2.Criminalii în serie – produse ale abjecţiei umane
Cele
spuse în prima parte despre rău merită să fie aprofundate cu câteva exemple
cutremurătoare ale abjecţiei umane, exemple extrase din cartea Psihokileri (Portretele celor mai cunoscuţi criminali) a jurnalistului şi
scriitorului spaniol Juan Antonio Cebrián, decedat prematur în anul 2007 (la
doar 42 de ani) în urma unui atac de cord.
Chiar
din Introducere, autorul face
precizarea că a ales cincisprezece profiluri de criminali în serie, care nu-i
vor lăsa indiferenţi pe cititori, toţi aceşti criminali fiind psihopaţi, ceea
ce înseamnă că nu erau bolnavi mintali atunci când au pornit sarabanda răului.
Adaug că eu însumi, autorul acestui text, nefiind întru totul convins de
afirmaţia laconică a lui J.A.Cebrián în legătură cu discernământul
psihopaţilor, m-am adresat eminentului intelectual şi doctor Irimie Lenghel.
Iar domnia-sa a confirmat că psihopaţii sunt capabili să discearnă între bine
şi rău, drept urmare, întru totul justificat ei au fost găsiţi vinovaţi pentru
faptele comise şi în final condamnaţi pe măsura grozăviei acestor fapte.
E drept,
nu toţi criminalii pomeniţi în carte şi-au primit pedeapsa meritată. Astfel,
„văduva neagră” Belle Gunness, cea căreia i se atribuie minimum 42 de victime,
în anul 1908 a dispărut fără urmă, nu înainte de-a intra în folclorul
nord-american, „povestea sa văzând chiar luminile rampei sub titlul «Misterul
doamnei Gunness»”, după cum notează autorul. Şi mai departe: „Nu vom şti
niciodată ce i s-a întâmplat acestei psihopate, dacă a ars în flăcări sau a
ajuns o bătrânică bogată şi respectabilă”.
Nici
Jeanne Weber, „sugrumătoarea din Paris” cu vreo 10 copii pe conştiinţă, nu a
fost pedepsită pe măsura faptelor sale oribile, căci în anul 1909 ea s-a
autostrangulat (dovadă că pedeapsa divină acţionează fără greş), după ce a fost
internată în sanatoriul psihiatric din Noua Caledonie.
În
schimb Peter Kürten, „vampirul din Düsseldorf”, s-a predat poliţiştilor pe 24
mai 1931, fără să opună rezistenţă, iar Fritz Harmann, ferocele „măcelar din
Hanovra”, l-a îngrozit pe judecător atunci când i-a povestit cu lux de amănunte
cum sfâşia cu dinţii gâtul tinerilor ademeniţi în camera sa (numărul victimelor
măcelărite şi apoi transformate în cârnaţi, nici măcar el n-a putut să-l
precizeze), pentru ca în final să-i mai uimească o dată pe magistraţi, atunci
când i-a implorat pe aceştia să-l condamne la moarte!
J.A.Ceribán
se mai întreabă în Introducere de ce
aceste oribile fiinţe au ales partea întunecată a vieţii? Şi tot el răspunde că
„experţii în criminologie consideră copilăria ca fiind foarte importantă atunci
când este vorba de modelarea personalităţii noastre”. Cu niţel umor, autorul ne
înfăţişează cele trei cauze care apar frecvent în biografiile copiilor
candidaţi la o carieră de criminali psihopaţi:
1)Urinatul
nocturn în pat, chiar şi la o vârstă mai mare de 12 ani;
2)Impulsul
obsesiv de a chinui animalele de casă ori prietenii;
3)O mare
atracţie pentru foc.
Nu avem
nici un motiv să ne îndoim că personalitatea copiilor marcaţi de aceste trei
deficienţe, are toate şansele să avanseze înspre plăcerea hâdă a săvârşirii
crimei. Dar din scurtele biografii ale acestor monştri cu chip uman, aflăm că
şi alte cauze favorizează acumularea urii şi dezvoltarea cruzimii lor:
a)Ura
nutrită faţă de întreaga societate, din care se simte exclus fie pentru statura
sa pitică, fie pentru sluţenia sa fizică. Este cazul lui John Ketch, călăul
feroce din Anglia secolului al XVII-lea;
b)Mediile
constituite din familii sărace, cu tată alcoolic şi violent, aşa ca în cazul
lui Peter Kürten, care printre altele suferea şi de ejaculare precoce, o altă
caracteristică frecvent întâlnită la criminalii psihopaţi;
c)Firea
rebelă, de adevărat bătăuş ce-l caracteriza pe copilul John Wesley Hardin,
devenit în scurt timp fiorosul pistolar din Vest, cel căruia i se atribuie 44
de victime;
d)Dorinţa
de înavuţire cu orice chip. Este cazul acelei sinistre Belle Gunness despre
care deja am amintit, precum şi a „seducătorului de văduve”, Henry Desiré
Landru, cel mai celebru între psihopaţii francezi;
e) În
cazul lui Albert H. Fish, „căpcăunul din New-York”, cel mai vârstnic condamnat
la scaunul electric din închisoarea Sing-Sing, se învederează o serie întreagă
de anomalii: sadism, masochism, castrare, exhibiţionism, pedofilie, coprofagie,
fetişism, canibalism, hiperhedonism:
f)Mediul
familial apăsător în care s-a născut şi a copilărit Ted Bundy, „prădătorul din
Seattle”, conjugat cu eşecul primei iubiri, au făcut din acesta un psihopat
sexual: lovituri cu bare de fier şi ciocane, penetrări vaginale cu drugi
metalici, strangulări etc.;
g)În
cazul lui Andrei Romanovici Cikatilo, cel supranumit „bestia din Rostov”,
norocul l-a ajutat pe acesta într-un mod de-a dreptul miraculos ca să scape de
mai multe ori din plasa poliţiei ce-i luase urma, iar după ce lucrurile se mai linişteau
cât de cât, să reînoade şirul fărădelegilor pentru a-şi servi un nou orgasm
monstruos în faţa victimelor ciopârţite.
N.B.: Lista criminalilor în serie este
departe de a fi completă, dacă ne gândim numai la faptul că din ea lipseşte
Jack Spintecătorul, una dintre cele mai celebre şi mai enigmatice bestii.
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu