,,Jurnal de puşcărie”

Ieri am fost căutat de mama şi de soţia mea. Una din ele m-a întrebat dacă nu mi-e greu la închisoare şi am spus că asta în care stau e una mică, în comparaţie cu marea închisoare ce se numeşte Terra. Femei deştepte, au zâmbit şi ele, au înţeles şi ele că la “vorbitor”-ul acela dintr-un neaşteptat colţ al Universului, cineva a decis deliberat să bea paharul până la fund.

Am descoperit cu uimire că avem şoareci şi gândaci de bucătărie. Colegii de celulă îi vânează amuzaţi, printre poveştile despre “lovituri” fabuloase şi târfe “ca-n occident”, înjurând viaţa, calculând câte pachete de “bune” (ţigări cu filtru) să ceară pentru o pereche de blugi purtaţi, pentru câte-un tricou strecurat ingenios prin “filtru”, pentru câte-un inel din argint introdus în puşcărie prin veşnica metodă a ascunderii în pâine.

Iubirea. Din nou iubirea.

“Marga! Marga, te iubesc! Fii tare, scumpa mea! Auzi, iubire? Mă auzi? Zi da, dacă mă auzi!”

În celula vecină sunt închişi doi tineri, acuzaţi de proxenetism sau aşa ceva. Susţin că sunt nevinovaţi, că poliţia şi justiţia şi-au dat mâna pentru a-i distruge. Nu au încredere nici în avocaţii lor. În apropiere au fost închise mama şi sora unuia dintre ei şi soţia celuilalt.

“Dana, iubirea mea, mă auzi?” strigă prin gratii unul din ei. Îi răspunde o voce stinsă: au intrat cu toţii în greva foamei. “Rezistă, iubirea mea, nu da înapoi! Cum te simţi?”

Îşi scriu unii altora scrisori, fetele spun că sunt bine. Cei doi le citesc plângând şi le expediază înapoi plicuri voluminoase ce ajung prima dată în municipiul din apropiere şi apoi se reîntorc la închisoare. Iubirea. Aici, între zidurile cu tencuiala căzută, cu paturi suprapuse şi cu postere cu femei goale pe pereţi.

Gabriella mi-a spus că azi mă va căuta din nou – cum trece timpul! – nici n-am simţit când am pătruns în ziua “de vizită”. Soţia mea “mă vizitează”. Ne-am boierit, domnilor, ne facem vizite, o dulceaţă, o cafea, o narghilea…

Un tip, Dumitru M.: “Vă aşteptăm la noi în vizită, la masă, la sfârşitul săptămânii” – eu şi Gabriella aveam copiii la noi – domnia sa a uitat să ne spună unde locuieşte şi oricum n-am fi mers: el era o persoană importantă la un ziar local, eu – un nenorocit divorţat cu doi copii.

Nu-i nimic, dacă-i vizită, vizită să fie. Trăiască patria noastră cea mândră, frumoasă şi mănoasă.

Mi-au spus că da, există şi homosexuali, sunt puţini şi nu-i mai bagă nimeni în seamă, arestaţii sunt ocupaţi cu mica lor bursă de mărfuri, cu bietele lor relaţii comerciale ce le mai colorează monotonia. Că ei, homosexualii, îşi acoperă lateralele paturilor cu pături şi cearceafuri, că au nume ca Pamela, Marimar şi Andreea Marin. “Credeam că au vreun dormitor al lor”, am zis; mi s-a răspuns că erau prea puţini pentru a reprezenta o problemă pentru conducere.

Marţi, zi de “vorbitor”. Gabriella îmi aduce ţigări şi cafea. Stăm faţă în faţă, îmi spune câţi bani a cheltuit pentru drumuri, acte, avocat… Nu plânge, cel puţin nu atâta cât ne e permis să ne vedem la “vorbitor”.

