Stăteam zilele trecute să mă gândesc că noi, ca popor, avem o caracteristică radical diferită de a celorlalte popoare: bășcălia, umorul. Sincer, n-am văzut nicăieri o asemenea apetență pentru a lua totul în râs. Spre deosebire de alții, românii sunt relaxați, zâmbesc larg, se simt bine în pielea lor. Asta le dă o oarecare imunitate la răul care, de-atâtea ori de-a lungul istoriei, le-a tot dat târcoale. Dacă te uiți de la distanță la mesele unei terase de aiurea, îi identifici din prima pe români: sunt cei care râd cu o voluptate greu de egalat. Sigur, unii spun că e un defect congenital, alții că e o armă de apărare. Fără a critica sau lăuda, eu mă limitez la a numi-o caracteristică.
Culmea, caracteristica asta este esențială în a
detecta ne-românii. Și, mai mult, de a observa cum întreg spațiul public este
cucerit de aceștia. Îi recunoști cu ușurință: privesc mereu încruntați, au o
tensiune interioară imensă, vorbesc prostii accentuând grav, de parcă ar spune
ceva extraordinar la fiecare cuvânt și, nu în ultimul rând, sunt urâți. E o
urâțenie care vine din adâncul ființei lor, cauza sa fiind ura din care se
alimentează. E o ură instinctuală, animalică, pe care n-o pot justifica. Sunt
făcuți să urască, să se încaiere inutil precum animalele care luptă pentru
supremația asupra unei femele în călduri. Dacă în cazul animalelor încăierarea
are un scop logic, în cazul lor, încăierarea are un alt scop: distrugerea a tot
ceea ce e român în noi. Imediat cum simt o boare de relaxare se-apucă să latre
ca turbații, să dea lecții, să scoată slogane, să mănânce rahat și să nu se
oprească dintr-o isterie penibilă.
Exemplarul suprem al acestei tipologii de ne-români
este deviantul Cristian Tudor Popescu. La omul ăsta totul e strâmb: se îmbracă
precum un boschetar, are o asimetrie a feței și a corpului astfel încât, când
îl vezi, parcă ai avea în față exemplificarea cuvântului rictus. M-a șocat
specimenul încă de când l-am întâlnit prima dată. Avea ceva respingător, parcă
pe fața sa scria „fugi de mine!”. Pur și simplu, n-ai cum să fii așa greșit din
toate punctele de vedere. Te uiți la el și-ți vine în minte o singură imagine:
neom. Ăsta nu-i om, e jivină!
Doar că, din nefericire, specia încrâncenaților ne-a
invadat. Uitați-vă la idiotul de Radu Tudor: zici că te împunge prin ecran. De
Gâdea ce să mai spun? Mimica aia pe care o are poți s-o justifici ca fiind
cauzată de imensa mâncătorie ritualică de căcat pe care-o practică. Muierile de
la Antena 3? Toate urâte, schimonosite, ciudate. Strâmbate de atâta ură. Însă
templul încrâncenării absolute e la UM Digi. Acolo e o poezie. În primul rând,
fufeturile care se-nvârt cu importanță prin studiourile postului sunt toate,
fără excepție, urâte de pică. Când zâmbesc zici că se strâmbă la tine, când vor
să pară prietenoase, mușcă. Iar apoi vin plăvanii postului. Prelipceanu vedeta
nr. 000, stând cu spatele drept de parcă ar avea o mătură înfiptă-n cur și
având fața precum un rictus de suferință serioasă. N-ai cum să nu izbucnești în
râs văzându-l, dar, în același timp, simți nevoia să deschizi o umbrelă și s-o
îndrepți spre televizor pentru ca nu cumva să te murdărească prostia lui și-a
invitaților săi. De Pândaru și Citre ce să zici? Limba română are eticheta care
li se potrivește cel mai bine: „labe tristă”. Iar pentru Negruțiu, schimonositul
șef, cel care are impresia că emite valori irefutabile la fiecare sunet, am o
imagine arhetipală: parcă și văd cum, un nenică transpirat, stând cu gura pe
halbă, se uită la televizor de unde apare brusc Negruțiu. Ce altceva poate zice
decât ceea ce-ți vine să-i zici: „‘te dreacu, bă!”.
Media este însă doar vârful vizibil al aisbergului.
Uitați-vă în politică, unde se decide soarta fiecăruia dintre noi. Nu doar că
cei care umblă pe-acolo sunt proști, dar au aceeași încrâncenare pe care o
vedem pe televizoare sau în presă. Încruntați, schimonosiți de o suferință pe
care n-o înțelege nimeni, revanșarzi și mereu puși pe hărțuirea cetățeanului.
Bolovan, premierul-bou care ai impresia că e gata să te ia între coarne la
fiecare silabă, are câte ceva de reproșat fiecărui român: că deficit, că
risipă, că prea mult, că mai vrea. Păi, bă, rahatule, uită-te-n oglidă și
macină-ți ura acolo întrucât singurul vinovat ești tu. Și cei din teapa ta,
desigur! Grindeanu, ce să mai vorbim: e el însuși o strâmbătură, o eroare
vizibilă a naturii. Pledoiu are acea încrâncenare a prostului care nu se lasă
până nu se răzbună. Nu știe pe cine, dar trebuie să se răzbune. Despre Fritz
n-am ce spune că el oricum nu aparține acestui popor, iar icnetele sale de ură
n-ar fi trebuit să fie vizibile în țara asta. Dacă printr-un accident aș ajunge
la putere ori l-aș expulza, ori l-aș băga la carceră.
Văzând afluxul lor, ai impresia că-s mulți. Însă
nu-i așa: ne-românii sunt puțini în comparație cu noi. Și, ca să nu ne luăm de
la o exprimare, voi repeta ceea ce am spus la început: îi consider ne-români pe
cei încrâncenați. E clar că ei nu au specificul poporului, e clar că, undeva,
în ciuda descendenței sau a cetățeniei, niște gene le-au luat-o razna,
provocând o mutație care i-a scos din specificul național. Dovada că e ceva
care ține de anormalitate este dată de numărul lor mic. Însă, acest procent
mizer este răsturnat în zona de decizie a statului, unde încrâncenații sunt
cvasi-majoritari. Au o atracție pentru aceste posturi, în timp ce românii
preferă să le cedeze deoarece au impresia că „seriozitatea” încrâncenaților
duce la o eficientizare a exercitării funcției. Lucru care e absolut
neadevărat. Încrâncenații nu doar că, în general, sunt deosebit de proști, dar
mai au și aberanta dorință de răzbunare perpetuă, astfel încât întreaga lor
activitate se reduce la o continuă luptă împotriva românilor. Ei se simt bine
când văd că românul suferă, e umilit, rabdă de foame s.a.m.d. Asta le hrănește
și mai mult ura, punându-i să întindă coarda suplimentar. Tot ceea ce fac e ură
absolut nejustificată de nimic altceva decât de disfuncționalitățile lor
interne.
Există o soluție? Da: trezirea! În momentul în care
românul va înțelege că nu încrâncenatul îi va rezolva problemele, ci cel care-i
ca el, abia atunci se va produce o revoluție în țara asta. Abia atunci când vom
da cu încrâncenarea de pământ, când o vom expune ca la circ, astfel încât să
aibă și omul de ce râde(fără să sufere de pe urma râsului său), abia atunci ne
vom trezi ca nație. Rețineți: NOI NU SUNTEM ÎNCRÂNCENAȚI! Doar ceilalți, iar
a-i detecta e banal.
Autor:
Dan Diaconu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu