Fiind De dialectica opera de tinerețe a celui
ce avea să devină unul dintre cei mai importanți filosofi și teologi creștini
și a cărui operă se va constitui în puntea de legătură dintre filosofia antică
și cea medievală (după toate probabilitățile, opusculul în discuție a fost scris între anii 387-391, adică în
aceeași perioadă când apare opera certă De
musica și, ca atare, mai înainte de momentul crucial al convertirii sale la
creștinism, fapt care explică absența din micul tratat a oricărei trimiteri sau
aluzii la învățăturile creștine), iată de ce m-am ferit ca, pentru această
etapă din viața faimosului gânditor și autor, să-i spun, precum catolicii,
Sfântul Augustin sau, precum ortodocșii, Fericitul Augustin.
Pesemne
că unii cititori se vor întreba de ce în fraza de mai sus am întrebuințat
sintagma „operă certă”. Pentru că nu numai că tratatul Principia rhetorices, elaborat în această perioadă, are o
autenticitate îndoielnică, dar – ne informează Eugen Munteanu, tălmăcitorul
scrierii De dialectica (Editura
Humanitas, București, 1991) – înșiși benedictinii maurini, în celebra lor
ediție, „includ opusculul în Appendix, printre alte spuria, considerându-l inautentic”. Două sunt motivele pentru care
benedictinii pun sub semnul întrebării paternitatea lui Augustin asupra opusculului:
a)În el,
așa cum era obiceiul lui Augustin în opere de acest gen, „nu este indicat în
mod explicit drumul de la cele corporale către cele spirituale”;
b)Lucrarea
nu a fost elaborată sub formă de dialog, adică așa cum Augustin menționează în Retractationes că, în scopul educării
fiului său Adeodatus, în tinerețe a scris mai multe lucrări (retorică, muzică
etc.), printre care și una , sub formă de dialog, despre dialectică, lucrări
care au rămas doar niște fragmente incipiente din vastitatea operelor
proiectate.
Dar, ne
înștiințează mai departe E. Munteanu, argumentele de factură textuală,
filologică și ideatică fac ca astăzi să nu se mai îndoiască nimeni de „certa
paternitate a lui Augustin asupra lucrării”: absența indicațiilor privind
drumul de la cele corporale către cele spirituale se explică prin caracterul
neterminat al lucrării (dovadă că în De
musica respectivul aspect este prezentat la urmă), iar faptul că De dialectica nu este un dialog, decurge
– așa cum a explicat Augustin în Retractationes
– din caracterul de schiță al acestei opere. Însă tonul predominant al
discursului, ilustrat prin abundența adresării la persoana a II-a singular,
este cela al magistrului către discipolul său, ceea ce face dovada evidentă că,
într-adevăr, autorul avea intenția să-i dea forma unui dialog.
În
sfârșit, argumentul cel mai concludent în sprijinul paternității este prezența
în Capitolul VII a indicației asupra numelui autorului, Augustin folosindu-și
propriul nume pentru a arăta
modalitățile de impresionare a auditoriului prin semnul verbal: „(...) așa cum,
la rostirea numelui Augustinus, cel căruia îi sunt cunoscut se gândește la mine
și nimic altceva”.
Pentru
corecta încadrare a opuscului De
dialectica în sistemul conceptual-semiotic al celui care, alături de
Ambrozie, Ieronim și Grigore cel Mare, este considerat unul din cei Patru
Părinți ai Bisericii occidentale și a cărui gândire eminamente logică a inrâurit
într-un mod copios întreaga cugetare europeană (Descartes, Thomas d’Aquino, Luther, Calvin etc.), trebuie făcute în prealabil
următoarele trei precizări:
1)Fiu al
păcatului în tinerețe și mai târziu profesor de retorică, în cele din urmă,
ceea ce înseamnă mai înainte de convertire, Augustin se dedică filosofiei,
trecând de la maniheism la scepticism (lui îi revine celebra formulare „Dubito
ergo cogito” – Mă îndoiesc, deci gândesc, care l-a influențat hotărâtor pe
Descartes) și apoi la neoplatonism, școala contemporană cu el. Firește că în
aceste condiții propice enciclopedismului și necontenitei desăvârșiri
spirituale, tânărul Augustin asimilează în primul rând platonismul și
stoicismul din îmbelșugata filosofie antică greacă și, totodată, demonstrează
că și-a însușit la perfecție logica aristotelică (în cele zece capitole ale
micului tratat De dialectica, el face
la tot pasul dovada că stăpânește atât formele logice – silogismul, judecata și
noțiunea cu conținutul și sfera ei, respectiv sensul și semnificația cuvântului
prin care aceasta este exprimată, cât și operațiile logice, precum ampla și
amănunțita clasificare a ambiguităților din capitolele IX și X, dar mai ales
definiția: „Dialectica este știința de a purta bine dezbaterile”, „Cuvintele
sunt semne ale lucrurilor atunci când își primesc puterea de semnificare de la
ele”, „Vis verbi sau
‘puterea de semnificare a cuvântului’
este ceva prin care ne dăm seama de valoarea cuvântului
(...) și care impresionează pe ascultător fie prin el însuși, fie prin ceea ce
semnifică, fie prin amândouă deopotrivă”, „Omul este un animal rațional
muritor”, „Echivocurile sunt noțiuni care nu se pot cuprinde într-o singură
definiție în aceeași măsură în care se pot totuși cuprinde într-un singur
nume”), astfel încât, din plin înzestrat cu toate cele necesare cugetării inspirate,
el se impune nu numai ca „cel mai mare semiotician al Antichității”, iar prin
aceasta drept „un precursor direct și imediat al teoriilor moderne ale lui
Saussure și Pierce” (Eugen Munteanu), ci și ca gânditorul care în filosofia
europeană a făcut trecerea de la timpul ciclic la cel linear-istoric, respectiv
ca teologul referențial, care în lucrarea De
civitate Dei, identifică Cetatea lui Dumnezeu cu Biserica, drept urmare
pledează pentru separarea Statului de Biserică.
2)Dialectica
este concepută de către Augustin ca o metadisciplină, care se împarte în
cuvinte și semnificații, altfel spus în „lucruri despre care se vorbește și
cuvinte prin care se vorbește”. Opusculul în discuție „încearcă delimitarea
sferei de interes a dialecticii de cele ale gramaticii și retoricii, cu care se
află strâns îmbinată prin obiectul comun, limbajul uman (definit dintr-o
perspectivă constant semiotică)” (Munteanu), așa încât cele trei discipline
alcătuiesc împreună trivium sau
stadiul elementar în sistemul educațional al celor „șapte arte liberale”
(gramatica, retorica, dialectica, muzica, geometria, aritmetica, filosofia),
sistem imitat după modelul paidetic grecesc și care va funcționa în lumea
apuseană încă multă vreme.
3)În
cartea a II-a din tratatul De doctrina
christiana, filosoful nostru înțelege prin dialectică o preocupare pozitivă
din punct de vedere creștin, recomandând/autorizând ca ea să fie utilizată
(alături de retorică, științele naturii, știința numerelor și știința
definițiilor) în hermeneutica scripturală, o hermeneutică ce respinge
astrologia, divinația și alte forme de gândire magică. De asemenea, în De magistro el ne atrage atenția asupra
„vanității cercetării pur formale a comportamentului semiotic al omului”,
convins fiind că totul s-ar reduce la un joc pueril atunci când scopul suprem
al acestei cercetări n-ar fi „găsirea căilor optime spre achiziții filosofice
și teologice superioare”. Iată motivul pentru care, ne spune E. Munteanu, prin
„interesul aproape obstinat arătat de Augustin studiului semnelor”, teza sa
fundamentală „Nicio cunoaștere nu se poate dobândi sau transmite fără a recurge
la ajutorul semnelor” este înfiptă în gândirea europeană medievală și modernă
„mult mai mult decât ar părea la prima vedere”, dar că el nu cade niciodată în
cursa ce-i amenință îndeosebi pe cercetătorii moderni, anume aceea „de a studia
semnele în sine, pentru ele însele”.
Cu
convingerea nestrămutată că „doctrina conținută și vehiculată de semne este
mult mai însemnată decât semnele în sine” (De
magistro, IX), totodată puternic influențat de neoplatonism, este întru
totul firesc ca în De civitate Dei
adevărul să-i apară ca o iluminare divină, iar cunoașterea, acest ultim temei
al ființei, să fie condiționată de Dumnezeu. Această concepție, dezvoltată
ulterior de Thomas d’Aquino până la ultimele ei resurse, va deveni clasică în gândirea
teologică. Cu completarea că, întrucât este dat și preexistent, adevărul nu se
dobândește în mod progresiv, ci „în simultaneitatea iluminării lui noetice”!
Dacă așa
stau lucrurile, atunci care este rostul semnelor și de ce Augustin le acordă
atâta importanță? Răspunsul la această întrebare, îl aflăm în dialogul De magistro: „Cunoașterea semnelor
asigură punctul de plecare din exterior (foris)
către interiorul spiritului cunoscător (intus)”.Vasăzică,
semnele nu produc cunoaștere, ci doar declanșează mișcarea dinspre exterior
către interior. Da, căci „Omul interior” este sediul adevărului, care se
exteriorizează prin semne și astfel se lasă cunoscut. Regula este următoarea:
Deoarece orice lucru este un semn prin care Dumnezeu vrea să ne învețe ceva
(semnele sunt fie naturale, bunăoară așa ca fumul, fie date, precum cuvintele),
„toate semnele converg spre acel Magister
interior, care singur discerne adevărul de falsitate”.
Această
idee devine o adevărată profesiune de credință la preotul și apoi la episcopul
din nordul Africii (s-a născut în anul 354 e.n. în fosta provincie romană
Numidia și a murit în anul 430), după cum scrie în De Genesi contra Manichaeos („Însăși utilizarea semnelor a fost o
consecință a păcatului”, căci dacă înainte de căderea în păcat, omul putea să-L
cunoască direct pe Dumnezeu, după aceea semnele i-au fost date omului pentru a
putea lua legătura cu El), respectiv în De
musica: Instituind comunicarea indirectă prin semne, Dumnezeu a limitat
posibilitatea omului de a-i subjuga pe ceilalți.
Deosebit
de important pentru concepția și atitudinea umanisto-creștină a lui Augustin
este faptul că acesta recunoaște tuturor limbilor „dreptul și capacitatea de a
primi mesajul scriptural” (anticii păgâni ignorau toate celelalte limbi în
afară de latină și greacă). De altminteri, în amplul tratat De doctrina christiana, care din toate
punctele de vedere constituie „o sinteză a concepțiilor sale lingvistice,
retorice și filosofice și în care perspectiva semiologică se deschide spre un
orizont mai larg” (E. Munteanu), el arată că păcatul trufiei, al cărui semn
este Turnul Babel, a avut drept rezultat diversificarea limbilor în urma
scindării limbii originare.
Conștient
de complexitatea raporturilor dintre semne și cei ce le utilizează, Augustin
ajunge la concluzia că trebuie disociată dialectica de retorică, cele două
ramuri conexe ale unei metadiscipline concepută și perfect articulată ca
doctrină a semnelor.
Apropierea
epistemologică dintre dialectică și retorică nu este nouă, deoarece ea se
constată atât la stoici cât și în Retorica
lui Aristotel. Pe urmele stoicilor (etimologia acestora este subordonată
științei definițiilor), Augustin la rândul lui include etimologia în dialectica
sa, fapt care se explică prin caracterul pronunțat semiologic al investigațiilor
întreprinse. Dar contrar opiniei stoicilor că „nu există cuvânt căruia să nu i
se poată da o explicație”, gânditorul nostru crede că „ar fi fără rost să
abordăm o astfel de activitate, căci n-am mai termina niciodată” (De dialectica, VI).
Tot așa, în
comparație cu Aristotel, filosoful care a acordat o importanță minoră semnelor
în raport cu lucrurile desemnate (în Retorica,
Stagiritul consideră că „numele sunt imitații, iar vocea cea mai imitativă
dintre toate facultățile noastre”), Augustin conferă semnelor demnitate,
„singura în măsură să explice succesele epistemologice, precizia terminologică,
exactitatea și profunzimea stratificărilor taxonomice, rafinamentul conceptual
din speculația scolastică de mai târziu” (E. Munteanu).
Punctul de vedere
al lui Ludwig Wittgenstein este că Augustin „descrie un sistem de comunicare;
numai că nu tot ceea ce numim limbaj este reprezentat de acest sistem”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu