„Mult
e dulce şi frumoasă
Limba
ce-o vorbim,
Altă
limbă-armonioasă
Ca
ea nu găsim.” (Limba românească / Gheorghe Sion)
Peste câteva zile (pe 31 august) vom sarbători Ziua
Limbii Române. Este important să precizăm că ziua aceasta a devenit sărbătoare
oficială la români începând cu anul 2013 și că acest lucru s-a întâmplat prin
strădania mai multor iubitori ai condeiului, care prin demersurile făcute la
nivel guvernamental, au reușit să-i convingă pe politicienii noștri că și noi,
românii, merităm să avem stabilită o zi oficială în care să ne sărbătorim limba
rostită și scrisă.
Părintele Zilei Limbii Române este considerat, pe
bună dreptate, Al. Florin Țene, Președintele Național al Ligii Scriitorilor
Români. Dintr-o „Scurtă însemnare despre demersul obținerii aprobării
sărbătoririi Zilei Limbii Române”, articol publicat de Al. Florin Țene în urmă
cu trei ani în Napoca News și în alte câteva publicații naționale, am reținut
câteva detalii legate de punerea pietrei de temelie a acestei sărbători:
„ … Am ajuns la concluzia că e necesar să
oficializăm și la noi în țară Ziua Limbii Române, așa cum Moldova de peste Prut
o făcuse cu câțiva ani buni mai înainte. Au fost persoane care ne-au sugerat să
o sărbătorim pe 15 ianuarie, însă noi am dorit să o sărbătorim în aceeași zi cu
moldovenii noștri, pe 31 august, în spiritul unității limbii și al poporului de
pe ambele maluri ale Prutului. Astfel, am făcut un memoriu către Parlamentul
României, semnat de Corneliu Leu, Al. Florin Țene și la invitația mea,
scriitoarea Ligya Diaconescu. (…) La audiență cu domnul Tăriceanu, am subliniat
că vin cu această propunere și din partea celor câteva sute de membri ai Ligii
Scriitorilor. Audiențele au continuat ca o presiune din partea noastră –
Corneliu Leu, Al. Florin Țene și Ligya Diaconescu – asupra birocrației care era
la forul din Palatul Parlamentului. Corneliu Leu și cu mine am fost de câteva
ori în audiențe, și nu de puține ori eram expediați cu false promisiuni. Până
la urmă, am reușit. Propunerea legislativă privind instituirea Zilei Limbii
Române, la 31 august, și în România, a fost inițiată în 2011, de 166 de
parlamentari din toate grupurile politice. Legea a fost votată de Senat în
ședința din 6 decembrie 2011 și de Camera Deputaților în ședința din 19
februarie 2013. Legea a fost promulgată de președintele Traian Băsescu, la 13
martie 2013, și publicată în Monitorul Oficial la 19 martie 2013. Legea 53/2013
prevede că Ziua Limbii Române poate fi sărbătorită de către autoritățile
publice din România și de către reprezentanțele diplomatice din străinătate,
inclusiv de Institutele Culturale ale României sau de alte instituții românești
din străinătate, prin organizarea unor programe și manifestări
cultural-educative, cu caracter evocator sau științific.”
În contextul apropiatei sărbători de suflet pentru
prietenii condeiului, Ziua Limbii Române, devenită acum oficială în România, aș
vrea să fac trimitere la o poetă româncă revenită de curând în țară, din
Canada, locul în care a ales să se stabilească cu familia sa în urmă cu peste
două decenii: Carmen Cristina Oltean
Pe Carmen Cristina Oltean am întâlnit-o la Alba
Iulia, acolo unde poeta și-a lansat în luna mai 2025, șase volume de poezii.
M-a cucerit cu profunzimea versurilor poeziilor sale dar, mai ales, m-a cucerit
prin acuratețea cu care, deși plecată de ani mulți din România, vorbește și
scrie în limba noastră română, cea în care s-a născut. În cele câteva luni ale
acestui an de ședere în România, Carmen Oltean s-a bucurat și continuă să se
bucure de redescoperirea României copilăriei sale. Drumeții, vizite făcute unor
prieteni, participări la evenimente culturale, participări la întâlniri
oficiale…
Pe 7 august 2025 a participat la Iași, oraș pe care
îl consideră „Axis Mundi al spiritului românesc, loc de închinare prin cuvânt
și har”, la o întâlnire oficială:
Conferința Diaspora.
