Irina Bazon: România are nevoie în primul rând să fie iubită

 

De-a lungul istoriei, doar strămoșii noștri care au iubit România, care au luptat și s-au jertfit pentru ea, au fost cei care i-au cunoscut cu adevărat sufletul, unicitatea, valoarea ei spirituală și materială și tot ei au știut să vadă adevăratele soluții pentru ea, ancorate în realitatea și adevărul ei.

Fiindcă nu și-au pierdut ancora în normalitatea pe care au afirmat-o și au apărat-o, păstrându-și claritatea conștiinței și verticala sufletească în haosul de teorii, „soluții” și sisteme utopice care au tulburat lumea occidentală, stăpânită de tentația afirmării omului-dumnezeu, cu alte cuvinte, de tentația puterii (cum spunea Berdiaev, „orice dorință de putere este un păcat”). Ideile utopice care s-au născut din această tentație au înrâurit puternic și elitele dezrădăcinate ale lumii românești, elite stăpânite de idealul construirii unei „țări ca afară”, a unui „paradis terestru” pe temeiuri mai curând ideologice decât organice, un sistem artificial bazat pe imitația unor modele și forme străine.

„Soluțiile” propuse de omul dezrădăcinat, dominat de tentația puterii, au drept rezultat deformarea realității, a Creației și a omului. Scopul omului-dumnezeu este să obțină controlul asupra realității, pe care să o remodeleze și să o redefinească (în mod reducționist) pentru a o supune deplin raționalității umane (văduvind-o astfel de taină).

În acest mod s-au creat societățile artificiale sau societatea de masă – pe care s-au construit cele mai mari sisteme distopice, atât comunismul, cât și neoliberalismul – în care omul este folosit doar ca instrument, ca mijloc pentru realizarea unui vis utopic: „paradisul terestru” ca rod al ingineriilor ideologice.

Din credința în omnipotența raționalității umane izvorăsc nu numai mândria omului însetat de putere și control, dar și sistemele nefirești, utopice, clădite prin trufia acestuia. Turnul Babel este simbolul tuturor sistemelor totalitare – inclusiv al totalitarismului tehnocratic de acum –, care au la bază trufia și setea de putere a omului autonom. Succesul acestor sisteme a depins de negarea unei dimensiuni esențial umane: aspirația spre transcendent. Această aspirație smerește omul și îl întoarce spre o altă perspectivă: viziunea raționalistă este înlocuită cu respectul față de Taină, atunci mintea omului poate coborî în inimă – inima fiind locul întâlnirii omului cu Dumnezeu. Rațiunea întâlnește, astfel, căldura conștiinței.

Doar prin această raportare la transcendent omul își poate rezolva angoasa, care stă de fapt în spatele obsesiei pentru putere și control – obsesie materializată astăzi prin tehnocrație. Experimentul global Covid este cel mai recent exemplu de deviere totalitară – de proporții fără precedent – spre anormal și absurd a unei societăți debusolate și înstrăinate de propriul ei suflet, menținută în frică și separare a oamenilor unii față de ceilalți. O societate transformată în acest mod într-o masă de indivizi nu numai că va accepta, dar va cere un control și mai mare, și mai coercitiv, în numele „binelui comun” și al „siguranței”, și-i va exclude sau stigmatiza pe cei care vor alege să rămână liberi, refuzând să se supună absurdului totalitar.

 Tentația puterii, dusă la extrem, are la bază frica (angoasa) și dorința exercitării controlului, iar ca rezultat în societate, ea se materializează prin impunerea „binelui” cu forța, suprimarea tainei din om și a libertății, precum și prin degradarea a ceea ce Prof. Ilie Bădescu descria a fi „sentimente inteligente”, printre care cele mai importante sunt sentimentul religios și sentimentul apartenenței. Aceste „sentimente inteligente” constituie reperele axiologice și verticala sufletească prin care ne păstrăm integritatea umană și menținem comuniunea dintre noi, biruind frica. Doar un „popor al comuniunii” (Părintele Stăniloae), cum era altădată poporul român, poate dobândi puterea sufletească de a nu aluneca în psihoza în masă indusă de arhitecții „Noii normalități”, de elitele tehnocrate, a căror disoluție sufletească profundă se reflectă în ingineriile ideologice și „soluțiile” distructive aplicate la diferitele crize globale induse, menite să perpetueze frica.

Sentimentul religios, „derivat din religia iubirii (cel mai inteligent sentiment dintre toate)”, cum spune Prof. Ilie Bădescu, ne dă însă o altfel de putere, care nu se mai bazează pe frică, ci pe demnitate, pe statutul nostru nobil de creație a lui Dumnezeu. Este o putere a demnității prin care ne păstrăm verticala și libertatea atât în fața morții, cât și în fața sistemelor totalitare înrobitoare și dezumanizante. Nașterea Domnului este Evenimentul care împiedică experimentele totalitare să ajungă la punctul lor final – distrugerea omului.

În locul puterii și a ideii darwiniste a „supraviețuirii celui mai puternic” sau a celui care se adaptează (concept care reduce viața și omul la supraviețuirea biologică), Nașterea Domnului aduce iubirea ca fundament al comuniunii și răstoarnă total logica acestei lumi unde stăpânesc păcatul și moartea, restaurând Creația prin Iubirea lui Dumnezeu, pogorâtă în lume. „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3: 16).

Sfinții închisorilor sau eroii Revoluției din 1989 care s-au jertfit strigând „Vom muri și vom fi liberi!” au ieșit din logica lumii totalitare care condamnă omul la o existență marcată de frică și lipsită de libertate și demnitate. Doar ei au iubit cu adevărat România. Nu elitele dezrădăcinate, nu politicienii, nu birocrații sau tehnocrații mărginiți doritori să ne „salveze” prin integrarea cu orice preț în „noua normalitate”.

România nu are nevoie de „integrare”, de „alinierea la standardele europene”, nici de încolonarea în marșul „Marii Resetări” globaliste, așa cum altă dată elitele dezrădăcinate (sau „pătura superpusă”, cum o numea Eminescu) au încercat să o alinieze, cu prețul distrugerii și falsificării ei, la marile idei utopice la modă. România are nevoie în primul rând să fie iubită și, iubită fiind, să fie înviată sufletește prin redeșteptarea în ființa ei a memoriei strămoșilor și a credinței.