I-aş fi spus: “Lasă-mă să te privesc, îmi ajunge atât, nu mă interesează nebunia “de-afară”, vreau să-ţi filmez cu ochii (cele mai perfecte camere de luat vederi ale lumii) – gesturile, chipul” – dar nu o fac, s-ar putea ca ea să cedeze deşi se ţine tare, simt cum încearcă din răsputeri să-şi oprească lacrimile şi tremurul. Cuvintele mele pot suna ca o sentinţă, pot avea dimensiunea încă a unei despărţiri. Vorbim despre subiecte omeneşti, ea va pleca de aici la biblioteca municipală, va consulta colecţiile de ziare şi reviste pe unde am publicat ori s-a scris despre mine, argumente în plus la dosarul pe baza căruia mi se cere eliberarea imediată. Eliberarea – de profesie eliberat…

Zbârnâie o sonerie, s-a terminat, o jumătate de oră ajunge pentru infractor, e chiar prea mult. Dacă ar putea, zbirii care ne păzesc ar anula şi aceste dramatice întâlniri unde apar femei cu prunci şi mame bătrâne, ca a mea, care lăcrimează. Nu-i nimic. Brusc, Gabriella se întinde peste graniţa “vorbitor”-ului, îmi prinde şi-mi sărută mâna. Buimăcit, infractorul de mine se retrage, se aşează la un geam ciudat şi primeşte o cutie din lemn în care se află, claie peste grămadă, ceea ce ea a considerat că-mi lipseşte. Înghesui totul mecanic într-o sacoşă din plastic, ea a ieşit deja din clădire, ieşim şi noi cu toţii, mărşăluim spre camerele acelea întunecoase, e ora mesei – îmi revin greu din stupefacţie – în mod normal, eu ar fi trebuit să-i sărut mâna.

Să am răbdare, a insistat ea, să nu fac vreo prostie – se referă la rarele accese de violenţă în care puterile pe care le am răscoală în mine forţe necunoscute de savanţi: pot dărâma zidurile şi pot devia traiectoriile gloanţelor.

Sunt conştient de risc, oamenii nu trebuie să ştie cine a trecut ca un fulger prin existenţele lor de doi bani. Am creat în jurul meu un glob învizibil şi strălucitor, prietenii mei au aflat de asta şi zâmbesc, fiecare prin partea lor de lume. Modific timpul, îl forţez să intre în dimensiunea vremii vieţii mele.

Şaolin, un ţigan gras, sub 30 de ani, şi-a montat bile pe sex. Unul din colegii mei de celulă mi-a spus că aproape toţi recidiviştii au aşa ceva, e un semn de bărbăţie ce le dă autoritate în faţa celor fără bile, ca tatuajele pe care şi le face oricine intră în închisoare.

Unii din puşcăriaşi au avocaţi plătiţi, se gândesc la faptul că plătindu-şi astfel de fiinţe, vor fi apăraţi cu adevărat, nu “din oficiu”. Avocaţii îi apără şi fac sex cu nevestele lor. Când puşcăriaşii ies, le dau “gaură”, adică îi fură, apoi îşi continuă viaţa alături de consoartele lor pătate. “Berlin Alexanderplatz”. Nimic nu s-a schimbat din 1920 până în 2003, e un cerc vicios: puşcăriaşii ajung din nou la puşcărie, avocaţii se culcă din nou cu nevestele lor. Copiii puşcăriaşilor învaţă meseria de mici, avocaţii îmbătrânesc şi predau ştafeta copiilor lor. Se repetă aceleaşi lucruri, se culcă aceiaşi avocaţi cu aceleaşi neveste. Carusel. La nesfârşit. Totul e-n regulă, şi de ce ar trebui să intervină cineva? E convenabil pentru toată lumea.

O revistă porno poate fi închiriată cu “patru bune”; noaptea, aproape toţi se închid în WC şi se masturbează. Dimineaţa, cu priviri vinovate, îmi spun că n-au ce face, asta e, se descarcă şi ei cum pot, e bine totuşi că n-au ajuns vreo Pamelă ori vreo Andree Marin. “Ca-n armată”, spun eu înţelegător. “Exact, ca-n armată”, se înveselesc ei şi, odată problema rezolvată şi acceptată ca indispensabilă şi firească după gratii, îşi văd cu toţii de treabă. Mă apuc de “Logica” lui Radu Cosaşu.

Voi sta în curând la o masă, va fi acolo şi îngerul meu, vor fi acolo şi alţii. Voi fi compătimit, mi se va cere imperativ să mă răzbun. Vor încerca să mă facă să uit că orice răzvrătire de acest fel e urmată de o cădere într-o groapă şi mai adâncă. Nu aşa trebuie luptat, voi dori să le spun, dar ei nu-mi vor acorda atenţie, vor turui continuu despre faptul că am toţi aşii în mână. Nu te pune cu nebunul, spune Biblia, dar răspunde-i după voia lui, pentru a-i satisface ideea că el e cel mai înţelept de pe faţa pământului; oricum, fiecare pasăre pe limba ei piere.

Poate le voi spune acelora că o viaţă de om nu e făcută pentru a-l ucide pe cel ce ţi-a dat o palmă, ci pentru a întoarce şi celălalt obraz; poate nu le voi spune – depinde de starea lor de spirit.

Mă aflu totuşi în nordul ţării noastre, dragi români, iar aici oamenii sunt foarte categorici.

Nu trebuie să juri, vorbele tale trebuie să fie numai “da” ori “nu”. Fără complicaţii, fără compromisuri.

Între zidurile ce ne înconjoară din toate părţile (suntem încercuiţi de armata betoanelor!) unii s-au spânzurat, “nu mulţi, vreo 20”, alţii s-au împuşcat (subofiţeri însărcinaţi cu paza celor ce se spânzură). Dispariţia acestora n-a tulburat pe nimeni, paturile goale au fost ocupate de alţii iar pe holuri, cu pistoalele la centură, au apărut alţi paznici.

Ce fel de revoltă ar fi aceea care nu i-ar putea învia pe sinucigaşii de ieri? Nu aşa se pune la cale o revoltă, o desfăşurare evenimenţială, ar trebui să le spun, poate, celor cu care voi sta curând la o masă. Dar la fel, poate cuvintele mele vor suna străine pentru modestele lor capacităţi de analiză.

În nordul acestei patrii e dimineaţă. Gabriella se trezeşte, îşi face cafea. Mult a fost, puţin a rămas.

“Bună dimineaţa domnule ofiţer camera 8 face apelul cu 4 deţinuţi”. Nimigean a terminat, controlorii ies, închid uşa. Somnoros, Lakatoş se ridică în picioare şi fără nicio introducere spune:

“Tovarăşul nicolae ceauşescu secretar general al partidului comunist român”, şi după o scurtă pauză: “preşedinte al româniei comandant suprem al forţelor armate”.

După care îşi ia papucii şi se duce la toaletă.

Curioasă dimineaţă.

Vorbim cu toţii despre iubire. Unii, cu figuri pocăite şi pline de falsă smerenie, dau lecţii şi reţete, prefăcându-se că nu ştiu de faptul că sunt plictisitori: de câte ori apar la televizor, în rochii negre, telespectatorii schimbă programul.

Modul brutal în care eu şi soţia mea am fost despărţiţi mi-a lovit fiinţa ca o salvă de tun. Gabriella – în faţa clădirii poliţiei, o instituţie de care societatea civilă se teme. Am fost urcat în maşină, ea a rămas, micuţă şi aproape neînţelegând ce se petrece şi cum de se petrece atât de repede.

Păsările şi animalele, despărţite de puii şi perechile lor de către inconştienţa umană – imaginea înspăimântătoare a durerii lor mi-a invadat gândurile. Poate că durerea mea de fiinţă raţională nu este decât a mia parte din durerea lor – despărţite din cauză că sunt nevinovate.

Trebuia să învăţ şi asta ca să pot urca şi coborî cu uşurinţă scara sentimentelor celorlalte vietăţi ale planetei. Acest fapt mă mai înseninează dar nu reduce trecerea minutelor electrice de care sunt bombardat în orele în care aşteptarea nu mai poate fi suportată. Recunosc: mi-e dor de Gabriella iar acest sentiment contrar auto-controlului mă chinuie. Iată că am şi eu o slăbiciune, un punct vulnerabil.

Se apropie clipa când nişte oameni străini vor decide asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei mele. În zilele cât am stat închis am formulat pledoarii strălucitoare şi am construit discursuri inegalabile pe care, dacă le-aş fi scris, ar fi intrat în toate manualele de retorică ale lumii. La nimic nu-mi vor sluji, deoarece ştiu că fiecare secundă a timpului este o provocare de tip diferit. M-am gândit la aceasta într-o noapte când, după ce m-am rugat, am fost iluminat de cuvintele Bibliei: “Dar când vă vor duce în faţa judecătorilor să nu vă gândiţi la ce veţi spune ori cum veţi spune, pentru că Duhul Tatălui vostru va vorbi prin voi”.

Am adormit şi am visat-o pe Gabriella.

Scriu eliberat de orice intenţie de-a merge după un plan, după o idee de adunare a acestor fragmente într-o schemă unitară ce ar avea ca rezultat o carte scrisă în standarde clasice. Ceea ce fac pare, aparent, un jurnal, dar eu nu simt aceste rânduri ca pe nişte destăinuiri.

Revin: dacă mi-e dor de Gabriella, scriu că mi-e dor de Gabriella. Iar acuma mi-e dor.

Mă caută Dim Mariş, e ceva şef la un ziar local. Vine cu un avocat, îmi aduce mâncare şi ţigări. Conserve de carne (neştiind că eu nu mai mănânc animale), ţigări cu filtru (în ideea că voi fi renunţat la “Carpaţi”-ul tradiţional) etc. Nu ştie că situaţia în care mă aflu e una mai presus de puterea de înţelegere obişnuită. Nu ne-am văzut de vreo 4-5 ani.

Amuzat, am sărit de la un subiect la altul, nedumerindu-i. Individul de la poartă, care supraveghea “vorbitorul” mă privea consternat, doar eram căutat de presă, ceea ce nu se întâmplă prea des în perimetrul acesta dezolant. Bănuitor chiar: cine ştie cine-i deţinutul ăsta şi noi habar n-avem!

Cine să fiu – un scriitor. După 13 ani de la “revoluţia” română, autorităţile de partid şi de stat şi-au reluat meseriile: se năpustesc din nou asupra scriitorilor, infractorii fiind, în general, oameni cu care te poţi înţelege, la o adică. Scriitor-infractor. Rimează.

După câteva ore: sunt un VIP, vorbesc toţi deţinuţii despre mine, sunt privit cu şi mai mult respect. Am împărţit conservele, ţigările, cafeaua şi celelalte mărunţişuri care fac viaţa de aici mai suportabilă, dl. Mariş a făcut o faptă bună, delicvenţii i-au mulţumit în absenţă misteriosului ziarist. Sper să-i ajute în drumul spre Cer căci şi ziariştii au momente în care sunt depăşiţi de timp iar medaliile de argint nu deschid decât porţi de argint.

Se spune că atunci când ieşi din închisoare eşti altul. Fals. Hoţii rămân hoţi iar criminalii – criminali. “Reeducarea” de acest tip e un eşec al sistemului. Nu aşa trebuie readus omul la linia de plutire – închizându-l. Omenirea a greşit dar e prea târziu, nu se mai poate da înapoi. E prea târziu şi pentru metoda mea de-a readuce OMUL în trupurile secătuite ale celor închişi – eu sunt unul singur, ei – zeci, sute de mii. Şi apoi mai e şi societatea “de-afară”, din “libertate”, indivizi aproape striviţi de grozăvia zidurilor unei alte închisori, mult mai mârşavă.

Bine că există iubirea. Cel puţin pentru mine e destul.

Ştefan Doru Dăncuş