Vasile Goldiș – profesorul care a pus în cuvinte Marea Unire și a refuzat „osul de ros” oferit la Budapesta

Origini modeste, destin incomod pentru imperiu

Vasile Goldiș s-a născut în 1862, în județul Arad.

Chiar și azi, istorici încă se contrazic asupra locului exact:

Seleuș–Cigărel – așa cum a scris chiar el în Autobiografie;

sau Mocirla / Lunca Teuzului (localitate care azi îi poartă numele și aparține de comuna Beliu).

Școala primară a început-o la Cermei, unde tatăl său era preot ortodox.

În anul 1881, a absolvit ca șef de promoție Gimnaziul Superior din Arad – actualul Colegiu Național „Moise Nicoară”.

De acolo, drumul lui a ieșit repede din „normal”.

Budapesta, Viena și ideea care nu îl mai lăsa să doarmă

Ca bursier al Episcopiei Ortodoxe Române, Goldiș a studiat la Budapesta și Viena, mari centre universitare ale vremii. A obținut diploma de profesor de istorie și limba latină.

În paralel, s-a implicat în societățile studențești românești:

„Petru Maior” la Budapesta;

„România Jună” la Viena – organizație culturală a tinerilor români din imperiu.

Mai târziu avea să scrie, cu un amestec de emoție și luciditate:

„În sufletele noastre tinere s-a plămădit intensificarea luptei pentru a grăbi realizarea sfântului ideal ce ne îndulcea viața și ne întărea sufletele.”

Tradus în limbajul de azi: acolo a înțeles că nu mai era loc de jumătăți de măsură.

Profesor printre români, nu „printre străini”

După un an de profesorat la Liceul de stat de aplicație „Eötvös” din Budapesta, i s-a oferit un drum mai comod: putea rămâne „la centru”, cu carieră sigură între străini.

În schimb, a acceptat propunerea episcopului Ioan Popasu și a mers profesor la Preparandia din Caransebeș (școală de formare a învățătorilor români) între 1886–1889.

Apoi, între 1889–1901, a predat la Liceul ortodox român din Brașov – actualul Colegiu Național „Andrei Șaguna”.

În Jurnalul său, nota simplu, dar tăios:

„Îmi pare bine că n-am acceptat să rămân printre străini. Neamul meu are mare nevoie de mine și eu vreau să fiu la înălțimea veacului ce vine.”

Nu era o poză pentru afiș. Era o alegere de viață care urma să-l coste confort, carieră, liniște.

Aradul – tipografie, școală de fete și începutul luptei pe față

Din anul 1901, Goldiș a devenit:

profesor și director la Școala română civilă de fete din Arad;

secretar consistorial al Episcopiei ortodoxe române din Arad;

apoi, din 1905, director al Asociațiunii arădene (o structură locală cu rol cultural și comunitar).

Între anii 1906–1910, a fost deputat de Radna în Parlamentul de la Budapesta. Acolo, nu s-a mulțumit cu prezența de decor. S-a remarcat prin:

discursuri dure, directe;

refuzul oricărui compromis când venea vorba de drepturile românilor.

Când contele Apponyi i-a oferit o funcție de consilier ministerial, Goldiș nu a ezitat:

„N-am venit aici să-mi câștig vr-un os de ros, ci am venit să lupt pentru drepturile națiunii mele. Dați acestei națiuni drepturile ce i se cuvin, mie nu-mi trebuiește nimic”.

Într-un timp în care oportunismul era regulă, replica lui a sunat aproape periculos.

„Românul” – ziarul care a devenit voce de națiune

În anul 1911, Vasile Goldiș a fost numit director executiv al Institutului tipografic „Concordia” din Arad. Scopul era clar:

editarea ziarului „Românul”;

tipărirea de cărți în limba română.

Sub conducerea lui, „Românul” a devenit:

„vocea națiunii”;

oficiosul Partidului Național Român (PNR) – principala formațiune a românilor din Transilvania de atunci.

Obiectivul declarat:

„Recunoașterea și asigurarea ființei naționale a poporului român și garantarea acestei recunoașteri prin validitatea ideologică a națiunii noastre în raport cu însemnătatea sa numerică, economică și culturală.”

În 1916, guvernul maghiar a impus o declarație de fidelitate. Goldiș a refuzat să o semneze.

Consecința: suspendarea ziarului „Românul”. Publicația a reapărut abia în noiembrie 1918, când istoria deja se schimbase.

Toamna lui 1918: cuvintele lui devin arme

Pe 12 octombrie 1918, la Oradea, Vasile Goldiș a participat la întrunirea Comitetului Executiv al PNR.

Acolo, el a redactat „Declarația privind dreptul de autodeterminare al românilor din Transilvania”, document citit în 18 octombrie 1918 de Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul de la Budapesta.

Au urmat câteva săptămâni în care totul se putea prăbuși sau construi:

pe 30 octombrie 1918, a militat pentru formarea Consiliului Național Român Central (CNRC) – organism care reprezenta românii din Transilvania;

a devenit unul dintre cei 12 membri ai acestuia;

a redactat „Nota ultimativă” din 9 noiembrie 1918, prin care CNRC cerea guvernului maghiar o declarație oficială de recunoaștere a preluării puterii în Transilvania de către români.

După eșecul tratativelor din 13–14 noiembrie, purtate la Arad, presiunea a crescut. Unii doreau proclamarea imediată a Unirii, printr-un cerc restrâns de lideri.

Goldiș s-a opus.

A considerat că o hotărâre atât de mare nu trebuia să fie vreodată atacată pe motiv că a fost decisă „de câțiva”.

„Către popoarele lumii” și chemarea către Alba Iulia

Ca să scoată hotărârea din zona negocierilor de culise, Vasile Goldiș a redactat:

manifestul „Către popoarele lumii” – tipărit în română, franceză și engleză, trimis ziarelor de circulație internațională și difuzat prin stația de telegrafie din Praga;

„Convocatorul Adunării Naționale de la Alba Iulia”, publicat și în „Românul”, cu imperativul limpede: „Istoria ne cheamă la fapte!”

El a fost cel care, la 1 Decembrie 1918, a prezentat în fața celor 1.228 de delegați ai națiunii române „Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia” – documentul care consfințea Unirea Transilvaniei cu România.

Momentul acesta a fost apogeul unei vieți puse în slujba unei idei.

După Unire: funcții, dezamăgiri și retragere

După 1 Decembrie 1918, ca recunoaștere a rolului său, Vasile Goldiș a fost:

ales în Marele Sfat Național;

membru al Consiliului Dirigent – instituția care administra Transilvania până la integrarea completă, unde a condus portofoliul Instrucțiunii, Cultelor și Naționalităților;

pus în fruntea delegației (alături de Miron Cristea, Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Hossu, Caius Brediceanu) care a prezentat Regelui Ferdinand actele Unirii.

În anul 1918, a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

În anul 1923, a devenit președinte al Astrei – asociație culturală uriașă pentru epocă, în cadrul căreia s-a dedicat mai ales înființării bibliotecilor sătești.

A fost deputat în Parlamentul României și a făcut parte din mai multe guverne ale României Mari (cabinetele Brătianu și Averescu).

Dar, treptat, entuziasmul primilor ani de după Unire s-a lovit de realități dure, interese, jocuri de culise.

Dezamăgit, Vasile Goldiș s-a retras în locuința sa din vechea clădire a ziarului „Românul” din Arad. De acolo, cel care rostise rezoluția de la Alba Iulia a privit, în tăcere, cum idealurile se ciocneau de micimi omenești.

„Cad pe rând brazii din pădurea Ardealului”

În 1934, la moartea lui, i s-au organizat funeralii naționale.

A fost înhumat la Cimitirul Eternitatea din Arad.

Fostul său elev, poetul Octavian Goga, a spus atunci, cu voce frântă: „Cad pe rând brazii din pădurea Ardealului.”

Tot el îl numise pe Vasile Goldiș, cu ani înainte, „părinte al patriei”.

Astăzi, memoria sa este ținută vie prin:

monumente de for public;

instituții care îi poartă numele:

- Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad;

- Colegiu Național, Colegiu Particular;

- Muzeu Memorial;

- Inspectoratul pentru Situații de Urgență „Vasile Goldiș”;

străzi și chiar localități botezate după el.

Ce rămâne, dincolo de statui

Vasile Goldiș a fost profesor, ziarist, deputat, organizator, vizionar.

Dar, dincolo de titluri, a rămas ceva mai greu de dus: standardul.

A refuzat „osul de ros”.

A transformat un ziar în voce de națiune.

A scris texte care au mișcat frontiere.

Și, când gloria s-a instalat, a ales să se retragă discret, nu să se agațe de ea.

Într-o epocă în care totul se reducea ușor la compromis, el a preferat să rămână incomod.

Iar asta ne lasă, nouă, o întrebare neliniștitoare: câți dintre cei care vorbesc azi în numele „națiunii” ar mai refuza un „os de ros” așa cum a făcut-o Vasile Goldiș?

C.L.