1.Există un rău absolut?
Întreaga
existenţă umană, aidoma unui foarte complicat carusel, se învârte cu tot mai
mare iuţeală în jurul axului principal constituit din bine şi rău. Genesa biblică ne asigură că prima
pereche umană şi-a pierdut pentru totdeauna liniştea edenică a începutului
omogen şi neprihănit, după ce prin gura şarpelui corupător a aflat că-i stă în
putere să influenţeze destinul urmaşilor prin înlocuirea binelui necuprins cu
jocul mult mai captivant al eternei opoziţii dintre bine şi rău. Şi astfel,
odată cu acel „nenorocit” de măr furat, a demarat istoria divertismentului şi a
plictiselii umane, care a atins binecunoscutele cote din zilele noastre...
Se
subînţelege că după ce-au pierdut dreptul de moştenire asupra Edenului, nici
oamenii n-au stat cu mâinile în sân. Că ce şi-au zis sărmanii de ei? Împotriva
sentinţei divine nu putem face recurs (Curţile de Apel încă nu-şi intraseră în
pită), capul şarpelui primordial nici vorbă să-l strivim sub bocancii
infanteriştilor ori sub şenilele carelor de luptă, atâta timp cât fandositul de
el zboară mai ceva ca gândul, aşa că nu ne rămâne decât să ne răfuim cu el în
plan conceptual, unde la o adică putem oricând să-i demonstrăm că nu există.
Ce-i
drept, nu la fel de lesne stau lucrurile cu inima, adăpostul preferat al răului,
de unde acesta conduce lumea şi unde până în clipa de faţă nu se simte serios
ameninţat nici de fumul de tămâie, nici de eficacitatea leacurilor ori de
precizia transplanturilor...
Şi
iac-aşa, încă din zorii cugetării sale, omul s-a străduit să elaboreze teorii
cât mai subtile şi mai convingătoare despre bine şi rău. Lucrurile au mers
târâş-grăpiş până în vremea lui Platon, când acest mare pontif al gândirii
umane a spus-o cât se poate de răspicat: Adevărata lume este cea a
arhetipurilor sau Ideilor (ex. Ideea de frumos sau „frumosul în sine”), esenţe
suprasensibile care sunt dominate şi pătrunse de Ideea de bine, un principiu
suprem de natură divină!
Potrivit
teoriei platoniciene, obiectele percepute prin simţuri nu ar fi decât umbre sau
cópii degradate ale Ideilor şi nu ar avea realitate decât în măsura în care
participă la Idei. Întrucât din totdeauna au fost oameni care au dorit în mult
mai mare măsură să ştie decât să aibă (din fericire pentru omenire încă mai
există asemenea visători de mare preţ şi în zilele noastre), Platon a decretat
că ştiinţa adevărată nu poate avea alt obiect decât Ideile şi că lucrurile
sensibile pot fi numai obiectul opiniei (doxa).
(N.B.:
Kalokaghatonul sau obsesia îmbinării dintre bine şi frumos este o splendidă
împlinire a acestei aspiraţii platoniciene.)
Autoritatea
filosofiei platoniciene a fost într-o vreme atât de mare încât la circa 1000 de
ani de la elaborarea ei, mult enigmaticul şi surprinzătorul filosof David ni se
dezvăluie ca un neoplatonic get-beget, foarte grijuliu cu distincţia operată de
Maestru în rândul arhetipurilor sale. Căci spunea David: „Iar binele este mai de preţ ca
adevărul, ca fiind mai universal”.
Dar
– fapt valabil şi pentru filosofia platoniciană – există un miraculos raport
intrinsec între farmecul şi influenţa exercitată de marile creaţii ale
omenirii: Chiar dacă autoritatea exercitată de ele asupra spiritualităţii şi
înţelepciunii universale cunoaşte perioade de recul sau – mai exact – de
relaxare, influenţa potenţială nu scade, ci dimpotrivă sporeşte, graţie
farmecului lor inalterabil.
*
Şi
atunci, noi oamenii secolului 21, ce trebuie să înţelegem prin bine, după ce atâtea minţi luminate s-au
străduit să descojească noţiunea şi s-o desfacă în bucăţi ca pe o portocală şi
după ce avem ştire (cunoaşterea ar fi după acelaşi Platon o reamintire) că
întreaga istorie umană se prezintă ca o nesfârşită listă a frământărilor şi
suferinţelor umane, a ciocnirilor (Hegel le spunea coliziuni) dintre bine şi
rău, ciocniri din care răul de regulă iese biruitor, dacă ar fi să ne gândim
doar la uriaşele cohorte ale celor căzuţi în războaie ori ale celor seceraţi de
epidemii, ba chiar la vremurile de azi, când atâţia şi atâţia semeni de-ai
noştri sunt înghiţiţi cu fulgi cu tot de Molohul ambiţiei şi trufiei, respectiv
de cel al urii şi cruzimii?!
E clar,
prin bine trebuie să înţelegem nu
doar o speranţă şi o aspiraţie mereu perfectibilă în urcuşul anevoios al omului
înspre Binele suprem. Căci binele este o valoare cu caracter istoric, care
„diferă de la o epocă la alta, de la o categorie socială la alta, de la om la
om” (Ioan Grigoraş în broşura Binele şi
răul, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978).
Aflăm,
astfel, că mai presus de binele hedonic
sau cirenaic, cel creat în secolul al
IV-lea î.e.n. de filosoful Aristip din Cirene, şi mai presus de utilitarismul cantitativist al lui
Bentham, se situează binele moral,
adică binele suprem. De ce suprem? Pentru că un asemenea bine presupune
unitatea fondului şi a formei, altfel spus îmbinarea efortului depus întru
desăvârşirea continuă (ca de pildă renunţarea la anumite plăceri), cu conştiinţa binelui – forma subiectivă
adecvată. Ori forma conştientă a binelui necesită o serie întreagă de procese
intelective, volitive şi afective, cum ar fi: actul de deliberare (premeditare)
şi alegere, scopul moral, intenţia morală, mijloacele morale adecvate,
judecăţile morale, motivele morale. Vine apoi forma corespunzătoare a
manifestărilor exterioare, prin care se exprimă elementele conştiinţei morale,
căci binele moral este funcţia socialului.
În ceea
ce priveşte răul, văzut ca funcţie a
antisocialului, deosebim un rău biologic
(boală, suferinţă), de un rău datorat cataclismelor naturale şi mai ales de un rău moral, care de regulă se identifică
cu egoismul şi individualismul. De precizat că răul social-economic, politic
sau ideologic poate favoriza apariţia răului moral în viaţa oamenilor (unii
criminali caută ca prin atrocităţile comise să-şi răzbune suferinţele şi
frustrările îndurate în copilărie), după cum un rău social şi moral poate fi în
acelaşi timp un bine individual, cel puţin la nivel sensibil (hedonic sau
utilitar).
Două
concluzii se desprind din această scurtă expunere asupra răului:
1)Asemenea
binelui, răul este noţiunea polară ce aparţine moralei, prin urmare orice
greşeală este un rău, întrucât greşeala este de ordin moral, pe când eroarea
este de ordin logic;
2)Relativitatea
celor două noţiuni polare, ştiut fiind că în dezvoltarea lor istorică binele şi
răul se transformă deseori în contrariul lor. Astfel, în societăţile antice,
nimeni nu vedea vreo contradicţie între a fi civilizat şi a-i tratata cu
cruzime pe sclavi. Tot aşa, în Evul Mediu se considera un lucru firesc în a-ţi
lichida fizic adversarii politici şi în a arde pe rug ereticii şi vrăjitoarele.
*
Iar
acum, după aceste precizări, ce putem spune: Există sau nu există un rău
absolut? Deşi suntem înclinaţi să-i acceptăm fiinţarea şi prezenţa neîncetată
în noi şi în afara noastră sub numele de Satana, corect este să presupunem că
acest neobosit inspirator al răului nu întruchipează nici pe departe absolutul.
A crede
despre diavol că este absolut, înseamnă a aduce atingere Absolutului divin,
despre care ştim că este mai dinainte de toţi vecii şi că toate El le-a făcut.
Prin urmare, toate cele existente în nesfârşitul văzutelor şi nevăzutelor Îi
sunt ulterioare şi subordonate. A crede despre rău că este absolut, se cheamă
a-l ridica pe aceeaşi treaptă de măreţie cu Dumnezeul atotputernic, despre care
suntem îndemnaţi să credem că este triunic, nicidecum quatrounic sau chiar cu
totul inexplicabil pentru echilibrul credinţei şi al logicii noastre umane.
De
altminteri, Biblia ne dă asigurări că
răul nu poate fi absolut prin aceea că el nu este considerat nici etern (zilele
lui sunt numărate) şi nici atotputernic (n-a îndrăznit să se atingă de Iov fără
acordul adevăratului Creator). Ori e de la sine înţeles că nu se poate vorbi de
absolut fără atributele eternităţii şi atotputerniciei...
La fel
de neînţelept ar fi să se creadă că binele şi răul coexistă în persoana lui
Dumnezeu, atâta timp cât Biblia,
bunul simţ şi un filosof de gabaritul lui Platon ne încredinţează că Binele
este un principiu suprem de natură divină. Ba mai mult, gânditori teologali de
talia lui Augustin şi Thomas d’Aquino au văzut în rău un parazit
ontologic al binelui, un ceva fără esenţă atunci când dispare identitatea
binelui. De exemplu, spuneau ei, copacul reprezintă un bine, iar putregaiul
ceva rău. Dar când putregaiul cotropeşte tot copacul, nu mai rămâne nimic.
Să mai
subliniem că răul absolut este inacceptabil şi din următorul motiv, de unde -
de altminteri - decurge putinţa de îngenunchere a păcatului şi de întoarcere a
păcătosului: Oricine săvârşeşte o abatere de la normele de convieţuire socială,
implicit un păcat, de fapt urmăreşte ca în acest mod să-şi adjudece un bine
personal! Poate că de aceea în creştinism, cu certitudine că în toate marile
religii, nu există păcătoşi incurabili şi deşeuri biosociale. Sub coaja răului
zace întotdeauna binele potenţial, care prin voinţă, căinţă şi perseverenţă
ajunge să triumfe acolo şi atunci când este cu adevărat dorit.
Putem
spune, aşadar, că scopul final al oricărui rău uman îl constituie obţinerea
binelui (personal, de familie, de clan), numai că este greşită – sau, mă rog,
taxată ca atare – calea pe care cel în cauză o apucă în vederea dobândirii
acelui bun sau bine. Legalmente vorbind, singura cale admisă pentru însuşirea
unui bun sau pentru sporirea binelui este calea normală, adică cea urmată de
marea majoritate a semenilor în conformitate cu poruncile Decalogului creştin
şi în conformitate cu actele normative ale fiecărui stat civilizat în parte,
respectiv cu normele universale ale convieţuirii umane paşnice.
Însă
noţiunile de normal şi normalitate necesită ele însele o cercetare atentă,
atâta vreme cât legile morale generale, la fel ca cele cetăţeneşti, devin
inoperante în cazul atâtor învârtiţi cu ifose şi pretenţii de oameni onorabili,
aidoma celor mulţi şi temeinic căptuşiţi din România postdecembristă, care s-au
văzut la un moment dat în vârful piramidei sociale, după ce au pus umărul la
răsturnarea ei valorică şi apoi la reaşezarea ei cu vârful în jos. Asta da
normalitate...
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu