Reformă administrativă modernă doar prin tradiția istorică: județ și ținut!

 

Vreau să fiu bine înțeles de la început. România are nevoie de o reformă administrativă la aproape 60 de ani după reorganizarea teritorială din 1968. Integrarea în UE sau noile reconfigurări economico-politice din ultimii 30 de ani impun o ajustare administrativă, dar aceasta trebuie să fie clar făcută în limitele tradiției istorice românești, altfel reforma administrativă va fi regionalizare, destructurare și poate chiar dezmembrare a statului român. Spun răpicat că cei care propun azi reformarea administrativă în patru, opt sau 12 regiuni adminsitrative, dând exemplul Poloniei nu cunosc de loc trecutul administrativ al Țărilor Române. De exemplu, Polonia a fost întotdeauna împărțită în regiuni istorice medievale largi numite voievodate, care astăzi se pliază perfect în politica de dezvoltare și finanțare regională impusă de Comisia Europeană și de politicile Bruxellului, care merge pe sprijinirea unor entități mai mari pentru a se absoarbe fonduri și cunoștințe de dezvoltare. România nu are o astfel de tradiție istorică regională, iar propunerile de regionalizare administrativă pe provincii istorice duce la destructurări teritoriale, dezechilibre economice, politice și sociale, precum și la slăbirea unității statului cu ajutorul unor factori externi. E un paradox. Reorganizarea administrativă pe județe făcută de specialiștii de top din vremea lui Nicolae Ceaușescu durează de multă vreme și a funcționat pentru că a fost concepută pe tradiții istorice românești multiseculare. În Țara Românească județul și ținutul au luat naștere în urma coalizării cnezatelor în eparhii administrative coerente. Acestea s-au numit județe, pentru că în centrul acestor entități era un scaun de judecată domnesc, voievodal sau boieresc. Entitatea administrativă a județului în Țările Române s-a născut organic pe obiceiuri politico-administrative locale, economice și judiciare, căpătând și un conținut etno-folcloric (cultural) specific, în corelație cu puterea centrală reprezentată de domn. Județul nu este un moft inventat de Ceaușescu, ci entitatea administrativă fundamentală pe care s-a construit organicitatea administrației și statului român până în zilele noastre. Astăzi poate fi adaptat la cerințele noului.

În anul 2000 a apărut la Editura Dacia o carte semnată de istoricul clujean Ioan Silviu Nistor – ”Comuna și județul. Evoluție istorică”, care este cea mai bună istorie a administrației românești de la începuturi până în zilele noastre din istoriografia noastră. Pentru istoric, județul a fost corolarul administrativ teritorial pe care s-a construit unitatea națională. Dimitrie Cantemir în ”Descrierea Moldovei” la 1716 a făcut o incursiune a originilor județului și ținutului în administrația Țărilor Române. Din păcate în Transilvania peste cnezatele și voievodatele românești s-a impus comitatul regalității maghiare, județul fiind înăbușit de administrația angevină. În Moldova și Muntenia județele sau ținuturile erau conduse de un jude cu abilități fiscale, economice, sociale și judiciare, ales de adunările obștești, iar mai târziu locul îi este luat de ispravnici numiți de domni. Regulamentul Organic a reglementat administrația Țările Române sub oblăduirea generalului Pavel Kiseleff în 1831. După unirea Principatelor Române Unite de la 1859, domnul Al. Ioan Cuza a pus bazele județului modern, prin Legea pentru înființarea consiliilor județene, promulgată la 2/14 aprilie 1864. I-a ființă astfel consiliul județean cu un președinte, iar subdiviziunea era plasa. După Constituția din 1923 și Legea pentru unificarea administrativă din 1925 se pune bazele județului moden, cu un prefect din partea executivului și consiliu județean ca deliberativ. În 1934 aveam deja 71 de județe în România Mare, iar în 1938 pentru o mai bună administrare a țării Regele Carol al II-lea desființează județele și înființează entitatea Ținutului, care era construită pe tradiția istorică administrativă medievală multiseculară din vremea lui Ștefan cel Mare. Deși dictator, Carol al II-lea nu și-a permis să rupă tradiția administrativă românească originară. Carol al II-le a înființat 10 Ținuturi administrative. Mareșalul Ion Antonescu se reîntoarce în 1941 la organizarea interbelică cu județul, înființând o anexă administrativă nouă: provincia Transnistria. După instaurarea comunismului începe epopeea sovietică de organizare administrativă a României ocupate de tancurile sovietice, la propunerile NKVD și KGB. Prin Legea nr. 5/8 septembrie 1950 Moscova propune împărțirea României în opt regiuni administrative, inclusiv cu o regiune autonomă în centrul țării pentru a putea controla mai ușor țara noastră. Unele voci din partidul comunist în frunte cu Ana Pauker sugerau chiar împărțirea în regiuni istorice a României, capcană pentru o mai ușoară dezmembrare ulterioară pe modelul RSS Moldovenească Mare.

Abia prin Legea nr. 16 din 1968 Ceaușescu, dorind o politică de independență față de Moscova care controla țara noastră prin regiuni de tip sovietic, revine la împărțirea pe județe și comune, pe care o avem și astăzi. După 1989, Parlamentul României dorind să ne aliniem la euroregiunile de dezoltare europeană, promulgă Legea privind dezvoltarea regională în România nr. 151 din 16 iulie 1998. Drumul spre integrarea în UE era deschis. De aceea, astăzi propunerile de reformă administrativă a României trebuie să se plieze în primul rând pe tradiția istorică a țării noastre, așa cum au făcut-o înaintașii, bineînțeles adaptată la noile cerințe. Împărțirea pe regiuni minime care să cuprindă provinciile istorice a fost un model administrativ propus de sovietici pentru a dezmembra România. Împărțirea țării pe regiuni ce cuprind provincii istorice creează destructurări și dezechilibre în favoare inamicilor statului român. Consider că reforma administrativă să se facă pe modelul Ținuturilor din vremea lui Carol al II-lea, cu denumirile adaptate vremurilor de azi. Ținutul administrativ are o istorie documentată încă din 1408, când este amintit Ținutul Romanului spre exemplu, iar în 1435 e amintit Ținutul Vasluiului. Împărțirea azi pe circa 10 Ținuturi administrative (regiuni), păstrând ca centre marile orașe și denumirile istorice acceptate azi de către români poate fi o reformă administrativă care răspunde atât cerințelor de modernizare în context european, dar și păstrând tradiția istorică administrativă multiseculară a românilor: Oltenia, Muntenia, Dobrogea (cu Brăila), Iași, Bucovina, Vrancea, Banat, Cișana (cu Satu-Mare), Cluj (cu Mureș), Brașov (cu Sibiu). Altcumva regionalizarea, fără păstrarea tradiției administrative românești înseamnă doar destructurare și dezechilibru, precum și o posibilă dezarticulare teritorială națională, adică o ”formă fără fond”.

 

Ionuț Țene