de Gheorghe Pârja
Întâlnim, aproape în fiecare zi, conaționali extrem
de zeloși, cu o poftă neîntrecută de autoflagelare. Cu o bucurie bolnavă, spun,
în văzul lumii, că: așa suntem noi, așa merităm, asta-i soarta noastră! Așa
suntem noi, românii! Multe și alte păreri, care duc la ignorarea unor trăsături
încurajatoare, oricum, conturate prin vreme. Se ignoră că avem și părți bune.
Precum alte popoare. Cum și alte popoare au scăderi. Cred că fiecare popor are
însușiri pozitive, ce-l recomandă în lume. Și mai cred că vremea
triumfalismului a trecut. Mă cutremur, în sinea mea, de ce oameni, de lângă
noi, se avântă să-și taie aripile, să arunce peste ochiul de lumină perdeaua de
ceață. Și mai constat un fapt, care mi se pare ciudat: dacă noi pe noi ne facem
proști, parcă se jubilează. Face rating. Mai aseară domnul Turcescu a oftat a
lehamite: vai și amar de poporul ăsta! Când alții ne fac cum nu suntem, se
trezește în noi revolta și ne burzuluim.
Uneori, însă, putem cădea în capcana sudalmelor
vecine. Vedeți, și alții spun despre noi că nu suntem în rând cu lumea. Care
lume? Din propria mea călătorie prin viață, vă spun că este foarte greu să-i
convingi pe cei cu vederi sceptice asupra propriului popor. Nu ai argumente
suficiente să-i lămurești, cu modestele tale pilde. Da, de multe ori, destinul
ne-a fost potrivnic. Am avut și răscruci triste în istorie. Uneori am fost
învinși. Dar tot de atâtea ori ne-am ridicat ca neam. Nu mă conving noile
teorii, uneori agresive, că vremea statelor naționale a trecut, că nu vom mai
avea proprietate, nici domiciliu în actul de identitate. Pe acest fond,
evident, se nasc noi păreri.
Se invocă schimbarea, noile generații își doresc
altă lume. Cei care au construit până acum nu mai sunt văzuți cu respect.
Instituția recunoștinței pentru seniorii acestui popor s-a subțiat mult. Se
invocă nebuloasa corectitudine politică, care este un Pat al lui Procust,
pentru preoții acestei noi religii contemporane, care acuză, denunță și văd
dușmani în jur. Cum spunea un tânăr politolog: spiritul critic a devenit o
crimă, iar exercițiul îndoielii un atentat la binele comun. Pentru a-mi limpezi
aceste afirmații ciudate, m-am rezemat de cărțile unor autori de notorietate.
Așa recitesc, din când în când, o admirabilă carte, de răscruce pentru noi,
apărută în anul 1906. Este vorba despre volumul „Din psihologia poporului
român”, de D. Drăghicescu.
În ultimii ani a cunoscut mai multe reeditări.
Autorul este primul nostru titrat la Paris, în sociologie, cu o teză de
doctorat condusă de filosoful Emile Durkheim. A fost o personalitate a lumii
politice, care a activat în Europa Occidentală, pentru a face cunoscute
aspirațiile și drepturile poporului român, de unitate națională. În acest
demers a fost sprijinit de fostul său profesor, filosoful Henri Bergson.
Prieten cu Nicolae Titulescu, s-a numărat printre reprezentanții României la
Liga Națiunilor. A fost un profund gânditor și un prolific sociolog. Românul
Drăghicescu a introdus determinismul social în gândirea sociologică europeană.
Sociologul nostru relevă, în mod științific, cum „chipul de a fi al societății
determină chipul de a fi al sufletului.”
Autorul și-a fundamentat considerațiile sale pe
opera lui Xenopol, Onciul, Ovid Densușianu. Istoria poporului român ilustrează
că vitregiile cu care s-a confruntat i-au îngreunat evoluția sa firească în
plan economic, social, politic-statal și cultural. Și-au pus, uneori, amprenta
negativă asupra psihologiei și comportamentul poporului român. Dar nu l-au scos
din istorie. Nu i-au alterat filonul său etnic fundamental daco-roman și nu
l-au împiedicat să se afirme în această parte a Europei. Dar și în lume.
Deși ne desparte mai bine de un veac de la apariția
acestei minunate cărți, ea este extrem de actuală. Ne încurajează cu argumente,
cu pilde istorice, cu fapte, care ne-au dat câștig de cauză. Apoi, mințile
luminate care au îndrumat poporul sunt lecții de învățat. Iată ce constată
autorul: „Vioiciunea minții, puterea de pătrundere și ușurința concepțiunii, ca
și bogăția închipuirii sunt însușiri distinctive la români.” Firesc, multe din
realitățile la care se referă au suferit schimbări. Dar la sufletul poporului
său, autorul se pricepe.
Este o descriere profundă a aspectelor pozitive, dar
și negative, cu motivații lăuntrice, care-l determină pe român să fie așa cum
este. Celor care văd numai răul în acest popor, le recomand măiastra carte. Nu
ar fi rău să o citească și actualul cancelar austriac. Să vadă că și noi avem
virtuți care merită luate în seamă. Ar vedea că omenia nu-i slugarnică, ci este
o demnitate națională. Ca o sculptură de Brâncuși. La cumpăna dintre ani, poate
îi vine domnului vienez, diplomația acasă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu