tâmplă…
Dar am avea pe cine să trimitem la „răzbel”, nu?!… Numai până mai spre seară însă, să nu leșine oștenii pe drum, sufocați de fumurile deșeurilor „de Sintești” de prin toată țara…
Cezar Adonis
Mihalache – Națiunea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu