Limba română din Pamir

                             de Gheorghe Pârja 

 În urmă cu câțiva ani, poetul, basarabeanul care s-a implicat până în plăsele pentru adeverirea alfabetului latin în teritoriul dintre Prut și Nistru, academicianul Nicolae Dabija, mi-a spus o poveste de neuitat. Reamintesc că Nicolae a contribuit decisiv la desprinderea Basarabiei de Rusia, cum mi-a spus recent istoricul de la Chișinău, Alecu Reiniță. Eram în curtea casei părintești din Desești, așezați pe doi butuci de stejar, depănând fire din fuiorul lumii apropiate. Nu au lipsit, evident, daruri ale ospeției din partea mamei Doca. Acolo, în răcoarea serii, fratele de convingeri românești și de istorie comună mi-a spus o poveste care merită știută și de alții. Ceea ce fac prin acest text.

După Războiul al Doilea Mondial, Basarabia a fost reocupată de trupele sovietice. Un basarabean, ca să scape de deportare, a fugit într-un loc ferit, undeva la frontiera cu Afganistanul. Acolo a predat mulți ani, aproape o jumătate de veac, limba franceză. Satul era mic, așezat între două prăpăstii de munte, rar cineva ajungea acolo, pe acoperișul lumii. Și aproape nimeni nu pleca. Ce a făcut omul nostru din Basarabia?, se întreabă retoric Nicolae pentru a-mi stârni și mai aprig curiozitatea. A predat cu devoțiune limba pe care o numea limba franceză. Așa au ajuns localnicii să vorbească între ei în limba predată de destoinicul dascăl din Pamir.
S-a întâmplat ca după multă vreme, o localnică, elevă a basarabeanului nostru, să coboare din satul izolat, în oraș, pentru a da examen la o instituție de învățământ. Unde urma să susțină și un examen la limba franceză. Comisia a rămas uimită că nimeni din comisie nu cunoștea franceza vorbită de candidată. Care a stârnit multe curiozități. Așa că a fost anunțat ministerul, care a trimis o inspecție în creierul munților, pentru a stabili ce fel de franceză se predă în locul vulturilor, că nu o poate pricepe niciun specialist. Ajunși la fața locului, inspectorii au constatat că basarabeanul nostru în loc de limba franceză preda limba română. Luat la întrebări, bătrânul dascăl a spus celor de la minister că altă limbă nu cunoaște. Vremurile vitrege l-au alungat de acasă și așa a considerat că poate să trăiască.
Până la urmă, inspectorii au fost de acord că limba română este o limbă străină, că este de origine latină, că limba română este frumoasă. Comisia a gândit și o pedeapsă, dar cum dascălul era bătrân și îl prețuia tot satul i-a permis să predea limba lui până va sosi în localitate un dascăl de adevărată franceză. Dar i-a pus o condiție (cu iz de sancțiune) să nu-i mai spună limbii predate de el franceză, ci limba română. Așa că într-un sat din munții Pamirului, la capitolul limbă străină, a fost trecută limba română. La ce le-o fi de folos odraslelor de tadjici limba lui Eminescu? Se spune că autoritățile fiind ocupate cu rănile războiului, nu au mai trimis profesor de franceză. Așa că în satul din Pamir s-au vorbit, multă vreme, două limbi: tadjica și româna.
Bătrânul dascăl neștiind bine nici rusa, nici tadjica, vorbea cu elevii în limba română. Iar undeva, pe acoperișul lumii, în munții cei înalți din Asia se află un sat atins de farmecul limbii din Carpați. Așa mi-am adus aminte de o strofă a poetului român Vintilă Ivănceanu: „Iubito, sânii tăi sunt luna/ Ce urcă lin peste Pamir/ Sunt singur, draga mea, sunt singur/ Ca o mașină de scris în cimitir.” Cam asta a fost povestea spusă mie de poetul Nicolae Dabija. Așezați pe doi butuci de stejar, în curtea mea părintească, poveste pe care v-o spun și dumneavoastră, în limba română!