I-am urmărit discursul. Pledoaria sa făcută pentru
cuvântul strămoșesc și limba noastră cea română m-au convins că, de Ziua Limbii
Române, poeta Carmen Cristina Oltean merită să fie evocată prin însăși
discursul său susținut la Iași. O fac cu multă plăcere, felicitând-o pentru
dăruirea cu care, deși plecată printre străini, slujește condeiul și limba
noastră română:
˂Există o tăcere adâncă între cuvintele pe care le
rostim, o tăcere din care se naște ființa noastră. Acolo locuiește limba
română. Ea trăiește dincolo de gramatica învățată și din freamătul sufletului
care își amintește de unde vine.
Trăiesc de 24 de ani în Canada, dar rădăcina mea
rămâne vie în glas și în vis. Am venit aici ca să vorbesc nu despre dorul spus,
ci despre înțelepciunea pe care dorul o aduce în tăcere: limba română e mai
mult decât mijloc de exprimare; este o catedrală interioară, zidită în lacrimă,
cântec, rugă și iubire.
Lucian Blaga spunea: „limba este întâiul mare poem
al unui popor”, iar Nichita Stănescu mărturisea cu dragoste: „a vorbi despre
limba română e ca o duminică”. Pentru mine, fiecare vers scris este o zi sfântă
în care ființa se rostește pe sine. În spațiul străin, cuvântul românesc devine
respirație identitară. El nu se aude mereu în jur, dar aprinde ceva viu în
interior. Nu rămâne doar sunet, ci devine murmurul ființei care se așază, se
înalță și se întoarce spre sine. Este o comoară vie, mereu reînnoită în fiecare
suflet care o iubește și o scrie. Oriunde trăiește un român, limba noastră
înflorește din nou.
Din această conștiință a fostului și a devenitului,
propun un spațiu viu numit „Dor de Cuvânt” – un sanctuar pentru cei care scriu,
rostesc, gândesc și trăiesc în limba română, indiferent de locul unde le cresc
pașii. Un cenaclu al sufletului, deschis și viu, cu uși de lumină. O emisiune
în care cuvântul curge liber, fără să fie știrbit de accent sau distanță.
Distanțele nu destramă legătura cu rădăcinile, ci o întind mai adânc spre
lumină. Și pentru că poezia rostește adesea ce discursul doar atinge, vă ofer
în încheiere o poezie născută din această dublă naștere interioară, între două
țărmuri, aceeași mare:
Două
țărmuri, aceeași mare
Mă
nasc de două ori în fiecare dimineață,
o
limbă mă strigă în vis,
alta
mă trezește.
Două
ritmuri îmi bat în tâmple,
două
voci îmi cos tăcerea pe margini.
Într-o
limbă plouă cu dor,
în
cealaltă,
dorul
e vânt ce mă poartă mai departe.
Într-una,
casa e acolo unde s-a născut copilăria,
în
cealaltă,
acasă
e acolo unde pașii ating cărările.
Cuvintele
curg între ele
ca
două râuri
ce
se întâlnesc în aceeași mare.
Uneori,
mă scufund într-una
și
ies la suprafață în cealaltă,
aceeași,
dar altfel.
Într-o
limbă iubesc ca o flacără,
în
cealaltă, iubirea mea e lumină lină.
Într-una,
tăcerea e grea,
ca
un munte nins,
în
cealaltă,
e
doar o foaie albă,
așteptând
să fie scrisă.
Sunt
două maluri ale aceleiași ființe,
două
aripi
ale
aceleiași păsări.
Oricare
mi-ar lipsi,
m-aș
prăbuși în absență. (Carmen Oltean – 26 februarie 2025).
Autor:
Ion Taloș
Sursa
foto: Ion
Talpoș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu