În atari condiții, este în firea lucrurilor că Titu Maiorescu l-a cunost numai pe Baudelaire-traducătorul lui E.A. Poe, eseistul Jean Prevost făcând delicioasa afirmație că americanul „l-a plagiat...cu anticipație” pe francez...
Dar T.
Maiorescu, primul român care în 1867 „consemnează public” una dintre lucrările
lui Baudelaire, este atât de fermecat de Histoires
extraordinaires, numele sub care, printr-o trudă de peste 15 ani, francezul
adunase toată opera tradusă a americanului, încât în caietul de Însemnări zilnice va nota că Poe și
Schopenhauer sunt preferații lui. Citind totodată prefața cărții, unde
traducătorul susținea că marele poet american „formulase cu 20 ani mai devreme
propriile-i gânduri” (V. Streinu) și „preluând el însuși din Baudelaire câteva
idei estetice ale lui Poe, ca să-și susțină afirmarea lor în O cercetare critică asupra poeziei române în
1867 (partea a doua, Condiția ideală
a poeziei)”, admirația lui față de cei doi supraînzestrați merge până la
a-i îndemna pe Eminescu și Caragiale să traducă din E.A. Poe câte o povestire
sau două, „dar după textul francez”! Astfel traduce Eminescu povestirea Morella, iar Caragiale traduce Masca morții roșii și Butelia de Amontillado...
Seria
traducerilor din poezia baudelairiană, ne informează în continuare V. Streinu,
va fi deschisă tot de un junimist: Vasile Pogor publică în Convorbiri literare (nr. 3 din 1870) poeziile Țiganii călători și Don Juan
din infern. Apoi traducerile se opresc și de-abia după cinci ani „un
neidentificat P.E. semnează timid Tristețea
lunii în efemera Revista Junimii
(nr. 1 din 1875)”, chit că doi mari poeți români, Tudor Arghezi și George
Bacovia, „au preluat în tinerețe unele motive lirice caracteristic
baudelairiene, pentru ca la maturitate să se declare personalități originale”
(V. Streinu).
Traducerile
din prezentul volum (de altminteri, singura carte de poezii scrisă de
Baudelaire) aparțin lui Alexandru Philippide (cele mai multe și, în autorizata
opinie a lui Streinu, cele mai izbutite, căci „eminentul traducător” a surprins
și reținut „specificitatea lirică a originalului”), lui Tudor Arghezi (a tradus
un număr restrâns de poezii, unde nu ezitase „să înlocuiască metafora originalului
cu metafore personale, admirabile bineînțeles, dar alternante față de textul
francez, cum e cazul cu Albatrosul
prizonier, ale cărui aripi târâșe ca vâslele
pe laturile corăbiei erau preschimbate în mâini
ciunge), lui Ion Pillat (el „reflectase la antinomia structurală a marelui
poet” și „stăruise asupra dublei înfățișări a lirismului din Les Fleures du mal, asupra oscilărilor
între Lucifer și Dumnezeu – în ordine teologală, între mulatresa Jeanne Duval
și Doamna Sabatier – în ordine erotică”), apoi lui Lazăr Iliescu, Șerban
Bascovici, Ion Barbu, Alexandru Hodoș, Ion Caraion, Virgil Teodorescu, Lucian
Rădan, Vladimir Colin, Perpessicius, Mihai Beniuc, Nina Cassian, Veronica
Porumbacu și mulți alții.
Volumul
cuprinde 156 de poezii, adică fondul operei baudelairiene de care amintește Geo
Dumitrescu („cifrat în jurul a 150-160 de piese”), grupate în următoarele
capitole sau, mai degrabă, cicluri: Spleen
și ideal (cuprinde 89 de piese), Imagini
pariziene (18), Vinul (5), Florile răului (9), Răzvrătire (3), Moartea (6),
Piese osândite (6) și Poeme adăugate (20).
Cartea
are o dublă dedicație: a lui Théophile Gautier („Poetului desăvârșit,
neîntrecutului magician al literelor franceze, scumpului și veneratului maestru
și prieten”) și a autorului, care semnează doar cu inițialele C.B. („cu
sentimentul celei mai profunde smerenii îi dedic aceste flori bolnave”), se
deschide cu poemul Prefață („Greșelile,
păcatul, zgârcenia, prostia/ Ne-aruncă-n suflet zbucium și-n trupuri
frământări/ Și noi nutrim cu grijă blajine remușcări/ Așa cum cerșetorii își
cresc păducheria”) și se încheie cu remarcabilul Epigraf pentru o carte osândită („Tu, cititor, tăcut, bucolic,/Naiv
și sobru om de munci,/ Această carte s-o arunci,/ Cu tot desfrâu-i melancolic”,
respectiv: „Dar dacă vrednic scormonești/ Cu ochiu-n râpi adânci, de freamăt,/
Citește, și-ai să mă iubești;”).
Vladimir
Streinu ne face cunoscut că autorul acestei tulburătoare cărți „se visa emul al
lui Byron și Hugo, fără să știe, deși conștient de geniul propriu și de
ratificarea viitorului, că urmările operei sale vor depăși în timp, dacă nu și
în spațiu, influența atât unui a cât și a celuilalt”, iar Ovidiu Drîmba ne
înștiințează că, deși „nu poate fi încadrat într-un curent anumit”, Baudelaire
trebuie să fie considerat „un principal punct de plecare al poeziei moderne”
(sonetul Corespunderi, de pildă,
anunță principiile simbolismului, curent literar apărut în Franța în jurul
anului 1880, „ca o reacțiune împotriva poeziei prea retorice a romanticilor,
precum și împotriva impersonalității reci a poeților parnasieni: „Natura e un
templu ai cărui stâlpi trăiesc/ Și scot adesea tulburi cuvinte ca-ntr-o ceață;/
Prin codri de simboluri petrece omu-n viață/ Și toate-l cercetează c-un ochi prietenesc”)
și că „rareori s-a întâmplat în toată literatura universală ca un volum de
poezii (singurul pe care l-a scris Baudelaire) să aducă o sinceritate atât de
totală a unui poet”. Da, o carte cu adevărat unică, pe care autorul o numește
„sălbatică” și o definește în caracteristica-i manieră a cuvintelor tari și
aparent contradictorii (mă rog, cam așa cum va spune, câteva decenii mai
târziu, Emil Cioran în Schimbarea la față
a României: „Iubesc istoria României cu o ură grea”!): „În această carte
sălbatică mi-am pus toată inima, toată duioșia iubirii, toată religia mea și
toată ura”.
Prin
excelență poet al mizeriei morale (extraordinarul simbol al poetului, neînțeles
de vulg, din celebrul sonet Albatrosul:
„Poetul e asemeni cu prințul vastei zări/ Ce-și râde de săgeată și prin furtuni
aleargă;/ Jos pe pământ și printre batjocuri și ocări/ Aripile-i imense nu-i
lasă loc să meargă”) și al mizeriei materiale („Prin vechi foburguri unde,
pitit după obloane,/ Desfrâul se desfată în tainice cotloane” – poemul Soarele din Imagini pariziene, apoi cutremurătoarele imagini ale neputinței din
Cei șapte bătrâni, respectiv al
bătrânei ce caută „resturi de mâncare/ La orice cafenea/ De mahala” din poemul Unei cerșetoare cu păr roș), Baudelaire
este totodată poetul spleen-ului
(termen englezesc pentru indecelabilul amestec dintre scepticism, plictiseală
și dezgust), „sentimentul” trântorilor și îmbuibaților, pe care-l desfide în
toate cele patru Spleen-uri din
ciclul Spleen și ideal: „Februarie,
de-a pururi ciudos pe-ntreaga fire,/ Din urna-i plină toarnă un frig întunecos/
Localnicilor firavi din negre cimitire/ Și moartea rece peste foburgul neguros”
(primul Spleen); „Nimic
nu-ntrece-amarul acelor zile șchioape/ Când, sub ninsoarea vremii ce stă să ne
îngroape,/ Urâtul, rod al tristei, nepăsătoarei firi,/ Ia-nfățișarea unei
cumplite nemuriri” (al doilea, cu prelungiri în lirica bacoviană); „Sunt ca un
prinț pe-o țară de negură stăpân,/ Bogat dar trândav, tânăr și totuși prea
bătrân” (al treilea); „-Și lungi și nesfârșite convoaie mortuare/ Încet și fără
muzici prin suflet trec mereu;/ Speranța-nvinsă plânge; și, rea, dominatoare,/
Înfige Spaima negrul ei steag în craniul meu” (al patrulea Spleen).
Dar
Baudelaire a cântat, de asemenea, pictura universală (șapte din cele 11 strofe
ale poemului Farurile, încep cu numele unora dintre cei cei
mai mari pictori ai tuturor timpurilor: Rubens, da Vinci, Rembrandt,
Michel-Angel,Watteau, Goya, Delacroix), a ilustrat în Nenorocul șansa înveșnicirii omului de cultură prin necruțătorul
raport/conflict dintre „Timpul scurt” și „Arta lungă”, a descifrat „taina
eternă” ce se ascunde în „omul liber” și „vasta mare”, „Vrăjmași cumpliți în
luptă, o, frați neîmpăcați” (Om și mare),
a elogiat necuprinsa și generoasa Frumusețe naturală în poemul Frumusețe („Frumoasă sunt cum este un
vis cioplit în stâncă/ Și sânii de care atâția se striviră/ Poeților o mută
iubire le inspiră,/ Materiei asemeni, eternă și adâncă”), a văzut Femeia ca „o
statuie cu har miraculos” (Masca),
căreia dorește să-i sugă „otrava binecuvântată,/ Adormitoare-a vechilor
torturi,/ Din vârfu-acestor sâni rotunzi și duri/ În care n-a fost suflet
niciodată” (Uitarea), ba chiar s-o
supună la veritabile torturi fizice din categoria celor masochiste: „Să-ți
pedepsesc frumosul trup,/ Să-ți sânger carnea-nspăimântată,/ Nevinovatul sân de
fată,/ Și-o rană-n coapsa ta să rup” (Celei
prea-vesele). În felul acesta, pe urmele marilor creatori din literatura
universală (Dante, Shakespeare, Villon, Hugo etc.), Baudelaire a dat un viguros
impuls poetic întru lărgirea sferei esteticului, prin ridicarea răului și
urâtului la rang de mare artă. Adică ceea ce și-n pictură avusese deja loc prin
Hieronymus Bosch, iar Tudor Arghezi va transforma această aspirație a
maestrului în manifest literar-artistic: „Din bube, mucegaiuri și noroi,/
Iscat-am frumuseți și prețuri noi”...
Nu doar
atâta, căci în poemul Imn frumuseții,
Baudelaire descoperă noi potențe ale
Frumuseții, prin asocierea acesteia cu Groaza (ce nu-i cel mai slut
„juvaier” al ei) și cu Omorul („breloc de preț”, ce saltă cu-ncântare pe
mândrul pântec al acesteia).
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
22-23 nov. 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu