Agonia sindicatelor

 

Cu ocazia zilei de 1 Mai muncitoresc, marile cartele sindicale din multe țări europene pregătesc proteste de amploare. Vestea nu e bună, însă cel puțin acolo înseamnă că democrația funcționează, iar sindicatele își fac treaba. Dacă guvernările nu se țin de promisiuni, forța de muncă activă a societății intervine, face opoziție socială, nu politică. Zilele trecute, am putut observa consecvența sindicatelor din Franța, Israel și mai devreme din alte țări în bătăliile purtate cu autorită­țile statului. Chiar dacă uneori sindicatele nu au dreptate și sunt convinse că ar putea pierde, riscurile asumate și eforturile făcute pentru atingerea obiectivelor merită apreciate, nu ignorate. În România, societatea activă reacționează pe măsura condițiilor oferite de statul eșuat și democrația originală. La multiplele derapaje ale guvernelor, sindicatele reacționează lent, spontan sau deloc. În spațiul public, vocea lor tot mai puțin auzită nu sensibilizează și nu pune pe gânduri puterea. Când sindicatele nu sunt acasă, coaliția stă liniștită fără să fie deranjată. Mai active par să fie asociațiile de pensionari, sprijinite de unele posturi TV. Astfel, povestea eternă a recalculării pensiilor a devenit proiect de țară și prioritate națională, cu finalizări greu de anticipat. Tăcerea angajaților din privat și protestele anemice ale unor bugetari nu denotă că societatea este mulțumită de mersul treburilor în țară. Nu cred că sindicatele nu mai au obiectul muncii sau motive de a nu protesta organizat. Pentru tăcerea și declinul mișcării sindicale, o parte din vină o poartă liderii de la toate nivelurile organizațiilor. Care de la bun început nu au făcut demersurile necesare, încât sindicatele să devină independente față de politică. Contrar așteptărilor, au rămas vechea curea de transmisie între noii stăpâni ai partidelor politice, aflate la putere, și salariații din toate sectoarele societă­ții. De pe urma sindicatelor, liderii s-au îmbogățit, iar în fruntea organizațiilor s-au erijat în apărătorii unor drepturi fictive și create artificial. Unii mai șmecheri au intrat în politică, fără să contribuie cu ceva la progresul sectoarelor, pe care odinioară le-au coordonat în postura de lideri. Un astfel de personaj combativ în platourile TV, nu la locul de muncă, a promovat și din județul nostru. Liderii nu au fost capabili să înțeleagă în profunzime mesajul obiectivului de bază al sindicatelor. Lupta pentru satisfacerea revendicărilor economice și salariale ale membrilor nu poate fi singurul lor obiectiv. Fenomenul necesită un pachet de condiții întrunite, ce depind de factori economici și sociali. Cu bună știință, liderii au închis ochii la privatizările frauduloase, iar jaful economiei naționale s-a soldat cu pierderea locului de muncă a câtorva milioane de români obligați să ia drumul pribegiei. Ce drepturi apără sindicatele, când dreptul la muncă în propria țară a devenit un vis prea îndepărtat. În contextul unei economii care nu produce aproape nimic, singurul obiectiv al sindicatelor din România se înscrie în maratonul creșterii salariilor bazate pe împrumuturi. Repunerea economiei pe picioare pentru sindicatele din privat sunt obiective străine și necunoscute. Cu unele excepții, majoritatea bugetarilor nu fac parte din sindicate. Drepturile dobândite, multe pe nedrept, sunt apărate de lege. Faptul că salariile exagerat de mari ale unor bugetari nu sunt compatibile cu prestația lor deficitară este o altă temă de discuție. Nu cred că asanarea morală a societății și reformarea sectoarelor bugetare sunt obiective ce pot fi asumate de un anume sindicat. Nu poate fi trecută cu vederea nici preocuparea celor din învățământ. Care, în loc să apere cadrele didactice de violența elevilor și nesăbuința unor părinți, visează numai salarii majorate. Mai grav este că avantajele oferite de sindicatele regimului comunist membrilor au dispărut odată cu întreaga avere ajunsă pe mâna profitorilor deveniți mari lideri de sindicat. Oricum, poporul care nu este capabil să-și rezolve prin propriile forțe problemele interne și solicită ajutor din afară își merită soarta.

prof. Vasile ILUȚ