Curajul nu e absența fricii. Curajul e frica ce și-a găsit un rost mai mare decât ea însăși.
Războinicul adevărat nu e cel care nu se
teme niciodată.
E cel care tremură, vomită în zori
înainte de bătălie, își scrie testamentul pe o bucată de hârtie ruptă, apoi își
pune casca și merge înainte.
Curajul e o decizie luată cu dinții
încleștați, nu un dar de la zei.
Spartanul la Termopile nu era un
supraom. Era un om care știa că va muri în câteva ore și totuși și-a pieptănat
părul lung, așa cum cerea obiceiul, ca să moară frumos.
Curajul lui nu era că nu-i era frică de
moarte.
Curajul lui era că îi era mai frică să
trăiască ca laș.
Samuraiul care își face sepuku nu e
nebun. E un om care a înțeles că există ceva mai rău decât să mori: să trăiești
fără onoare. Își taie burta cu calm pentru că durerea fizică e mai mică decât
rușinea.
Curajul lui e o formă de dragoste:
dragoste pentru un cod mai mare decât propria viață.
Cavalerul medieval care merge la
cruciadă nu erau neapărat sfânți. Mulți erau hoți, violatori, bețivi. Dar în
clipa în care își puneau crucea roșie pe umăr, ceva se schimbă. Deviza „Deus
vult” devenea o poveste pe care și-o spuneau ca să poată dormi noaptea. Și
funcționa.
Un om obișnuit devine capabil să înfrunte
iadul pentru că și-a găsit o poveste mai mare decât frica lui.
Războinicul dacic cu coasa în mână nu
lupta pentru libertate în sensul modern. Lupta pentru că așa se face. Pentru că
strămoșii priveau. Pentru că, dacă fugea, ar fi trebuit să trăiască cu privirea
femeii și a copiilor lui.
Curajul lui era o datorie față de morți
și față de cei care nu se născuseră încă.
Iar în războaiele noastre moderne,
soldatul care sare pe grenadă ca să-și salveze camarazii nu e un erou de la
naștere. E un băiat de 19 ani care, cu o secundă înainte, se gândea la mama lui
și la cât de mult îi e dor de mirosul de sarmale. Și totuși sare. Curajul lui
nu e o alegere rațională. E un reflex al iubirii.
Curajul nu locuiește în pieptul larg și
în mușchii tari.
Locuiește în colțul cel mai întunecat al
minții, acolo unde știi exact cât de mic și de fragil ești.
Războinicul adevărat e cel care a privit
în abis și abisul i-a spus: „O să te înghit”.
Și el a răspuns: „Da, dar nu azi. Și nu
fără să te coste.”
De aceea, adevărații războinici nu se
laudă niciodată.
Ei știu prețul.
Știu că fiecare act de curaj e o datorie
pe care o plătesc cu o bucată din ei înșiși.
Știu că vor îmbătrâni (dacă vor
îmbătrâni) cu coșmaruri, cu tresăriri în somn, cu priviri goale când vor auzi o
explozie la televizor.
Curajul nu e frumos.
E murdar, e ud de transpirație și de
sânge, miroase a frică și a pământ reavăn. Dar e singura cale prin care omul,
omul devine, pentru o clipă, mai mare decât propria moarte.
Și de aceea, în toate limbile și în
toate timpurile, când se stinge focul și se așază praful, oamenii nu povestesc
despre cei care au câștigat.
Povestesc despre cei care au stat.
Cei care au stat când totul le spunea să
fugă.Cei care au ales să fie ultimii, ca alții să poată fi primii.
Asta e războinicul.
Nu cel care nu se teme.
Ci cel care se teme și totuși rămâne.
Cel care știe că bătălia adevărată nu e împotriva dușmanului din față.
Ci împotriva vocii dinăuntru care
șoptește: „Ești singur, o să doară, o să mori.”
Și care, cu toate astea, răspunde:
„Știu. Acum lasă-mă să-mi fac datoria”.
Autor: Zoe Dantes
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu