”Șeherezada” – o poveste lirică contemporană post-modernă compusă de Oana Boc

 

Poeta Oana Boc revine în universul literaturii române, cu un al treilea volum de versuri – ”Șeherezada”. Noul periplu liric, creat de poeta clujeancă, a apărut în condiții excelente la Editura Neuma și se prezintă ca avatar al basmului liric provenit din lumea orientală a Bagdadului abbasizilor ce s-a împlinit în imperiul persan al secolului al XIII-lea. Basmul persan, cu origini arabe din secolul VII – ”Șeherezada” este un pretext al autoarei, de a construi, la prezent, o poveste lirică originală, într-un limbaj neomodern cu o structură de prozodie post-modernă. Volumul de versuri se bucură de o postfață pe coperta IV semnată de Pompiliu Crăciunescu, care realizează o radiografie a creației poetice a autoarei: ”Privită în deplinătatea ei, creația poetică a Oanei Boc își dezvăluie singularitatea printr-un dinamism dublu articulat. Am în vedere, pe de o parte, valența trans-lingvistică, iar pe de alta, fabuloasa forță de corporalizare a senzației și a ideii în imagini de o inefabilă intensitate. De bună seama ca cele două mișcări nu-și sunt străine: dimpotrivă, ele sunt fețele ecstaziei intelectuale.” Oana Boc construiește, cu o sinceritate aproape adolescentină, o nouă poveste (repovestire) lirică, adaptată într-o formă integralistă, prin limbajul neomodern, a basmului original persan. Autoarea intră, cu sensibilitate originară, în ”pielea” personajului oriental, printr-un vortex ”magic”, devenind regina de pe tabla de șah, ecuație lirică ce ne avertizează, încă din prima pagina a volumului, cu poemul ”Șahul”. Se transfigurează, astfel, poeta Oana Boc într-o Șeherezada contemporană. ”Până la urmă eu o să-ți rămân regina/cu care ai jucat cel mai frumos. În mine ai agonizat până la moarte/în lupta cu destinul tău întors/și ai reînviat” Ca în misterele egiptene, Osiris reînvie, prin translatare, poezia, între dragostea profană a lui Hathor și cea sacră, pauliană. Versurile basculează, cu un parfum discret între sacru și profan. ”Șeherezada” Oanei Boc transpune, într-un limbaj creativ și de o limpezime ancestrală, direcția unei transliterări a compendiului narativ ”O mia și una de nopți”. Cunoscuta poveste persană e decupată în 38 de poezii cu nuanțe de discreție intimistă, într-o construcție de limbaj, îndrăzneață, ce naște o gramatică proprie și seducătoare. Este pariul câșigat de poetă, acela de a ridica într-o manieră sinergică, un eșafodaj liric ce se afirmă simultan, ca tradiția lirică a forței emoției și limbajul constructivist a unei sensibilități raționale trecute prin avangardism. Oana Boc face parte din al doilea val de poeți milenariști din Transilvania, care readuce tema iubirii într-o lume care parcă a uitat de dragostea care unește și transfigurează.

Feminitatea lirică a Oanei Boc pare fragilă, dar tocmai această friabilitate este forța telurică, care impulsionează fundamentele unei poezii autentice, de o expresie viguroasă și originară. Oana Boc este o căutătoare tensionată și febrilă a iubirii perfecte, povestea-persoană, fiind un pretext de a se dărui împărtășanie lirică pentru un cititor avizat, inițiat și îndrăgostit de eternul feminin. Poeta clujeancă pendulează între erotismul liric al Ninei Cassian și profanul nostalgic interiorizant de la Magda Isanos. ”Adâncimile pe care le cuceream/cu fiecare poveste tot mai mult/se transformau în drumuri vertical/pe care glisam în ritmul/tăcerilor sau al chemărilor tale” (Încă o zi). ”Golul” cosmic poate fi umplut, în viziunea poetei, doar cu o iubire, a cărei unicitatea transcede sacrul și profanul. ”Golul suspendat din mine/devenea din ce în ce mai mare/și mai greu/pe măsură ce încercam să-l umplu” (Așa veneam spre tine). Poezia Oanei Boc se scrie sub semnul ”solar” al lunii, ancestrale și umbroase, paradoxale și telurice: ”E despre luna perfectă și plină/pe care mi-o trimiteai uneori/sau despre absența ei luminoasă” (Poveste nespusă). Poetei îi place să se joace cu paradoxurile și contrastele, dovedind o cunoaștere exhaustivă a combustiei interne, specifice poeziei neo-moderne. Iubirea este acel tăiș care ucide indiferența paradigmatică. ”Tăișul ei/rămâne încremenit în carne/ca o perpetuă și imobilă clipă a morții” (Era ca și cum). Iubirea este de o sinceritate dezarmantă și adevărul suprem pentru Oana Boc, într-o lume a ”secundelor opace”. Sensul vieții reprezintă iubirea pe care o dăruiește lumii. Opusul iubirii este dezintegrarea sufletului din care ”sunt secundelor căderilor în gol/ale marilor false iubiri” (Marile false iubiri). Iubirea salvează omenirea din existența artificială. E paradigma Oanei Boc. Acesta este sensul, mesajul liric al Oanei Boc. Povestea lirică pliată pe basmul oriental este manifestul poetei transmis cititorului, într-o lume care s-a desacralizat, prin renunțarea la puritatea iubirii, în sensul exercițiilor spirituale ale lui Ignațiu de Loyola, dar fără să se renunțe la Eros-ul marilor iubiri comprehensive ale istoriei literaturii. Eros învinge pe Thanatos în profan și Hristos ”pre moarte călcând” în timpul sacru. Este lecția de poezie împărtășită de Oana Boc la timpul înveșnicit. Poezia ”Înapoi” este leit-motivul și poezia fanion a volumului, deși unii critici literari au marșat pe poezia de la începutul cărții, ”Șah”. În poezia ”Înapoi”, Oana Boc își exprimă tainic ”testamentul” liric complementar, între ”balansul fragil/dintre previzibil și imprevizibil”, acele ”priviri nesătule de tine din trecut” vor sta mereu la ”răspântiile gândurilor/din amurguri strălucitoare”, care o vor urma pe Oana Boc ”măcar pentru o noapte/măcar pentru o poveste”. Poezia ”Înapoi” este acel ”memento mori” al poetei, cu care ne convinge că poezia autentică creată din sudoarea talentului pus sub semnul livrescului poate fi povestită liric atât de frumos.

Iubirea abstractă e o uniune mistică și cea mai importantă, pentru că face legătura dintre imanent și transcendent. Viața este un tablou, ca o oglindă în care se unește chipul poetei cu gândul iubitului ”contemplativ și scrutător/care mă învăluia/în nesfârșite nuanțe câteodată”. (Culori). Versurile Oanei Boc redau un iris hiper-pastelat, un autoportret sincer al autoarei, transfigurat de lecturi și trăiri puternice, în care se regăsesc și identifică cei care iubesc cu adevărat poezia ce nu moare niciodată. Oana Boc este un lingvist recunoscut de lumea academică, care prin volumul ”Șeherezada”, ne prezintă și o lecție de diacronie lirică în maniera lui Fernand Saussure. Oana Boc este o poetă puternic integrată în universul liric contemporan, propunând metafore introvertite și discrete, bine prelucrate și șlefuite prin interiorizarea acută, cu un mesaj liric configurat, care s-a impus în ultimii ani, ca o voce distinctă și originală în calendarul istoriei literare a poeziei românești post-decembriste și post-modernă. ”Inspiră adânc! În aer sunt eu/răsfrântă în miliardele/de particule lumininscente,/ în transparența lor ce îți evocă/absențele mele prezente” (Respirație). Oana Boc compune poezie la propriu, nu la figurat, ceea ce în literatura de astăzi, cotropită de prozaic și proză, e un act de mărturisire ți mucenicie lirică. Poeta se descompune în particule de lumină pentru a respira și insufla poezie, ceea ce are nevoie omul contemporan robotizat și desfigurat de lipsa emoției și de frumos și, mai ales, de absența iubirii. ”Șeherezada” este o ”eternă reîntoarcere” eliadiană la iubirea care transfigurează, unește și salvează lumea. Eu aș adăuga că iubirea este la Oana Boc una din imprevizibilele forme ale liricii.

Ionuț Țene